Menu

Navigation

Read in English

Cartea zeilor secunzi

Capitolul 1 aici

Chiar între două tăieturi și câteva încercări nu foarte reușite de a reformula un paragraf, sună telefonul.

Era pe la mijloc de decembrie, cam pe când se crăpa de zi. Stăteam chiar aici, așezată la birou de câteva ore, cu laptopul alături și cu creionul în mână, construind una dintre micile mele lumi. Era copia palidă a unuia dintre universurile prin care umblasem în stările mele de rătăcire. Simțeam cum oboseala mă fură și cum cădeam pradă somnului care-mi părea din ce în ce mai dulce. Îmi spuneam, totuși, încă puțin pentru că încercam să dau gata măcar una din descrierile pe care le consideram importante.

Am sărit și eu, și mi-a sărit și inima din piept. Nu te aștepți să auzi un zgomot atât de brutal la o oră așa de pustie a dimineții. Plus că oricine sună la ore de-astea n-aduce vești bune, în general. Mă uit la telefon și văd că era ea, vulpița mea preferată, care mi-e mai dragă ca ochii din cap.

Răspund îngrijorată: da, și aștept câteva secunde bune până când vocea ei clară, dar ușor tremurândă îmi spune sec:

– S-a dus.

A urmat o liniște lungă, una prelungită și prin cotloanele minții mele, care nu putea să-și dea seama despre ce era vorba. Parcă, în reverberația lui, s-a dus a reușit într-un final să lovească o coardă din aparatul logicii și să-l găsească acolo pe cel care s-ar fi putut duce. Ultima dată când vorbiserăm, asta pe la final de august, început de septembrie, era de ceva vreme cu unul pe care mi-l ridicase în slăvi până când, ajunsă la capătul răbdării, am început să râd de ea.

Rareori simțeam asta când vorbeam cu ea – că-mi pierd răbdarea, vreau să spun – și de fiecare dată mi se întâmpla asta când îmi vorbea despre băieți, și, mai târziu, despre bărbați.

De la capătul celălalt se simțea acum cum emoțiile o copleșesc.

I-am zis vin imediat și n-am mai așteptat nicio confirmare. Am tras pe mine o pereche de blugi la întâmplare și un pulover de cașmir moale direct pe piele. M-am uitat în oglindă și am decis că e suficient. Mi-am luat geanta pe umăr, am scotocit după chei și apoi am luat haina albă de lână pe braț, cu gândul să o pun pe mine în lift ca să câștig timp.

Chiar după ce am terminat de încuiat ușa am realizat că am uitat telefonul. Îmi dau ochii peste cap la propria mea zăpăceală și mă resemnez: eu nu fac lucrurile bine decât dacă le fac așa cum trebuie. Așa că am descuiat, m-am dus să îmi iau telefonul pe care îl lăsasem pe masă, lângă laptop, l-am băgat în buzunarul de la pantaloni, și, înainte să ies mi-am tras haina pe mine și am făcut un ultim recensământ: telefon, bani, chei, acte.
Înainte să bat la ușa surorii mele am oprit la un magazin ca să iau câteva chestii de ronțăit și o sticlă de vin de calitate îndoielnică – planul era să iau ceva mai bun, dar la 6 și ceva dimineața trebuie să te mulțumești cu ce găsești la non-stop. M-am pregătit mental cât de bine am putut înainte să mă prezint la ușa vulpiței mele mici: hai să-i spunem Fox, așa doar de dragul meu.

Mi-a deschis de-abia după vreo 3-4 runde de ciocănit. Stătea în fața mea, tăcută, cu silueta de umbră îmbrăcată în razele unei lumini ușor violacee, cadrul ușii completând tabloul cu iz renascentist. Cu fiecare secundă ochii mei se obișnuiau din ce în ce mai bine cu contrastul puternic. Mai întâi mi-a fugit privirea la picioarele dezgolite până la coapse, cu forme demne de sculpturile lui Michelangelo.
A trebuit însă să mă dezmeticesc repede. Fox îmi căuta privirea, două bobițe de cristal strălucindu-i în ochi.
M-a luat de mână chiar înainte să trecem de pragul sufrageriei și mi-a spus lucrul cel mai fără de logică posibil, al cărui ecou mi-a reverberat în cap mult timp după ce buzele ei l-au terminat de pronunțat:

– Am reușit în sfârșit să deschid ușa către tărâmul în care îl putem găsi.

Înainte să pot spune mai mult de un ce bâjbâit, m-a tras în sufragerie. Apoi mi-a dat drumul la mână și s-a pus dinaintea mea, cu expresia feței complet schimbată, ca și cum altă persoană stătea acum în mijlocul camerei. Îmi aștepta reacția răbdătoare, cu un zâmbet aproape ștrengăresc pe față.
Poate că m-ar fi surprins schimbarea asta de comportament și poate că aș fi întrebat ce a produs-o, dacă n-aș fi fost lăsată cu gura căscată și la propriu și la figurat de un spectacol de lumini care nu-mi aminteau decât de aurora boreală pe care chiar o văzusem pe viu nu demult.

Toate culorile curcubeului străluceau în jurul nostru, îmbrăcându-ne. Nuanțele de violet și de indigo erau dominante. Razele licăreau voios ca atunci când te uiți la un diamant în plin soare, doar că nu atât de orbitoare. Dimpotrivă, raze dulci, cu textură de catifea formau un fel de țesătură tridimensională care părea să ne conducă firav către un punct de convergență: în fața noastră stăteau largi deschise cele două uși uriașe care conduceau către balcon. Dincolo de ele, însă, nu era priveliștea obișnuită către centrul orașului, pentru care o invidiam pe Fox, ci era ceea ce aș numi sursa luminilor: un fel de tunel format din fibrele fasciculelor luminoase fără cap și fără coadă, care părea el însuși să nu aibă sfârșit.

Dar calea incredibilă ce se desfășura la picioarele noastre nu mă făcea decât să mă întreb dacă nu cumva ceva s-a-ntâmplat pe undeva, prin vreun cotlon slab luminat din străfundurile conștiinței, și dacă vreo arătare nu s-a pus poate pe ros la marginile destrămate ale realității mele.

– O frumusețe! N-ai fi crezut că ai putea să vezi așa ceva pe lumea asta.

– Pe lumea asta?… am întrebat fără să mă gândesc prea mult, însă ceva îmi spunea că lumea asta căpătase acum noi inflexiuni.

Și noi inflexiuni căpăta și locul în care ne aflam, camera însăși era transformată de lumină în umbre și în catifea. Universul de la capătul celălalt se revărsa aici, în lumea noastră mică, și parcă, stând acolo ca un far în mijlocul nopții, ne invita să-l explorăm. Îi simțeam dorința aproape ca pe-o rugăciune.

Și el, și ea, așteptau amândoi răbdători să ies din starea mea de necredință și să mă las pradă visării. Căci era chiar lumea mea cea care se întindea la picioarele mele. Îi simțeam pulsul, cel care mi-era la fel de inconfundabil ca propriile gânduri. Iar când am decis că vreau să am încredere, Fox m-a luat de mână și ne-am apropiat împreună de universul care se căsca în fața noastră și care ne transforma încetul cu încetul în emisarii de catifea ai acestei lumi.

Din stânga mea, mi-a sărutat obrazul, ca un fel de promisiune, înainte să-mi dea drumul la mână și să înainteze cu hotărâre prin deschiderea tunelului. A făcut câțiva pași înainte să realizez că drumul se curbează și că în curând n-o s-o mai văd. Am făcut câțiva pași și eu, aproape fără să-mi dau seama, dar m-am oprit brusc; logica îmi spunea un lucru clar: încă unul și voi fi pășit în gol. Undeva pe acolo trebuia să fi fost marginea balconului, iar eu, în ciuda convingerii pe care toate simțurile mi-o susțineau, că pășesc într-o lume complet nouă, eram copleșită de o frică puternică și adânc înrădăcinată în instinctele mele de supraviețuire. Rațiunea mea striga prin toți porii să mă întorc și să mă trezesc. Nu voiam, totuși, să o pierd din ochi pe Fox, așa că am început să o iau pe pipăite și să înaintez centimetru cu centimetru, nelăsând niciuna dintre părți să câștige. Îmi simțeam inima ca și cum și-ar fi schimbat locul – îmi pulsa asurzitor în urechi, acolo unde parcă se auzea și țipătul pe care urma să îl scot când aveam să o iau în cădere liberă către trotuarul din fața blocului. Pe măsură ce înaintam, iar Fox se îndepărta tot mai mult, îmi devenea din ce în ce mai greu să respir. Mă cuprinsese o panică pe care mi-era greu să o mai controlez și care nu făcea altceva decât să mă țină pe loc. Mă așteptam cu groază ca, din clipă-n clipă, să o văd pe Fox cum se prăpădește, mintea mea proiectând la nesfârșit imagini cu ea și cu mine împrăștiate pe asfalt. Dar genul ăsta de imagini, totuși, nu au chiar același impact asupra minții ca cele reale, obliterația din existență a unei ființe fiind un concept mult deasupra realității pentru cei încă aflați înăuntrul ei.

Înaintând pic cu pic într-un timp aproape dilatat, mi-am dat seama că deja depășisem și eu curbura tunelului, iar acum intram iar în linie dreaptă. Undeva la capătul ei, în locul mașinilor parcate și a firelor de electricitate, se vedea cum o substanță lăptoasă de o culoare aproape violacee stătea pavăză, întrepătrunsă fiind ca de niște filoane de firele ușor destrămate ale tunelului în care încă ne aflam. Cumva mintea mea se mai relaxase, lăsându-se ușor, ușor pradă noii realități care se desfășura în fața mea. Respirația începuse să-mi fie mai puțin chinuitoare, iar țiuitul din urechi dispăruse odată cu temerile mele. În fața mea, gata să dispară în masa aproape lichidă, era ea. M-am uitat în urmă, așteptându-mă să văd măcar parțial fereastra, dar în locul ei nu mai era decât o ceață densă, albicioasă, care nu prevestea nimic bun. Am tras aer în piept, m-am îndreptat puțin de spate și am înaintat, de data asta cu hotărâre, către noul hop care mă aștepta. Cu toate că părea destul de aproape de mine, cam vreo 50 de metri, poate, mi s-a părut că am mers mult mai mult. După ce am parcurs distanța pe care credeam că o aveam de parcurs am realizat că nu mă apropiasem deloc. Dar Fox dispăruse dincolo de peretele ăla lăptos și faptul că voiam să o ajung din urmă cât mai repede mă făcea să îmi doresc cu tărie să ajung și eu acolo. Odată ce dorința a devenit aproape palpabilă, am realizat că departele devenise aproape.

La doar câțiva pași în fața mea stătea chiar lichidul ăla lăptos. Acum că eram lângă el, părea ca un soi de materie solidă, un fel de budincă puțin elastică, ce se extindea și în interiorul tunelului, îmbrăcând fasciculele acelea din lumină de catifea ca și cum ele ar fi ieșit dinăuntrul ei, iar ea la rândul ei ar fi încercat să le oprească. Mi-am făcut curaj și am întins mâna ca să ating peretele din fața mea. Dar cumva m-am oprit înainte de contact, și, exact așa cum simți căldura atunci când pui mâna aproape de un radiator, așa simțeam și eu acum energia care transpărea prin budinca asta făcută din vis. Simțeam nu doar pulsul lumii noi, ci parcă și briza fierbinte a oceanului de lavă pe care îl creasem nu demult. Nu aș fi putut trăi în lumea asta extraterestră niciodată. Niciun om n-ar fi putut, pentru că nu era făcută pentru corpurile noastre firave. Dar știam că acum nu mai eram eu, ci eram altceva. Mi-am privit mâinile, și, în locul pielii mele albe, atât de rar atinsă de soare, erau porii violeți ai lumii noi. Eram făcută eu însămi din fibrele noului univers, și singurul mod de a merge mai departe, era să-mi îmbrățișez noua natură.

Mi-am recăpătat curajul și am atins-o. În loc de o textură fină, cum îmi spunea văzul că ar trebui să aibă, degetele îmi spuneau că bariera asta ciudată era făcută din altceva – un lucru care duce mai mult spre energie pură, spre ceea ce simți atunci când un gând aproape fizic ți se formează în cap. Iar energia asta era, pesemne, legată de universul meu de baștină, pentru că de dincolo se auzeau încet de tot frânturi din muzica mea favorită.

Atâta doar că n-am apucat să o ating cu adevărat, căci brusc m-am simțit trasă de o forță invizibilă, nu înăuntrul barierei, ci în altă parte. Un loc în care mă simțeam stingheră. Singură, așa cum suntem când ne concentrăm să vedem în cotloanele alea ascunse din propria noastră minte. Doar că aici parcă locul nu-mi era familiar. Parcă gândurile nu erau complet ale mele, iar eu, cumva, mă simțeam, nu chiar ca un intrus, ci mai degrabă ca un oaspete. Iar locul ăsta nu era un loc oarecare, ci unul proiectat să mă întâmpine, să mă îmbrățișeze și să îmi arate cum să mă descurc pe acolo. La un moment dat am auzit iar un pic de muzică, dar trebuie să mi se fi părut, pentru că mă puteam plimba în voie, și nicăieri n-am găsit sursa sunetelor. Și nici nu le-am mai auzit din nou.

Când, în sfârșit, am reușit să-mi intru în drepturi, am deschis larg ochii. Primul instinct a fost să mă uit după Fox. N-a fost nevoie să caut, pentru că era chiar în fața mea, câteva zeci de metri mai încolo, așezată pe marginea coastei, cu corpul înspre mine, dar cu privirea către mare: oriunde te uitai pe întinderea încinsă nu vedeai decât vapori, pe alocuri ceva mai denși, ce reflectau voioși lumina roșiatică a lavei.

Ajunseserăm pe A Doua Casă.

Capitolul 2 acolo

Mi s-a părut iar că aud muzică, dar nu am băgat-o în seamă. Era normal ca simțurile să-mi joace feste, când totul îmi părea deopotrivă familiar și străin, extrem de frumos, dar cu adevărat înspăimântător. Mi-am pus mâna pavăză și m-am uitat în jurul meu după cei doi sori. Unul aveam senzația că trebuia să fi fost chiar în spatele meu, cumva de unde veniserăm, doar că acum nu mai era nimic acolo, ci doar o întindere pustie, mobilată cu pietre sporadice și cu câte-o formă mai ciudată din loc în loc. Pe cer, numai soarele cel mare, care semăna cu al nostru stătea acum urcat la locul lui, ca și cum ar fi fost puțin după amiază. O lună mai mare decât a noastră, și cu nuanțe de verde care băteau ușor spre turcoaz în partea de jos, stătea aproape de orizont, chiar deasupra liniei pe care marea o forma cu coasta. Știam, totuși, că nu era chiar o lună, ci o soră a planetei pe care ne aflam. Gândul ăsta m-a readus la realitate și mi-a îndreptat atenția spre Fox. 

Cu lumina orbitoare a soarelui ăsta tânăr n-o vedeam prea bine. Parcă mi-era încă greu să mă uit la ea și s-o văd așa cum era, de fapt. O vedeam din profil, așezată nonșalant, ca și cum stătea lângă un ocean răcoros, acasă, nu lângă o mare din lavă topită care ne-ar fi putut oblitera cu vaporii ei fierbinți la cea mai mică adiere. Dar nu erau adieri – nu acum, cel puțin – iar profilul ei parcă se potrivea perfect în locul ăsta ciudat. I-aș fi făcut o poză, dar cum am dat să întind mâna din reflex către buzunar, am simțit un mic freamăt al pământului de sub picioare. Ca un fel de cutremur, doar că mai blând. Mi-a fost suficient, însă, ca să mă pună pe grabă, un fel de nerăbdare de a pleca de aici, dar fără să știu exact unde aș fi vrut să ajung în loc.  

M-am apropiat încet de Fox. Asta nu doar pentru că aveam nevoie de o explicație pentru tot ce se-ntâmplase, ci și pentru că îmi era cu adevărat dor de ea. Cumva, în lumea asta atât de îndepărtată simțeam că ne puteam apropia din nou.  

Dar apoi Fox s-a ridicat de jos, s-a îndreptat și s-a uitat direct la mine, sfredelindu-mi parcă direct în minte. Încercând să îi întorc privirea, am văzut că în fața mea nu era Fox, cea pe care o știam, mignonă, cu o expresie mai mereu caldă, dar uneori ușor neastâmpărată, cea cu care făcusem atâtea lucruri permise, dar mai ales nepermise, și după care tânjeam de-atâta timp cu toată ființa mea. Nu, era acum o ființă complet diferită, înaltă, atletică, cu pielea de o culoare ușor roșiatică ce strălucea în lumina stelei galbene cu un fel de unduire nenaturală, și cu mici irizații mai intense din loc în loc. 

– Cam pe-acolo trebuie să mergem dacă vrem să dăm de el.

Nici glasul nu-mi era familiar, cu tonuri ușor mai sus decât ale lui Fox. Totuși felul în care a pronunțat fiecare cuvânt, felul specific în care a accentuat fraza, și cum a întins mâna cu care îmi indica direcția, ca o prelungire a umărului, capul întors și el în aceeași direcție, m-a făcut să mă gândesc că la interior era tot ea. 

– El?

– După cine am venit? S-a uitat la mine cu privirea de știi exact despre cine vorbesc.

Ochii ei mi-erau nefamiliari. M-am apropiat și am realizat că ciudățenia lor nu era doar aparentă. Nu era vreo festă pe care mi-o juca lumina, sau mintea… ci erau complet diferiți de ochii umani: puțin mai mari decât ceea ce e de așteptat de la niște ochi normali, cu niște gene mai lungi și foarte stufoase, mai ales cele de sus, iar pupila era ceva cam ca la ochii de pisică: o fantă întunecată, înconjurată de un iris imens, de un verde-smarald, care părea să aibă irizații purpurii din loc în loc. Era o minune, ceva făcut parcă numai să fie contemplat. Și chiar asta am și făcut, până când, sâcâită probabil de curiozitatea și de uimirea cu care-mi mișcam ochii de la o trăsătură la alta, de la o parte a corpului la alta, a luat-o înainte, pornind în direcția pe care tocmai ce mi-o indicase. Am pornit și eu după ea pentru că știam că asta așteaptă, și, până la urmă, asta voiam și eu.

Acolo unde lava topită se întâlnea cu țărmul, părea pe alocuri că pământul sângerează, și, din ce-mi puteam da seama, făcuse asta vreo câteva milioane de ani. Din ce ne apropiam mai mult de marginea coastei, de aia simțeam mai rău căldura năvalnică… și nu prea. Și tocmai starea asta de îndoială, întrebările care-mi apăreau în minte una după cealaltă, aproape la fiecare pas, începuseră să mă chinuie și să-mi fure din bucuria și din uimirea pe care le poți simți când pășești pentru prima dată într-un loc care ți-e complet străin, dar în care ai tot visat să ajungi. După o vreme, mergând de-a lungul coastei, îndreptându-ne practic către A Treia Casă – luna cu nuanțe azurii, care acum se mai vedea doar pe jumătate – mergând parcă în gol la nesfârșit, păstrând mereu aceeași distanță de Fox, a cărei companii se rezuma la a-i putea contempla spatele acelei noi forme, m-am simțit în sfârșit copleșită de întrebările pe care le aveam, așa că, accentuând fiecare cuvânt, am întrebat simplu:

– Unde mergem?

– Să-l găsim pe Iepurele cu Trei Urechi.

– Știi că nu îl cheamă așa, am spus eu fără să vreau.

– Dar?

– Nu contează, am răspuns cu ciudă pentru că îi căzusem în plasă.

– Atunci o să-l cheme Iepurele cu Trei Urechi până când o să te hotărăști să-i spui tu altfel. 

– Fie. Și unde îl găsim?

– Pe iepure? În vreo vizuină.

A început să râdă cu poftă la propria ei glumă, considerând-o mai amuzantă decât era de fapt, asta poate și pentru că încerca cu disperare să își păstreze ea însăși calmul și sângele rece. Tocmai ce realizasem că toate astea erau probabil la fel de noi și pentru Fox cum erau și pentru mine, dacă nu poate chiar mai noi. Când s-a potolit mi-a zis simplu că o să vedem, probabil tu știi deja unde e. Am vrut să-i răspund, să o contrazic, dar exact atunci am simțit parcă de undeva dinăuntrul meu ceva șoptindu-mi domol, și mi s-a părut întradevăr că știu unde mergem. Și-apoi senzația s-a dus. 

Am mai mers o bună bucată de drum până când a început să se-ntrevadă ceva ce de la distanță părea ca un fel de potecă îngustă. Dar, spre deosebire de alte poteci pe care le mai văzusem, ce stătea acum în fața mea părea să aibă complet altă aură. Așa, mai mult acoperită de norii fierbinți care se formau deasupra lavei, poteca asta trimitea către noi o mică strălucire, din când în când, ca și cum ar fi fost un fel de vietate cu solzi ce se muta când pe-o parte, când pe alta, reflectând în mișcarea ei, lumina soarelui care își mai schimbase puțin locul. Pe măsură ce ne apropiam, însă, îmi dădeam seama că ce ne aștepta nu era nicio potecă. Și în niciun caz nu era îngustă. Era mai degrabă ceva ce aș numi o minune a lumii, una pe care nu mi-o puteam explica și care mi-era cu totul nefamiliară. Unduind ca un șarpe în arșița vaporilor ce dogoreau din mare, stătea în fața noastră un pod uriaș de sticlă incoloră, dar care părea să se coloreze, însă, și să strălucească la fiecare rază de lumină care îi mângâia suprafața. Iar întinderea lui ducea către departe, undeva dincolo de linia orizontului, despicând marea în două în drumul său neîntrerupt.

Fox se uita și ea la pod ca atunci când vezi pentru prima dată ceva despre care doar ai auzit vorbindu-se. Ne uitam amândouă la el fără să scoatem vreun sunet, fiindcă eram nu doar uimite de o asemenea construcție care depășea tot ce văzuserăm până atunci, ci și de frumusețea nețărmuită dar inospitalieră a ceea ce părea mai mult decât o piesă arhitecturală: aveam în fața noastră o operă de artă desăvârșită, care spunea atât de multe în atât de puține linii. Era ca și când natura însăși ar fi contribuit la ceva ce oamenii credeau că sunt experți, și iată, păreau într-adevăr a fi. M-aș fi întrebat cine a construit minunăția asta – și ce minunată trebuie să fi fost și lumea de aici, dacă a făurit asemenea bijuterie – dacă nu m-aș fi simțit copleșită de spectacolul complet extraterestru din fața mea. Acest pod imens de sticlă se zvârcolea ușor în mijlocul unui iad de foc, iar respirația lui umplea marea până la orizont, amenințătoare, poluată din loc în loc de fum și de pucioasă și de mici fulgi de cenușă tocmai scuipați de câte-un balon de aer scăpat din marea aproape solidă. În fața noastră, oriunde te uitai cu ochii nu era decât atât: lavă și foc și moarte, și o cale de sticlă. Parcă menirea podului nu era să te ducă dincolo ci să-ți amintească cam cât de fragilă este viața și cum oricând stă să fie înghițită de cealaltă față a ei. 

Ajunseserăm la intrarea pe pod și am văzut-o pe Fox căutând ceva cu privirea, undeva spre dreapta. Chiar la marginea podului, la intersecția lui cu malul stâncos, și prelungindu-se în marea de lavă, stătea un fel de avanpost, o clădire aparent oficială, care avea și niște panouri mari pe care se schimbau periodic niște informații scrise într-o limbă pe care nu o recunoșteam. Când ne-am apropiat am văzut că de la umbra unuia dintre panouri ieșea timid piciorul unui șezlong al cărui rezident își lăsase labele să atârne neglijent într-o parte. Din când în când una dintre ele tresărea, ca atunci când te gâdilă vreo muscă. Muște totuși n-am văzut așa cum încă nu văzusem nicio altă vietate în afară de mine și de Fox pe acolo. 

Când am ajuns chiar lângă panou, Fox îi trage o palmă peste una dintre labe rezidentului îmblănit al șezlongului, și îi spune câteva cuvinte pe care nu le-am înțeles – îmi păreau deopotrivă străine și departe de mine. Parcă auzeam de undeva  iarăși muzică și brusc m-am trezit cuprinsă de o stare de confuzie. Dar mai presus de toate m-a luat o toropeală pe care mi-era greu să o înving. 

– E de la fum, de la vaporii toxici. Și e chiar foarte probabil să fie și de la arșiță. E mai cald decât de obicei și circuitele noi mai dau rateuri. 

M-am uitat multă vreme la ce stătea dinaintea mea, cu fața un pic umflată de somn și cu o mină plină de amuzament. Era un fel de corcitură de raton și castor puse într-o formă pitică și drăgălașă, dar pseudo-umană, care nu mă făcea să mă gândesc decât la niște desene pe care le văzusem demult, demult, când încă n-o cunoscusem nici pe Fox. 

– Eu sunt destul de vioi, în general, dar când e așa de cald, sunt vapori mai mulți și nu mai fac față. N-am de ales decât să moțăi, țintuit ore întregi pe șezlongul ăsta de la un călător la altul. 

– Cine te „țintuiește”, am întrebat eu, încercând să fac conversație, ca să nu am timp să mă gândesc la cât de ireal este tot ce mi se-ntâmplă. 

– Nu, drăguță, nu mă ține nimeni. N-ai înțeles tu bine. Dar ochii lui nu-mi spuneau altceva decât că regreta că a fost așa dezinvolt în declarații. 

S-a întors brusc, ca și când și-ar fi adus aminte că a uitat ceva pe foc, sau ca și cum l-ar fi strigat cineva, și a intrat pornit printr-o ușă care era ușor ascunsă de panoul cu informații și pe care o observam acum pentru prima dată. A scos capul de acolo și i-a făcut un semn lui Fox, care n-a așteptat să fie chemată de două ori. Când au ieșit, după vreo 5 minute în care mi se părea că am auzit ceva șușoteli, erau amândoi puțin schimbați. Mai relaxați. Am ocolit împreună mai spre dreapta clădirea de sticlă și am ajuns în fața a două uși imense care stăteau acum larg deschise, lăsând să se întrevadă dinăuntru o creatură imensă, cam cât un elefant african, dar care arăta mai degrabă ca un urs grizzly pe steroizi. Felul în care se mișca m-a făcut totuși să-mi dau seama imediat că nu era nici una nici cealaltă, ci mai de grabă un fel de robot cu formă de animal sălbatic. Mi-aș fi pus mai multe întrebări, dar chiar când să-mi treacă vreuna prin cap, văd cum se îndreaptă spre noi cu repeziciune. Am vrut să țip, sau să sar într-o parte, dar n-am făcut nimic altceva decât să stau nemișcată, simțind cum o panică profundă îmi pătrunde până în cele mai întunecate colțuri ale minții și le zguduie puternic, până nu mai rămâne nimic intact. Până când o oboseală și mai mare decât înainte mă copleșește și mă face să fiu inertă, ca o legumă. O senzație cumva familiară de pe vremea când a murit tatăl lui Fox și viața noastră s-a schimbat iarăși la 180 de grade, cum o mai făcuse și-nainte, doar că de data asta mai mult în rău decât în bine. În calmul artificial pe care nici eu nu știam cum îl dobândisem, ca să zic așa, îmi simțeam cumva conștiința doar pe jumătate activă, ca și cum cealaltă jumătate era într-o stare de hibernare, așteptând totuși, ca un animal rănit ocazia să scape.

Fox s-a uitat la mine cu coada ochiului, dar n-a zis nimic, ci s-a dus la animalul robotizat pe care pare-se urma să-l folosim ca mijloc de transport de-acum încolo. Mintea mea confuză nu reușea să înțeleagă complet ce se vorbea în jur și cumva începuse să și renunțe să mai încerce. Începusem, în schimb, să-mi imaginez tot felul de scene în care eram îmbrăcată ca un fel de călător beduin, trecând călare pe ursul mecanizat marea de lavă, aburi de vis distorsionând imaginea și făcându-mă să zâmbesc un zâmbet obosit și ușor ironic la ce-mi trecea prin fața ochilor.

M-a strigat și am luat-o spre ea înainte să ies din starea de visare în care mă cufundam din ce în ce mai tare, ca și cum corpul meu avea o minte proprie. Mă uitam la ursul ăsta incredibil, și nu-mi dădeam seama din ce putea fi făcută blana, care arăta ușor artificial mai degrabă pentru că era prea îngrijită, prea strălucitoare, prea perfectă pentru un urs adevărat. Sigur, nu aveam prea mare experiență cu urșii reali. Nu mai mersesem la o grădină zoologică de când eram pe la liceu. Ne duseseră ai noștri, într-un weekend cu vreme frumoasă de primăvară, așa, ca să mai petrecem timp și împreună, ca familie. Eram și eu și Fox în perioada aia nebună în care tot ce-ți dorești este să crești și să te separi de ai tăi, pentru că ți se pare că numai așa ai putea să fii cine crezi tu că ar trebui să fii. Evident, ca orice adolescent, tot la mama și la tata veneam când aveam o problemă de rezolvat. 

M-am trezit trecându-mi degetele prin blana ursului și gândindu-mă intens la trecut. Eram parcă iar eu, deși muzica totuși se auzea iar pe fundal, volumul variind, ca și când sursa sunetului s-ar fi tot mișcat. Am reușit să mă adun puțin și am întrebat fără să mă gândesc prea mult:

– Și cum ne urcăm pe el? 

Fox s-a uitat la mine cu niște ochi mari, ca și când ar fi vrut să râdă, dar s-a abținut. A bâiguit ceva ce n-am reușit să înțeleg, un fel de sesam deschide-te, doar că soiul de magie care i-a răspuns era fabricat de om: o bestie de înaltă tehnologie care la auzul comenzii s-a lăsat ușor în jos, dedesubt rămânând exact cât loc a fost nevoie pentru scările care s-au format odată cu deschiderea pântecelui ei. Ca un fel de portiere cu trepte pe interior, care descopereau o lume complet goală, ca și cum n-ar fi fost încă utilată pentru a fi dată în folosință. M-a mirat puțin faptul că nu era nici un scaun, nici o manetă de comandă, nici parbriz prin care să vezi. Îndemnată de Fox, am urcat cele trei trepte de pe partea dreaptă, iar ea s-a dus pe stânga, cu toate că ar fi putut la fel de bine să urce ca și mine tot pe dreapta. Am ridicat puțin din sprâncene, dar nu conta: indiferent ce aș mai fi văzut de aici înainte, am decis că nu mă va mai uimi. Parcă tocmai ce dobândisem un soi de imunitate la ciudățenii. Un fel de nu mă mai miră nimic cu privire la tot ce mă-nconjura, cu atât mai puțin la micile ciudățenii de comportament ale lui Fox. Și, cu toată mentalitatea mea de lasă-te purtată de val, tot nu m-am putut abține de la a o întreba de ce un urs? Răspunsul a fost să ridice și ea din sprâncene și să-și curbeze în jos colțurile gurii, una dintre expresiile ei caracteristice de nu știu și nici nu mă interesează, care m-au făcut să mă simt mai puțin deranjată de forma străină pe care o avea. 

Ca să fiu sinceră, începuse să mi se pară că-i vin de minune ochii ăia de pisică la comportamentul ei obișnuit. Și ca să fiu și mai sinceră, cumva nici nu mai știam exact cum era Fox ca persoană, pentru că nu mai petreceam așa de mult timp împreună ca pe vremuri. Pielea ei, pe de altă parte, arăta mult prea ciudat. Așa de ciudat, încât era parcă o surpriză pentru mine ori de câte ori mă uitam la ea. Și de-abia acum observasem și rochia pe care o avea pe ea, care începuse să-mi capteze atenția pentru mi se părea că duce spre hainele statuilor pe care le văzusem pe la muzeu sau pe la televizor. Era făcută dintr-o singură bucată care se plia, adunându-se ușor, ușor într-o broșă făcută din sidef și dintr-un metal lichid ce se unduia continuu în lumina diminuată a stelei galbene. Talia îi era subliniată de o centură din același metal ciudat, dar care, din când în când, părea că prinde viață și o ia în jos pe coapsă, ca într-o explozie abstractă, dar vie. Iar mai apoi, după ce-și făcea numărul, se retrăgea încet înapoi în talie, așteptând cuminte o nouă ocazie de a se da-n spectacol. 

Totul părea pentru mine nou, extraterestru, magic. Dar felul natural în care se comporta Fox, maniera complet dezinvoltă în care se mișca, vorbea, clipea… toate astea mă linișteau și mă făceau și pe mine să mă simt mai la locul meu în lumea asta bizară pe care nici nu mai știam acum câți ani o croisem, și de care aproape că uitasem cu totul.

În afară de el. Pe el știam că n-aveam cum să-l uit.

Acum eram amândouă urcate la bordul vehiculului cu patru picioare. Ceva ce n-aș fi crezut posibil. Mi se părea complet străin și de neînțeles. Fox s-a uitat la mine, a zâmbit ca și cum urma să mă dea pe spate cu ceva și a spus câteva cuvinte. Sigur trebuie să fi fost niște comenzi vocale pentru vehicul, pentru că aproape imediat cum a terminat de vorbit, s-au închis ușile, iar spațiul a început să se unduiască și să se strângă în jurul nostru. Pentru o secundă m-am simțit ușor claustrofobă, dar odată ce am realizat ce se întâmpla, m-am relaxat complet: spațiul negru și gol de până acum se transformase așa încât fiecare dintre noi avea ca un fel de scaun cochilie, dat ușor pe spate, și făcut dintr-o consistență și textură ca de spumă. Ceva ce nu mai simțisem până atunci, dar care mi s-a părut perfect și mă gândeam că exact așa ar trebui să fie toate scaunele de mașină. Odată ce m-am gândit la cât de confortabil mă simțeam, materia din care era făcut a încetat să se mai miște. Ca și cum mi-ar fi ghicit gândul și ar fi zis că orice schimbare de-acum nu putea să fie decât spre mai rău. Așezate la locurile noastre, am văzut cum un fel de abur fin se coboară peste piepturile, șoldurile și picioarele noastre, care mai apoi s-a solidificat într-un fel de voal transparent și extrem de mătăsos. Mă gândeam că ar putea fi un fel de centură de siguranță, dar nu mă simțeam ținută în vreun fel. Ba chiar aveam o senzație și mai mare de confort, dacă mai era posibil. După cele câteva secunde pe care le-am petrecut în interiorul burții unui robot-urs, mi-am dat seama că nu mă voi mai simți vreodată confortabil în vreo mașină normală. Dacă mai credeam că era posibil să mai ajung vreodată într-una. 

Am auzit-o pe Fox dând o altă comandă. Brusc, peste tot în jurul nostru a apărut universul, ceva atât de negru și de complet, încât, pentru o secundă am avut o senzație de imponderabilitate. Era, evident, o festă a simțurilor. Era ca un fel de ecran de pornire care ne ura bun venit. Bineînțeles că eu nu înțelegeam nimic din ce spunea sau din ce ne arăta pe ecran – ca să zic așa, pentru că nu era nimic acolo, senzația mea fiind că toate literele și cifrele pluteau cumva într-un spațiu tridimensional infinit, diferit de al nostru. Tot o senzație și asta. Și tot ca o senzație am simțit și scanning-ul pe care mi l-a făcut mașina care încerca, din ce mi-a spus Fox, să se conecteze cu mine la nivel de subconștient. M-am uitat la ea, vrând să întreb de unde are toate informațiile astea, și, până la urmă, cum a ajuns aici, dar m-am răzgândit când i-am văzut expresia concentrată și serioasă. Era genul ăla de privire pe care o știam așa de bine și care îmi spunea că intoleranța ei la întrebări stupide, sau întrebări de orice fel, în cazul ăsta, era la nivel maxim. 

Așa cum decisesem că n-o să mă mai mire nimic de-aici încolo, la fel am decis că mai bine mă bucur de drum și de ce întâlnesc în cale, pentru că, până la urmă, acum câteva minute – ore – zile – sau cine știe când trecuserăm prin portalul ăla, credeam că pot muri oricând, căzând în gol de la etajul 15, și că realitatea mă va izbi de asfalt cu viteza pe care greutatea mea ar fi prins-o în cele două-trei secunde de cădere liberă. În locul unei morți posibile, dădusem peste o nebunie completă și mărturisesc că îmi plăcea. Era de un milion de ori mai bine decât ce experimentasem până atunci în viață, și tot de-atâtea ori mai bine decât tot ce-aș fi avut șansa să-ntâlnesc în drumul meu pământesc. Oriunde aș fi fost acum – paradis sau purgatoriu, vis sau realitate nebună – nu mă deranja. Dimpotrivă, sentimentul de fericire pe care aproape că-l uitasem începea să-și facă simțirea fără ca eu măcar să realizez. 

Fox era așa de preocupată de a inițializa comunicarea cu vehiculul nostru, încât parcă uitase complet de mine. Mi se părea amuzant s-o urmăresc, și să-i mai pun câte o întrebare legată de ce făcea: și butonul ăsta ce a făcut, comanda aia ce însemna, acum ai băgat coordonatele? Întrebări la care Fox mai degrabă mormăia animalic decât să răspundă, însă pentru mine era suficient. Două minute mai târziu deja ne puseserăm în mișcare, iar peste tot în jurul nostru era proiectată perfect realitatea din afara cockpitului, omițând otrăvurile și arșița înăbușitoare. Vedeam atât de bine tot ce era în jur, încât mă gândeam că proiecția era, de fapt, mai bună decât realitatea. Oricât am încercat să-mi imaginez cum arătăm din exterior, nu am reușit, pentru că, deși simțeam că ne mișcăm perfect liniar, fără să ne clătinăm sau să ne ridicăm vreun pic, cumva mă gândeam că oricine ar fi proiectat un vehicul cu înfățișare de animal sălbatic l-ar fi făcut să se și miște tot așa. Și-atunci simțurile și rațiunea erau în contradictoriu, încețoșându-mi imaginea ursului care mergea pe drumul de sticlă. 

– Mi-ar plăcea să văd cum arătăm din afară, i-am spus eu lui Fox, când n-am mai putut răbda de curiozitate. 

Am auzit aproape imediat niște zgomote, ca niște mici motorașe, undeva în stânga-spate, și câteva secunde mai târziu s-a deschis o fereastră peste proiecția de 360 de grade. Ceva mic, puțin către dreapta-jos, ca și cum n-ar fi vrut să-mi strice priveliștea – care dealtfel era absolut majestuoasă: niște norișori firavi roșiatici, bătând puțin spre violet în partea dreaptă, pluteau nestingheriți, acoperind marea de un roșu sângeriu, uneori chiar mai profund, ca un văl ce încerca să-i sporească frumusețea prin mister; o mare divizată complet de acel pod uriaș care acum începuse și el să capete străluciri de indigo. În fereastra micuță era un prim plan cu un animal mare, brun-negru, cu blana fluturând în vânt, alergând constant, dar cu viteză. În spatele lui pustiu. M-am întors și eu puțin în scaun, să verific că într-adevăr așa era. Pustiu în spatele nostru, pustiu dinainte. 

Capitolul 3 aici

Reeza. Până și numele ei e deosebit.

Gândul lui Filip mi s-a înfiripat în minte ca și când ar fi fost al meu. Gândurile celorlalți mi-erau neclare și veneau, parcă, din cele mai îndepărtate cotloane ale minții. Dar intensitatea cu care se gândea el la mine adăuga un strat complet nou peste ale mele și mi le sufoca cu totul. Nu mai puteam auzi decât ceea ce gândea el.

S-a uitat la mine în retrovizoare și am putut să văd cu ochii mei expresia gândurilor lui. Aș fi știut că se gândește la mine și fără să i le pot citi, dar faptul că puteam vedea cu ochii minții reflexia mea și că puteam simți admirația completă și profundă aproape de venerație îmi dădea o senzație de nostalgie. Îmi place să fiu venerată. Cel mai frumos lucru din lume. Poate i-aș fi abandonat demult dacă n-aș fi avut plăcerea asta, un gând care m-a surprins prin sinceritate, dar și prin faptul că a alungat toate celelalte gânduri intruse. Asta și faptul că, uitându-mă la mâinile mele, realizam cât de umane erau. Chiar am redevenit om? E posibil?

Gândurile începeau să-mi scape printre degete așa că îmi sprijineam capul cu mâna, simțind cum alunecam iar către o stare de visare, în ciuda eforturilor mele de a fi alertă. Știam că lumea asta ar fi trebuit să fie sigură, dar amalgamul din mintea mea, felul brusc în care m-am trezit aici…

O amintire vie de la spital îmi reapăruse în minte completă și imersivă ca și când aș fi fost iar acolo. Fruntea mi se atingea ușor de geam la curbele mai strânse, iar asta îmi dădea voie să mă relaxez și să cad într-un somn mai adânc. Același gen de sunet bizar, repetitiv și familiar, bip-bip-bip, mă repunea cu totul în momentul când am deschis prima oară ochii în lumea asta. Sau poate redeschis, ca să fiu mai corectă.

Mă simțeam ca și cum pierdusem legătura cu lumea, ca și cum mă retrezeam din morți. Încercam din răsputeri să fac asta, dar mi-era cu neputință să focalizez sau să-mi amintesc ceva. Aveam o singură senzație. Una căreia mi-a fost greu să-i găsesc numele pentru că n-o mai simțisem demult. De secole? Milenii, poate? Fusese atunci când am găsit toga și pandantivul în fața serei, amalgamate toate într-o grămăjoară de oase. Imaginea asta mă făcuse să deschid ochii larg. Văzusem atunci holul de spital. Obiecte care îmi păreau deopotrivă străine și familiare erau peste tot. Oameni la fel. Unii își făceau de lucru. Alții stăteau așezați pe scaune sau lungiți pe paturi așezate de-a lungul coridorului. O femeie îmbrăcată într-un halat alb a observat că am deschis ochii și a venit spre mine. Mi-a pus câteva întrebări, iar lipsa reacției mele i-a provocat o senzație de disconfort. A întrebat pe cineva dacă aveam aparținător apoi cred că ațipisem iar, ca și acum, împotriva voinței mele. Nu știu cât am stat pe holul ăla. Sau de câte ori a venit cineva să mă întrebe câte ceva. De fiecare dată simțeam că alunec înapoi în neființă fără să pot scoate măcar un sunet. Uitasem cum era să dormi, să ai senzația de a nu mai ști de tine. Lucruri pe care nu le mai experimentasem chiar de când transcendeam. Lucruri care încetaseră să mai aibă un sens pentru mine, dar care acum își redobândeau existența. Am zâmbit la ironia situației și mi-am recăpătat speranța.

Când, în final, a mai venit o femeie să mă întrebe dacă sunt mai bine eram într-o stare de confuzie chiar mai mare decât înainte. Tocmai avusesem atunci realizarea că aveam un trup, iar inima acestui trup se zbătea violent și eratic ca un animal sălbatic ce tocmai fusese prins într-o capcană. Aveam atâtea întrebări încât nu apucam să formulez una înainte ca o alta să-i ia locul. Simțeam nu doar că trupul și mintea îmi erau acum solide, făcute din carne și oase, dar aveam senzația că totul se va lichefia în mine și va deveni exact ca marea de lavă.

Am reușit să mă ridic, dărâmând lucruri și agățându-mă de oameni și m-am îndreptat către o oglindă. Cei din jurul meu încercau să mă tragă înapoi de unde plecasem, mă întrebau constant lucruri și nu voiau să-mi dea drumul. Totuși, pentru mine nu mai exista nimic altceva decât imaginea ușor neclară din fața mea. Nici nu știu cât am stat cu ochii ațintiți la reflexia mea. Nu eram în trupul meu cel vechi. Nici n-aș fi avut cum să fi fost, pentru că el murise atât de demult încât uitasem cum arăta. Realizarea asta mă liniștise. Ceea ce vedeam acum era manifestarea unuia dintre avatarurile mele. Sigur, unul mult mai real, mai fizic, mai… tangibil.

Am zâmbit realizând în vis încă odată ce însemna imaginea din oglindă și am simțit că văd imaginea mea din ce în ce mai clar cu ochii minții, de data asta reflectată în oglinda retrovizoare: Filip mă căuta îngrijorat, ca și cum mă pierduse. Și am zâmbit și în realitate fără să deschid măcar ochii. Nu era nevoie. Am decis că copilul ăsta cu amintirile lui de adolescent și cu infatuarea lui față de mine e exact tratamentul de care am nevoie în starea asta de convalescență.

– M, am murmurat fără să realizez, iar câteva secunde bune mai târziu M îl apela deja pe Filip. Realizarea că îl invocasem fără măcar să realizez m-a făcut să mă relaxez. E bine să știu ce pot face și cât de puternică e legătura noastră. 

Ceva mi-a atras privirea. În dreapta, pe bancheta din spate a unei mașini oprite, ca și noi, la semafor stătea o fată care se uita visător pe geam. Avea un zâmbet satisfăcut, iar asta m-a făcut să vreau să mă concentrez în întregime pe ea. Am închis ochii și am văzut cum se juca cu un cățel într-o curte cu o iarbă mare, năpădită de tot felul de buruieni și flori de câmp. O vedeam fericită și luminoasă, exact așa cum se vedea ea. Oare..? Am ridicat mâna dreaptă și cu un gest am chemat norii și am întunecat cerul. Apoi am bătut tare din palme și un fulger urmat de o bubuitura puternică au despicat tot cerul ăsta imaginar în două și au speriat-o pe fată, expulzând-o din propria reverie. Când am deschis ochii mașinile se puneau deja în mișcare, iar ea se uita la mine prin geamurile care ne despărțeau, nedumerită, dar speriată, ca și când ar fi știut că eu îi invadasem mintea.

Cam la fel se simțea și Filip care se întreba de ce bătusem din palme, dar care nici nu știa cum să întrebe și se perpelea fără niciun rost. I-am zâmbit în oglindă și am simțit un val de căldură. Altă dată m-ar fi lăsat rece, dar acum am râs cu voce tare, ceea ce l-a făcut să roșească și mai rău și să se simtă chiar mai confuz.

M-am schimbat. Să fie de la forma asta umană? Trebuie să decid ce să fac… iar pentru asta am nevoie de M. M care s-a materializat lângă mine la spital când i-am strigat numele în furia mea confuză de atunci. Asta îmi spunea că puterea mea exista și dincolo de limitele trupului ăstuia scârbos. Am gândit asta și am văzut imediat cum expresia feței lui Filip se preschimbase și ea într-una de scârbă. Trebuie să mă controlez, iar asta n-o să fie ușor.

Lipsa asta de control îmi reamintise de momentul de la spital, atunci când femeia în halat încercase să îmi dea un calmant pentru că îi păream recalcitrantă. Când a pus mâna pe mine am simțit o repulsie puternică, iar asta s-a materializat într-un puls de energie care a azvârlit-o ca pe o păpușă de cârpă. A avut noroc cu cei câțiva gură-cască adunați în spatele ei care i-au atenuat căderea. A urmat haos. Oameni care țipau buimaci neștiind la cine. Femei care se văitau. Copii care urlau ca și cum cineva le tăia o mână. A venit paza. Au mai venit alți doctori. Brancardieri. Oameni peste oameni, cu toții împotriva mea, chitiți să mă imobilizeze. Pulsul de energie mă lăsase sfârșită de puteri. Iar oamenii ăștia confuzi și furioși mă bruscau, mă înțepau cu seringi, mă țineau de mâini și de picioare, mă loveau și, în învălmășeală, se mai loveau și între ei. Vlăguită de puteri mi-am amintit de M. Încercam să mă smucesc din mâinile lor, dar am început să fiu inundată de furia lor, de imaginea pe care o vedeau, de frica pe care o simțeau, de confuzia lor. Gândurile și senzațiile lor mă străpungeau atât de violent încât o durere asurzitoare m-a făcut să văd alb în fața ochilor. Ultimul lucru pe care mi-l amintesc este M. În timp ce se materializa în mijlocul tuturor îl apucase pe un bărbat de un umăr și îl azvârlise într-o parte. Când i-am simțit energia mi-am pierdut cunoștința.

Capitolul 4 acolo

O senzație nefirească de libertate m-a cuprins când m-am uitat, în sfârșit, în dreapta și am văzut cea de-a doua stea – un astru cum nu s-a văzut vreodată pe cerul pământesc tocmai ce răsărea din marea care acolo, la întâlnirea cu corpul ceresc, era parcă în niște flăcări de culoarea celei mai limpezi ape. O stea care se cerea slăvită de natura însăși, și pe care aș fi preamărit-o eu însămi. Mă uitam mută la minunea care creștea pe cer și care schimba toate culorile din jur, făcând lumea întreagă să capete un iz straniu.

– Localnicii îi spun Eebtiiti, înseamnă lumina focului în ramaala sahiiae, limba a doua, mi-a spus pe un ton ușor contemplativ Fox.

– E albastră… i-am răspuns eu, puțin mirată că astrul ăsta mai mult turcoaz era asociat într-adevăr cu focul. Și mai ciudat mi se părea că nu-mi aminteam de el – așa cum nu-mi aminteam nici de pod – în locul lui așteptându-mă să văd o pitică roșie.

– Și tot așa – mi-a răspuns cu același aer – e și focul cu care pârjolește Reeza pământul, care se mai cheamă și Iioedi Siiesiiral – Sufletul Vieții.

Sufletul Vieții?

– La fiecare paisprezece ani aici pământul începe să nu mai fie fertil… și-atunci trebuie tot pârjolit și lăsat pârlog cam tot pe-atât, până când își recapătă suflul. Și-atunci tot ce se plantează crește mai mare și mai frumos ca înainte. Dar e o legendă care spune că în vremuri de demult oamenii n-aveau nevoie să facă asta pentru că Reeza pârjolea în locul lor, dintr-o suflare, tot răul de pe pământ și-acolo apăreau pe loc vlăstari de măr argintiu. Un pom foarte rar pe aici, arareori crescut în afara laboratoarelor, pentru că e foarte sensibil la arșița asta tot mai mare de afară. Frumusețea lui este incredibilă. Am văzut câțiva și de fiecare dată am fost lăsată fără cuvinte. 

– Și face mere de argint, am glumit eu. Sau de aur?

– Face un fruct care chiar arată ca și cum ar avea o pojghiță argintie în loc de coajă. Nu e de argint, evident, ci mai degrabă seamănă cu pielea unui pește tocmai scos din apă. Arată extrem de frumos, mai ales în lumina asta albastră. Și e mai mult decât gustoasă – coaja e așa de bună că din ea se face un fel de miere cu un gust intens care trece dincolo de limitele papilelor gustative. E ceva aproape psihedelic – e văzut ca un fel de nectar al zeilor, și pe bună dreptate, ceva de genul ăsta nici n-ar trebui să existe. E așa de special încât cine l-a încercat o dată nu mai poate scăpa de un fel de poftă bine ascunsă în interior. Sunt unii care au făcut tot felul de grozăvii doar ca s-o mai guste o dată. 

– Ca un fel de drog?

– Da, unul fără efecte secundare. 

– Altele decât dependența asta de care îmi spui? Am întrebat fiind oarecum amuzată de declarația ei contradictorie.

– Nu, chiar nu sunt efecte secundare, a spus ea și s-a oprit puțin să-și caute cumva mai bine cuvintele. E ca atunci când știi cum e să fii îndrăgostit și ai mai vrea să simți fiorii ăia din nou… Sau cum e fericirea. Sau cum e să stai în brațele mamei când ești mic. E normal să-ți dorești lucrurile astea.

Gândindu-mă la ceea ce tocmai terminase de spus am observat cum, dincolo de marginea podului, dinspre dreapta, din mijlocul norilor de praf sclipea ceva când și când. N-am apucat să o întreb pe Fox ce putea fi, că în fața noastră a și apărut un simbol pâlpâitor, în spatele lui fundalul reprezentând un fel de hartă pe care puteai clar să distingi podul, marea nesfârșită din jurul nostru, și două puncte: noi și cei care ne trimiteau mesajul. Fox a dat o comandă vocală și, după o scurtă animație, în fața noastră stătea un bărbat care avea același tip de ochi și de piele ca Fox. Purta o îmbrăcăminte mai degrabă oficială, amintindu-mi de cineva care lucrează în poliție sau în armată. Pentru o secundă mi s-a părut atât de real, încât am vrut să mă dau mai în spate, simțindu-mă sufocată de prezența lui, dar apoi am realizat că nu era altceva decât o reprezentare holografică a ofițerului care se afla în vehiculul ce zbura acum foarte jos, în paralel cu noi, și pe care puteam să îl văd perfect în dreapta mea. 

Vehiculul, care arăta mai mult ca un fel de hibrid de dronă cu avion de luptă, era plin de însemne, dar își păstra totuși aerul oficial. Bănuiam că este o patrulă a podului. Bărbatul, căpitan al Forțelor Aliate, după cum s-a recomandat, cu niște trăsături ușor androgine și cu un păr perfect negru, extrem de frumos, a cerut permisiunea să ne scaneze. Jarhala Sornad din Saharalii – primul nume pe care îl auzisem în lumea asta nouă mi se părea extrem de exotic, la fel ca cel care îl purta. Un alt nume era cel al lui Fox: 

– Sunt Sela Koro din Firal-Afal, a spus ea cu mândrie, iar apoi a bombănit nemulțumită, în timp ce introducea un cod de acces într-o căsuță ce stătea acum bidimensională, seacă, în locul căpitanului. 

O serie de înscrisuri au apărut apoi sistematic pe ecran, formând un fel de log al verificării, aparent marcate cu roșu requesturile și cu verde răspunsurile lor – se pare că lumea asta nu e chiar așa de diferită, până la urmă, mi-am spus eu ușor amuzată. La final, după ce toată verificarea hârțogăraiei era gata, căpitanul a apărut din nou ușor indecent de aproape în spațiul cumva neîncăpător pentru două femei și o hologramă. Am aruncat un ochi la Fox, care mi-a răspuns cu o privire ce mi-a dat de înțeles că n-ar trebui să scot o vorbă. Și n-am spus într-adevăr nimic, simțindu-mă dealtfel ușor diminuată, exact ca mai devreme. Nici când discuția m-a vizat, luând o turnură cel puțin bizară, n-am putut măcar să schițez vreun gest.

– Nu am găsit în documentație nimic referitor la androidul pe care îl transportați, a spus căpitanul care și-a îndreptat privirea înspre mine. 

N-am realizat imediat că eu eram androidul și mă concentram mai mult pe faptul că probabil și noi apăream în cockpitul său la fel de incomod, ce-i drept mai mici decât el, dar sigur ocupând mai mult spațiu. 

– Este un prototip pe care îl duc la târgul organizat cu ocazia câștigării alegerilor. Am un permis special care îmi dă voie să transport astfel de itemi pe răspunderea mea, cu maximă discreție. S-a uitat cumva cu subînțeles la căpitan, dar el n-a răspuns imediat, ca și când ar fi cântărit în minte ce ar trebui să facă dinainte cu câteva mutări. 

– Doamnă Koro, îmi cer scuze, încă nu îmi apăreți în sistem ca Șef al Laboratoarelor Koro, dar am auzit de succesul dumneavoastră. Felicitări. Presupun că nu ați risca să vă compromiteți cariera făcând transporturi ilegale, totuși. Era acum rândul căpitanului să se uite cu subînțeles la Fox. 

– Așa este, nu am fost încă numită oficial în funcție, dar sper că se poate face o excepție de data aceasta. Altfel ar însemna să mă întorc și poate chiar aș putea să pierd petrecerea de învestitură și târgul. Dar dacă nu se poate altfel, voi face cale-ntoarsă și îmi voi anunța imediat familia… 

Fox se uita acum spășită la hologarama care nu schița niciun gest. Dar eu știam deja rezultatul, iar două minute mai târziu eram iarăși singure în pântecul mașinăriei și ne grăbeam către o destinație care mie mi-era încă ascunsă. După ce am văzut cum căpitanul și nava sa au dispărut iarăși printre nori m-am simțit mai în siguranță și din nou întreagă, așa că mi-am făcut curaj să o întreb pe Fox care era treaba, de ce transporta un android și de ce făcea asta ilegal. Cumva astea mi se păreau prioritare. Plănuiam să o întreb de unde își căpătase numele și funcția mai pe urmă.

– Familia noastră face androizi la comandă de secole bune. A făcut o pauză, apoi a continuat: și am adus îmbunătățiri dincolo de barierele minților minuscule care lucrau până atunci în domeniu.

– Familia noastră?

– Familia ei… să zicem. S-a uitat la mine și mi-a făcut un gest cu mâna către corpul său și apoi a continuat simplu: cum o să împărțim corpul ăsta de-acum încolo, probabil pentru toată viața, cred că pot spune că ce e al ei, e de-acum și al meu. 

Am simțit cum, pentru o secundă, creierul meu nu putea să proceseze informația, ca și cum era așa de nouă, încât trebuia să o treacă prin toate filtrele mai întâi, numai ca să-i stabilească natura. Și i-o stabilise ca fiind nerealistă, sau de-a dreptul imposibilă. Voiam să o întreb cum adică? Dar parcă și asta mi se părea fără sens, totul căpătând o mișcare turbionară și preschimbându-se vertiginos în niște neînțelesuri mai mari decât puteam eu duce. Cumva am rumegat informația multă vreme, fără să pot ieși din spirala de lipsă de noimă și fără să pot să mai scot vreo vorbă. Simțeam că visez. Muzica se auzea din nou, plasându-mă încă o dată într-o dimensiune duală de aici și de acolo.

Cum stăteam în starea asta, fără să mai schimb o vorbă cu ea, am observat că în fața noastră creștea o siluetă a ceva ce la început părea de neînțeles, dar care căpăta sens pe măsură ce ne apropiam. Exact așa ar trebui să fie și cu Fox, mi-am spus eu cu resemnare, concentrându-mă mai mult pe ce era în fața noastră. Ne apropiam cu o viteză amețitoare de ce părea a fi un accident. Mi se părea și ciudat să întâlnim unul, când noi nu văzuserăm vreun alt vehicul în drumul nostru – nici să se ducă, nici să se întoarcă. Era cu atât mai bizară toată scena, cu cât, atunci când ne-am apropiat și am încetinit relativ brusc dar lin, am văzut ceva complet diferit de ceea ce întâlnisem până atunci pe lumea asta. Am simțit voalul fin care mă acoperea strângându-mă ușor în scaun pentru o secundă, până ne-am oprit complet și m-am simțit în siguranță. Fox a schimbat câteva ecrane, printre care și harta împrejurimii, pe care apăreau și acum tot doar două puncte: noi și vehiculul ciudat care stătea culcat pe o parte, rănit parcă de duritatea infailibilă a sticlei perfecte de dedesubt. Fox căuta cu privirea pe harta electronică, probabil ca și mine, vehiculul căpitanului. Dar nu era nicăieri în apropiere. Eram, se pare, unicii posibili salvatori ai celui lovit de năpastă. Fox a dat o comandă vocală, iar de data asta efectul ei a fost că ni s-au desfăcut centurile de siguranță, iar mai apoi s-au deschis ambele uși, formându-se treptele mult mai repede decât ne-am putut ridica noi de la locurile noastre poate prea confortabile. Fox a coborât hotărâtă și s-a dus direct la mașina răsturnată. Eu, pe de altă parte, am rămas țintuită lângă ursul nostru, o voce din interior spunându-mi clar stai aici și, neputând să mă opun, m-am trezit mângâind blana ursului. 

Textura ei îmi aducea mai mult aminte de blana pisicii mătușii Martha. O pufoșenie de nedescris, cu botul turtit, care ne întâmpina pe toți patru când mergeam în vizită, neștiind de care dintre noi să-și frece mai întâi spatele. Fox era preferata ei, iar apoi mama. Ele două păreau să îi satisfacă exact la fix nevoia de afecțiune a bătrâoarei care simțeam de fiecare dată că mă trădează puțin. Dan – așa îl chema pe tatăl lui Fox, căruia n-am putut niciodată să-i spun „tată”, cu toate că Fox i-a spus maică-mii mereu „mamă” – era mai tăcut când mergeam la mătușa și nu îi plăceau nici pisicile prea mult. De-asta mătușă-mea mereu îmi zicea când mă prindea singură că nu știe cum a reușit el să pună mâna pe așa femeie cum era mama. Sigur, cât trăise tata, o bombănea pe mama pe jumătate în glumă, și-l întreba cum de o suportă. Atunci tata îi închidea gura imediat, cu câteva remarci răutăcioase la adresa ei: mătușa era nemăritată. Avusese suficienți iubiți de-a lungul vieții cât să ne lase cu gura căscată și pe mine și pe Fox. Unii erau prin politică și, când îi mai vedeam pe la televizor, mama spuna uite, ăsta era cu Martha, când l-am cunoscut eu pe taică-tu, o ceruse de nevastă, dar n-a vrut ea, sau despre altul zicea că ce figură i-a făcut ăsta la o nuntă Marthei, a plecat cu domnișoara de onoare, și ea după l-a iertat… s-au despărțit după muuulți ani, cine mai știe de ce. Mă fascinau poveștile cu mătușa Martha pentru că păreau desprinse din altă lume. Una mult mai interesantă decât a mea, iar mătușa, deși în vârstă, avea un farmec aparte: era o lady adevărată, cu maniere, și cochetă exact cât trebuia mai ales pentru vârsta ei, dar și cu un fel de înțelepciune pe care nu se grăbea să o împărtășească în stânga și-n dreapta, cum fac, de cele mai multe ori, oamenii bătrâni. Acum că mă uit în urmă, și lumea mea, a noastră, era interesantă, doar că nu vedeam eu. Țin minte și-acum o compunere pe care am făcut-o prin clasa a patra, cam înainte să moară tata, despre cum fuseserăm la munte și ne alergase un urs prin pădure. Toată clasa ascultase cu sufletul la gură finalul micii mele povestioare, iar, după ce am terminat de citit și s-a dezmeticit, învățătoarea m-a întrebat fără niciun ocoliș dacă istorisirea mea fusese reală – că doar tema era să spunem cum ne petrecuserăm vacanța de vară. Tot la fel de direct i-am răspuns și eu că nu, dar nu vedeam de ce trebuia să fie ceva real… Nu mi-a spus nimic, ci mi-a dat un 10. Am luat-o ca pe un compliment, și de atunci încolo poveștile mele au început să capete noi dimensiuni. Scriam o poveste și eram brusc liberă ca pasărea cerului într-o lume care mi se părea de câteva ori mai frumoasă și mai interesantă decât cea în care trăiam, de fapt. 

Tot cu pisica mătușii petrecusem și o vacanță întreagă, când era tata din ce în ce mai rău. Mergeam să-l vedem la spital, dar apoi, după ce se termina vizita, nu mă duceam acasă cu mama, ci mergeam la mătușa. Îmi spuneau că mama e ocupată. Și chiar era… am aflat mai târziu că, pentru că putea muri oricând, mama stătea mai mult cu el, ajungând să doarmă pe fotoliul pus în camera simplă a spitalului privat în care era internat. Când s-a-ntâmplat era chiar acolo, îl ținea de mână, nemaifiind nimic altceva de făcut. Iar mătușă-mea, când a primit telefonul, avea privirea aia pe care o are orice părinte care aude vestea morții copilului lui. Ea avusese grijă de tata de când venise în capitală, ca să meargă la liceu. Stătuse la ea până se însurase cu mama, pe la 27 de ani. Țin minte și acum cum mă jucam cu Napoleon, și cum îl trăgeam de lăbuțe, simțindu-mă ușor speriată deja de telefon, până când i-am văzut expresia mătușii și m-am oprit complet, realizând ce se întâmplase. N-am început să plâng imediat, cum le-am văzut mulți ani mai târziu pe mama și pe Fox că au făcut când au aflat de Dan. Atunci a fost un șoc. Cu tata n-a fost. Până și eu, care eram doar un copil pe-atunci, mă așteptam la vestea aia din moment în moment. Aproape că devenise o obsesie, aproape că nu mai puteam să mai aud țârâitul ăla puternic al telefonului fără să sar cu groază că o să primesc vestea. Aveam și coșmaruri din cauza asta câteodată. Poate și de-asta nu mă lăsase mama să stau singură acasă, cât era la spital. Știa că gândurile astea mă chinuiau prea tare. 

La mătușa Martha lucrurile erau altfel, ferestrele mari de tot, care se deschideau într-o curte interioară frumos amenajată, cu niște tufișuri imense din care își tăia din când în când câte o floare pentru vaza de pe masa din sufragerie, lumina caldă și hotărâtă a soarelui care inunda încăperea, adierea vântului care mișca perdelele cu un freamăt unic, toate astea mă îmbiau la visare. Și tot atunci mi-am imaginat prima dată o lume complet nouă făcută din soare și din vis. Din căldură și din magie. 

Acum, mângâind blana ursului mecanizat îmi aminteam de toate astea, uitându-mă mai mult în gol, Fox căzând undeva la periferia simțurilor mele. O vedeam doar pe jumătate, cum stătea de vorbă cu cineva care era ascuns complet de mașinăria imensă întinsă pe-o parte. Un lichid dens ieșea de sub vehiculul leneș și mă întrebam dacă eram în siguranță. Și mă mai întrebam și cine era dincolo de bariera asta străină, cu un look așa de futuristic dar și vintage în același timp. Un fel de steampunk dincolo de granițele imaginației mele, cel puțin așa mi se păruse atunci în starea aia de semi visare. Părea să funcționeze cu alt tip de motor decât cele două vehicule pe care le văzusem până acum aici, sau așa presupuneam, după multitudinea de țevi care se încolăceau ca niște șerpi în jurul corpului ei zvelt urmând să își deschidă gurile larg către cer, sau spre mine, în starea actuală. Spre deosebire de liniile drepte și bine conturate ale vehiculului căpitanului, care părea sobru și elegant și al cărui design părea să aibă ca scop să impună respect, printre altele, mașina asta care stătea acum în fața mea arăta mai degrabă ca și când principalul ei rol ar fi fost atragerea atenției. Iar pe-a mea mi-o captase complet. Atât de complet încât, fără să-mi dau seama, mâna mea s-a oprit din mângâierea stupidă a ursului, iar pașii mei au început să asculte impulsul ăla de curiozitate care se făcea auzit mai tare, mult mai tare decât stai aiciul care acum era departe, aproape la fel de inaudibil ca muzica cu sursa ei zburătoare. Treptat n-am mai auzit nimic altceva decât propriul meu glas interior care îmi spunea acum că vreau să văd mai de îndeaproape ceea ce stătea în fața mea. 

Mergând pe suprafața asta sticloasă am descoperit că nu era chiar așa de lucioasă, cum mi se păruse prima dată, ci avea mici zgârieturi care îi brăzdau toată întinderea, fără să o urâțească, totuși. Exact așa cum ridurile de expresie fac un om de cele mai multe ori să arate chiar mai bine decât arăta înainte, mai multi fațetat și mai interesant, și, în concluzie, mai atrăgător. Ce provocase oare miriadele de excoriații suprapuse unele peste altele până formau un fel de textură hașurată, până deveneau ele însele parte din designul șarpelui uriaș ce se zvârcolea și acum în cele două zări, fără să se miște totuși, cu adevărat? Ce putuse să-și lase urma atât de clar, nu-mi puteam da seama, mai ales când era evident că mașina răsturnată nu părea să fi lăsat, în schimb, nici măcar una. Când m-am apropiat de Fox și am început să o ocolesc ca să pot să văd și cine era ascuns acolo, după mașină, aproape că a sărit cu o față pe care nu stătea scris decât un lucru: spaimă. S-a uitat la mine și până a putut să bâiguie ce cauți aici? eu deja întâlnisem privirea misteriosului ascuns. 

Capitolul 5 aici

Am coborât din mașină încet, ca o pisică tocmai trezită din somn. Când m-am uitat în sus am văzut cerul care, ca un prieten bun, mă aștepta acolo, cu toate complexitățile lui. Norii erau denși în nuanțe de liliachiu, cu câte un strop de oranj pe unde reușea să-i străpungă câte o rază de soare. Amintiri dintr-o altă lume, dintr-o altă viață îmi făceau inima să tresară atunci când mă uitam în sus. Amintiri pe care știam că le pierdusem odată cu reîncarnarea și care totuși refuzau să fie uitate. Oare le voi mai recăpăta vreodată? 

Filip a închis portiera și apoi s-a uitat și el în sus, curios să vadă la ce mă uitam. Un cer normal, într-o zi normală de vară. Nimic deosebit, și-a spus, însă a continuat să se uite. În ochii lui, eram o ființă visătoare scoasă ea însăși dintr-un vis. Și, până la urmă, poate nici nu era așa de departe de adevăr. Fusesem o zeiță cu mii de fețe. O zeiță care deținuse secretele universului în palmă și care le pierduse în fața unor muritori simpli, exact ca într-o epopee clasică. Ca într-un basm. Sau ca într-un joc. 

– Filip! 

Ofelia era la geam, ne făcea cu mâna să intrăm odată. Am plecat capul, resemnată. Ca și cum aș fi renunțat la ceva important. Și, într-un fel, chiar asta făcusem. Renunțasem la tot într-o ultimă sforțare de a salva ceva, iar acum mă întrebam dacă meritase. Mă simțeam ca o umbră palidă, ținută în viață de un sentiment urât pe care ceilalți îl denumiseră speranță. Mi-am amintit, apoi, de frații mei, vag de călătoriile mele nesfârșite în întunericul spațiului și apoi de cerul de pe A Doua Casă și am simțit cum mi se pune un nod în gât. O senzație nesuferită care n-a făcut altceva decât să mă înfurie: n-am devenit om, chiar dacă sunt prinsă în corpul ăsta.

– Ce-o fi pățit? A întrebat Ofelia mai mult ca pentru ea.

– Probabil a avut timp să rumege situația… a răspuns M. A zis ceva pe drum, Filip?

– Nu, pe drum a părut chiar relaxată. A și adormit la un moment dat.

Sprâncenele lui M au sărit în sus, dar n-a mai adăugat niciun comentariu și a dus mâna instinctiv la medalion.

Ne-am așezat la masă cu toții. Simțeam cum ceilalți încercau să-și dea seama ce gândesc, studiind trăsăturile unei fețe pe care n-o puteau citi, dar care le trimitea fiori pe șira spinării. În ochii lor parcă eram îngrijorată, tristă, furioasă, plină de resentimente și gata să explodez, dar și cu convingerea că o să le reușească planul, toate de-odată și încă peste. Într-un fel mă amuza diversitatea impresiilor lor. În altul mă întrebam dacă nu cumva chiar asta simțeam: un amalgam de emoții complet neclare chiar și mie în suprapunerea lor cu emoțiile celorlalți.

M îmi punea în farfurie niște salată, pe lângă copanele și cartofii prăjiți care fuseseră puși de cineva de dinainte să ne așezăm. I se părea cel mai ireal lucru din lume: să îi dea de mâncare zeiței sale absolute. A zâmbit fără să vrea, lucru care m-a făcut să-i arunc o privire plină de reproș pe care nici n-am realizat-o până când n-am observat-o prin filtrul lui. Nu mâncasem mai nimic de când mă materializasem aici, acum două zile, iar asta îl îngrijora.

– Ți-au zis ceva de la secție legat de incident? A întrebat-o pe Ofelia Filip, care, ca de obicei, murea de curiozitate și se simțea mai mereu exclus din conversațiile cu adevărat interesante.

– N-au mai zis. Ba chiar am întrebat câte ceva în stânga și-n dreapta, dar toți spun cam aceleași lucruri… că nu își pot da seama ce s-a întâmplat, dar că le reamintește de un caz de acum câțiva ani…

– Blocul ars? A întrebat Filip bucuros că în sfârșit știa și el ceva.

– Blocul ars, da, a răspuns Ofelia, care mai apoi i-a reamintit lui M de incidentul pe care și el îl știa prea bine, dar care a preferat să asculte și să pună întrebări, doar ca să nu fie liniște. Asta pentru că cu toții aveau o stare de nervozitate pe care o tolerau cu greu. Filip, se gândea M cu ciudă, părea cel mai în largul lui lângă mine. 

– Dar dacă, în final, nimeni n-a ajuns la nicio concluzie atunci, poate n-or să ajungă nici acum… deci de ce ne facem griji? A întrebat Filip, care apoi și-a redirecționat atenția către mâncare. Ce mă bucur că ai făcut copănele! Sunt preferatele mele.

– Știu. Se vede. A zis Ofelia zâmbind puțin. Dar nu le-am făcut eu, am rugat-o pe doamna de vizavi să ne ajute cu mâncarea în următoarele zile. Dacă ai și alte preferințe, îmi spui.

– Sigur, a răspuns Filip cu gura plină, în timp ce încerca să mai bage un cartof, lucru care l-a făcut pe M să zâmbească. 

Farfuriile lor începeau să arate din ce în ce mai dezordonat și simțeam că mi se face rău. Era o combinație de acid în stomac cu un tremur în vârful degetelor și o senzație de vârtej.

– Reeza, trebuie să mănânci ceva… M se simțea ciudat pentru că niciodată în viața lui nu și-ar fi imaginat că mi-ar fi putut spune pe nume. Din nou, nu mi-am putut stăpâni un zâmbet.

– Hmm, uite, poți să iei de la mine, mi-a zis Filip și a desfăcut niște carne de pe copan pe care mi-a pus-o în farfurie. Când m-am mutat prima dată la mamaie nu prea aveam chef să mănânc, dar, dacă îmi făcea copănele cu cartofi și îmi și desfăcea carnea de pe oase, parcă nu puteam să rezist… era așa de bun, și fără efort.

M voia să-i spună că aveam ceva mai mulți ani în spate decât avusese el când îi dădea bunică-sa să mănânce, dar s-a oprit când a văzut că am furculița în mână. M și Ofelia se uitau la mine cu încordare. Mișcările mele le păreau așa de lente încât simțeau că se uită la un film în reluare și își făceau griji că oricând s-ar fi putut opri. Filip, în schimb, îmi mai punea o bucățică de carne în farfurie și sporovăia despre cum îi plac lui să fie prăjite, în general, copănelele.  

– Știi ce mă gândeam? A întrebat Filip în timp ce-mi mai punea o bucată de carne în farfurie.  

Și Ofeliei i se părea ciudat comportamentul dezinvolt al lui Filip. 

– Ce-ar fi dacă aș merge cu Reeza la mall. Să îi luam ceva de îmbrăcat. 

– Ceva de îmbrăcat? 

– Păi… cămașa asta pare că-i e mare… plus că nu i se potrivește. 

– Filip… sincer îți spun, n-am încredere și nici n-avem timp de așa ceva…  

– Pot să iau o colegă cu mine, dacă crezi că nu mă pricep la haine de fete.

M a râs și s-a înnecat cu mâncarea. A tușit puțin continuând să râdă până când m-a uitat direct la el și a devenit brusc serios. Asta m-a făcut iar să zâmbesc. 

– Evident că nu mă refeream că n-am încredere în gusturile tale. Mai degrabă mi-e teamă să nu faceți vreo trăznaie. 

Mi-am mutat încet privirea de la M la Ofelia într-un mod în care i-a făcut pe amandoi să se simtă puși la colț. 

– Nu vreau să vă jignesc, a început Ofelia, încercând să nu se lase intimidată de privirea rece. Dar până la urmă Filip e un adolescent care face probleme… ăsta e stilul lui. Iar dumneavoastră… cred că nu aveți suficientă experiență ca să ieșiți pe stradă nesupravegheată. 

Mă uitam în continuare la Ofelia care s-a simțit obligată să continue, cu toate că nu mai avea mai nimic de zis. 

– Adică nu știți cum se comportă oamenii… sunteți doar de două zile aici… nici nu sunt sigură că știți lucrurile cele mai de bază, darămite cum să vă comportați într-un mediu plin de oameni.

M și-a dres vocea, ca să continue argumentarea, dar i-am retezat-o ridicând mâna în care țineam furculița. Ceea ce mi s-a părut ciudat, așa că am făcut o pauză să mă uit la furculiță, apoi am pus-o înapoi pe masă.  

– În trecut… Sau, mai bine zis, chiar undeva în timpul ăsta există o versiune a mea care face cumpărături la… mall se numea?… Filip are dreptate, hainele astea sunt cam… plictisitoare și, așa cum a zis el bine, îmi sunt mari. 

– Sunt hainele mele… a zis Ofelia ușor iritată de comentariul meu. 

– În ultimele mii de ani am avut obiceiul de a purta rochii făcute din galaxii întregi, am spus și m-am simțit complet ridicol, o senzație care venea de la ei, pentru că mie nu mi se părea nimic ciudat. 

– Nu cred că au la mall… a chicotit Filip. 

– Nu cred nici eu, am spus, dar măcar ceva mai… potrivit. 

– De-abia aștept! Am deja niște idei. 

– M, te duci cu ei. Am văzut ce se joacă Filip, nu vreau să mergem pe stradă cu Xena.

Un val de râsete a umplut încăperea, Ofelia și M simțind că nu e dracu’ chiar așa de negru, iar eu am reînceput să mănânc și să mă concentrez pe gust, pe textură, încercând să blochez de data asta gândurile și senzațiile celorlalți. Iar atunci mâncarea a început să mi se pară cu adevărat delicioasă. Parcă redescoperisem plăcerea de a mânca, iar zâmbetul meu interior, satisfacția mea s-a oglindit și în ceilalți. 

Cu coada ochiului am văzut cum M și-a dus mâna la pandantiv.

– Te gândești la Fiiuea? 

Am crezut că o să se-nece de la șoc, dar s-a stăpânit. A realizat de ce îi pusesem întrebarea și a ridicat ușor pandantivul, parcă să răspundă privirilor curioase ale Ofeliei și ale lui Filip.

– De când ai venit simt pandantivul. Parcă e viu. Vibrează, rezonează. Subtil, sigur, dar suficient ca să-mi dea senzația că ceva se întâmplă. Că comunică… Crezi că e posibil să comunice cu ea?

– Poate rezonează cu Reeza, a speculat cu gura plină Filip.

– Așa m-am gândit și eu inițial. Și cred că Reeza e sursa, dar intuiția îmi spune că există o destinație. Și nu pot să mă gândesc decât la Fiiuea. Ea are cealaltă jumătate…

– Cine e Fiiuea? a întrebat Ofelia, care părea brusc mult mai interesată de conversație. 

– O preoteasă de pe A Doua Casă. 

– La templul Reezei? lui Filip îi sclipeau ochii de entuziasm.

– La templul unuia dintre frații mei… care în viitorul din care vin acum nu mai există.

Am văzut cum expresiile de pe fețele lor începeau să se metamorfozeze în reflexii a ceea ce simțeam eu și m-a dezgustat ceea ce le făceam, dar și faptul că sentimentele mele ar fi trebuit să-mi aparțină doar mie. Am încercat să-mi schimb gândul:

– M a cunoscut-o mai îndeaproape decât oricine pe Fiiuea.

S-a uitat întâi la mine, apoi la Ofelia, înainte să bâjbâie că s-au cunoscut la Academie.

– M este o legendă pe A Doua Casă. A fost singurul bărbat care a devenit preot. 

– Și singurul servitor pe care l-ai avut, a completat el.

– Servitor? A întrebat nedumerit Filip.

– Cam asta sunt preotesele… servitoarele zeului al cărui templu îl servesc. Fiecare dintre ceilalți treisprezece zei aveau cel puțin 100 de preotese.

– Iar Reeza avea un preot? Ce tare!

– A fost cumva ca să mă salveze. Eram pe domeniul unei bestii de om, care vâna… într-o zi am făcut o prostie, sincer nici nu-mi mai amintesc ce, o joacă de copii, iar pedeapsa pentru orice greșeală era să participi la următoarea partidă de vânătoare.

Am simțit cum M devine copleșit de emoții, dar nimic nu i se citea pe față. Părea la fel de dezinvolt ca mai-nainte când a reluat explicația.

– Vedeți voi, acolo nu există animale, dar instinctul de a vâna a dăinuit. Așa că vânatul am devenit noi, oamenii de rând. Sora mea fusese în trei astfel de vânători pentru diverse prostioare pe care le făcuse. Pentru mine era prima dată, și, mic cum eram, nu știam nici să mă ascund, nici să fug. Așa că am fost străpuns de o săgeată aproape imediat de cum a început partida.

– Săgeți? Am crezut că sunteți avansați la tehnologie, a zis Filip, iar M și-a stăpânit o ieșire.

– E reglementată ca una dintre cele trei arme de vânătoare. Avem și noi legile noastre. Plus că trebuie să fie antrenant… să le dai șanse să scape, dacă îi măcelărești ce sens are? Celelalte două sunt biciul și sulița, a spus el anticipând întrebarea lui Filip. În fine, sora mea s-a ascuns bine. La fel și ceilalți. Pe mine tot reușeau să mă vadă; mă ascundeam la limită după câte un tufiș până când mă găseau iar și iar. Norocul meu era că jigodia de boier nu era un țintaș bun. M-a ratat de puțin de vreo două ori. Dar a treia oară m-a nimerit în coaste. Nu rău, dar sângeram și mă durea ca naiba. Simțeam o frică cum n-am mai simțit vreodată. Apoi a mai venit o săgeată care m-a nimerit în picior. Dar tot alergam. Tot încercam să fug. Când s-a apropiat și credeam că o să mă lovească direct în gât săgeata, sora mea m-a împins. Nu știu de unde venise. A luat săgeata direct în piept.

Un val de tristețe ne-a străbătut pe toți, dar nimeni n-a spus nimic. Am așteptat ca M să continue.

– Javra jubila. Era fericit că lovise doi. Eu urlam ca din gură de șarpe. Sora mea era fără suflare căzută peste mine, sângele ei cald prelingându-se pe pieptul meu, iar săgeata care mi-era înfiptă în coaste se rupsese și simțeam o durere oarbă. Râzând, boierul s-a apropiat de mine strigând la prietenii lui că îmi trage una direct în ochi, pentru că de-abia așteaptă să încerce metoda asta. Și atunci am văzut cum s-a schimbat la față. Cum s-a făcut liniște și cum a căzut în genunchi. 

– Îl lovise cineva?

– Doar șocul de a o avea pe Reeza în fața ochilor. 

– Nu pare așa de înfricoșătoare, a spus Filip uitându-se direct la mine, parcă încercând să descopere ceva înfricoșător.

– Nu acum. Atunci era altfel. Avea altă formă… celălalt avatar, ca să zic așa, era ca și cum doar fața și bustul erau făcute dintr-o piele translucidă, restul era o masă de întuneric, de vid negru, care învăluia lumea ca un nor de furtună, doar că aproape. Nu țin minte decât o frântură, când a venit deasupra mea, dar era ca și cum lumea a dispărut cu totul. Cred că am leșinat de frică.

– De frică? Nu pot să mi te imaginez atât de speriat! Filip era uimit, dar eu simțeam senzația pe care i-o provocase lui M amintirea momentului și eram într-un fel mândră, dar în altul confuză. Oare de ce simțeam nevoia să iau forma aia atât de teribilă? Toți frații mei luau forme complet umane, de ce nu făcusem și eu același lucru? Oricât încercam, nu reușeam să ajung la un răspuns.

– Și ce s-a întâmplat?

– Am aflat mai târziu că Reeza nu era partizan al obiceiului de a vâna oameni, dar că i-a promis boierului că o să devină unul, numai ca să-i arate cum se simte să fii vânat. În final l-a lăsat în pace, după ce i-a spus că, dacă vrea să scape cu viață trebuie să plătească cumva. Acel cumva, aparent, a fost să mă adopte oficial și să mă trimită la școală, ca să devin preotul ei. Așa el o răsplătea pentru mila ei dându-i un servitor, iar eu dedicându-i chiar ei viața pe care o salvase, a spus M cu ciudă, după care a continuat luându-se și pe el prin surprindere: dacă nu ar fi propus asta n-aș fi cunoscut-o niciodată pe Fiiuea. Sau pe voi.

Când a spus cuvintele astea am simțit cum pandantivul vibrează, ca și cum ar fi rezonat cu noi doi. Atunci m-am ridicat de pe scaun și m-am dus lângă M, am întins mâna către pandantiv, dar am ezitat pentru o secundă înainte să-l ating. Când, în final, pielea albă a degetelor mele au atins suprafața sticloasă a pietrei am fost trasă într-o altă lume.

 

Capitolul 6 acolo

De cum m-a văzut a lăsat o cheie să-i cadă neglijent din mână și s-a ridicat brusc de jos. S-a apropiat de mine înainte ca Fox să se poată interpune, exclamând admirativ ce-avem noi aici? Un android de ultimă generație! Apoi mi-a dat roată, cu ochii sărindu-i de ici, colo, peste tot. Peste tot mai puțin într-ai mei. Pesemne că îl interesa mai mult felul în care arătam sau păream a fi alcătuită decât cine eram. Totuși, ciudata lui atenție nici n-a contat. Altceva îmi atrăsese mie atenția. Un cuvânt pe care și căpitanul îl spusese uitându-se tot la mine și care cumva scăpase cu abilitate de urzeala aparatului meu mnezic. 

M-am uitat la mâinile mele și nu mi s-a părut nimic ciudat: pielea mea albă arăta cât se poate de normal, de uman. Degetele mele păreau a semăna chiar cu propriile mele degete – cele pe care eram sigură că le lăsasem dincolo de bariera lăptoasă, într-un univers din care acum mi se părea că nu făcusem niciodată parte, așa cum câteodată când ne întoarcem de prin vreo călătorie ne simțim de parcă nici n-am fi plecat. Uitându-mă la mâinile mele, scormonind prin toate cotloanele minții după o urmă care să dea de gol adevărata natură a formei mele, am simțit o apăsare. Una cât se poate de reală, de data asta, ca un fel de creștere bruscă a presiunii atmosferice. Era bizar și sufocant, cu toate că treptat mi-am dat seama că nu mă sufocam, de altfel, deloc. Așa cum mi-era cald, dar de fapt numai mintea mea percepea căldura. Așa cum numai mintea mea percepea disconfortul uscăciunii din aer. Odată ce am realizat că sursa tuturor neplăcerilor mele eram chiar eu și felul în care percepeam eu realitatea, care parcă mă strânsese până atunci, m-am simțit din nou eliberată. 

Realizarea e cea mai mare armă împotriva încarcerării. Realizarea că lumea și libertatea însăși nu e decât o iluzie, tot așa cum tot ceea ce pare nemișcat, neschimbat, în jurul nostru, este, de fapt, într-o continuă mișcare. Libertatea asta e ca un fel de religie cu rang de mit – ceva ce te minți că e parte din tine, dar e, în fapt, așa de departe încât nu poate decât să-ți pară a fi un concept suprarealist – e ca ceasurile curgătoare sau ca picioroangele elefantine. E dincolo de realitatea probabilă a lui azi sau a lui acum. Și cu toate astea, odată ce am avut realizarea asta, m-am simțit exact asa: liberă. Mi se luase pentru o perioada libertatea de a gândi, dar acum nu mai puteam fi diminuată în propria mea minte.  Și m-am eliberat și de sub egida umanului și am luat altă formă pe care am îmbrățișat-o ca pe mesagerul unei noi fericiri. Pășind înapoi câțiva pași, mi-am dat seama că lumea mea nu era doar ea și nici nu fusese vreodată așa.

Am realizat acum, când am simțit mirosul libertății, că o energie care pulsa de undeva dinspre capătul podului, dar mult mai departe, mă invita și îmi spunea că are grijă de mine încă, și acum, după atâta vreme. Iar eu de-abia acum știam exact pe cine caut și ce-am venit să fac, ca și când un văl mi se ridicase de pe ochi și puteam iar să văd clar. Iar imaginea care mi se înfiripase în minte era cea a tatuajului pe care-l avea pe gât care-mi părea că seamănă cu un cap de iepure cu trei urechi.

Și tocmai de-asta când m-am trezit din reverie cu ochii străinului uitându-se direct într-ai mei, căutându-mi parcă conștiința, n-am făcut nimic altceva decât să ridic din sprâncene. Iar de data asta, corpul meu mi se supusese complet, ca și cel original, știind parcă cine e, de fapt, stăpânul. 

– N-am văzut niciodată un android care să pară atât de… n-a mai terminat ce-a vrut să spună, dar eu știam. Și numai felul în care îl priveam i-a spus că avea, de fapt, dreptate.

Bărbatul, care părea relativ tânăr, pielea lui roșiatică formând numai câteva riduri fine, de expresie, se zgâia la mine ca la ceva extraterestru. Și, până la urmă, asta și eram pentru el: o ființă venită din afara universului din care făcea parte. Și tot cum îi eram eu lui străină, la fel mi-era și el mie. M-am uitat la hainele lui care nu păreau să fie neapărat practice, probabil moda îi dictase și lui ce să-și pună pe el, ca atâtor altor oameni dintr-un univers pe care el nu îl va cunoaște niciodată, și cu care îmi imaginam că nu știa câte avea în comun. Nici n-aș ști cum să descriu exact îmbrăcămintea lui – un fel de combinație de fustă-pantalon cu o togă romană trasă peste o bluză închisă cu niște șireturi de piele. Culorile lor erau cât se poate de normale – pantalonii și bluza aparent de un cafeniu deschis, pe care îmi fusese greu să-l identific în lumina distorsionată, iar toga aceea era de un albastru electric, unduindu-se perfect în razele domoale ale soarelui albastru. Toga se unea  într-o broșă argintie pe umărul lui stâng, iar simplitatea ei mi-era cumva familiară. Nu era la fel de spectaculoasă ca metalul aproape viu din componența hainelor lui Fox, dar părea de bun gust. Pe cap avea un fel de șapcă al cărei cozoroc arăta ca și cum s-ar fi putut folosi ca vizor, în caz de nevoie. Trăsăturile îi erau în general umane, dacă nu puneai la socoteală roșeala pielii, ochii imenși și pupilele ca de pisică. 

Fox, pe de altă parte, scosese de undeva un fel de tabletă pe care butona de zor. Îi simțeam panica numai după felul în care se foia fără să vrea, felul în care, din când în când, își trecea mâna prin părul castaniu, nespectaculos de pământean. Nu știam ce voia să facă, iar faptul că mă simțeam trădată atrăgea după sine și un soi de indiferență care o viza. Un fel de facă ce-o vrea, că nu-mi mai pasă… 

– Pot să îl ating? A întrebat tipul care îmi tot dădea roată, fără să îl intereseze că mă deranja. 

– Te rog, nu, a spus Fox cu vocea gâtuită de stres. Spune-mi dacă ai nevoie de ceva și dacă pot să te ajut și-apoi plecăm. Nu pot să stau aici nici măcar un minut în plus.

Evitam să mă uit la ea, dar vedeam și auzeam cum căuta ceva cu frenezie pe device-ul ei electronic. Era aproape evident că eu eram și cauza și obiectul verificării. Dar, per total, mi-era indiferent. Mai captivant mi se părea interesul clar, curiozitatea avidă cu care tipul ăsta roșiatic și străin mă privea. Curiozitatea mi-era ca un fel de monedă de schimb, un fel de limbă pe-nțelesul meu. Nu mă enervau foarte rău privirile lui, apropierea feței, mâinile care erau aproape să mă atingă și care se abțineau cu greu. Era fascinat, dar cumva evita exact obiectul real al fascinației sale: mă evita pe mine însămi.

Când a terminat de butonat, Fox s-a uitat la mine fix și mi-a spus doar două cuvinte: ai încredere. Mi-era, însă, greu să am încredere în cineva pe care o suspectam de un lucru josnic: subjugarea minții mele. N-aveam, de fapt, nevoie de nicio confirmare ca să știu că exact așa era. Că panica ei venea din faptul că reușisem cumva să mă eliberez. Încrederea era ultimul lucru pe care puteam să îl am în ceea ce o privea.

S-a dus la urs și a scos de undeva dintre picioarele din față un fel de cablu care părea făcut din ceva total diferit de cablurile pe care le știam eu. Era dintr-un fel de mătase care sticlea din când în când, ca și cum încerca să-mi șoptească că nu-i ceea ce pare, exact așa, ca mine. Cu cablul ăsta complet bizar s-a dus la mașinăria tipului și l-a întrebat dacă poate să se conecteze. El, însă, era preocupat să se uite atent la fiecare por de pe fața mea. Sau asta îmi imaginam, căci ce altceva putea vedea acolo? După câteva schimburi de replici tehnice, de parole, de întrebări, cablul era conectat și lumina acum misterios, ca și cum un lichid luminescent îl traversa în pulsiuni magnifice de violet și alb cu iz de turcoaz. Mașinăria răsturnată se aprinsese și lumina complet și ea, ca și cum era un fel de descendent al pomului de Crăciun, plin de beculețe colorate. Sigur, unele or fi avut necesitatea lor, dar suspectam că majoritatea erau doar de fashion, exact cum era și îmbrăcămintea proprietarului. 

– Cum ai reușit să te răstorni singur pe drum, l-am întrebat eu. Nu mi-a răspuns, ci s-a dus acolo unde Fox lucra de zor pe tableta ei conectată printr-un alt fir, de data asta aparent normal, la mașinărie. A întrebat-o încet, dar suficient de tare încât să aud și eu, dacă are voie să vorbească cu mine. Mi-am dat ochii peste cap și m-am dus lângă ei, ca să văd mai clar cum transpiră Fox în noua ei piele și să o aud cum îi interzice individului să vorbească cu mine, la fel cum îi interzisese să mă atingă.

– Dacă vorbește cu tine, ar fi bine să-i răspunzi, i-a spus ea fără să-și ridice ochii din tabletă, părând, însă, complet diferită de Fox a mea.

Tipul s-a întors înspre mine și mi-a spus direct numele lui, ca un fel de introducere în noua noastră legătură. Thanatos, sau Tha, mai pe scurt. Așa s-a prezentat atingându-și ușor fruntea pe mijloc, chiar deasupra pliului fin dintre sprâncene. Am crezut că n-am auzit bine și l-am pus să repete, lucru pe care l-a făcut ușor amuzat, parcă așteptându-se la reacția mea.

– Ca pe zeul grec? Am întrebat eu tâmp, urechilor mele tot nevenindu-le să creadă, iar într-un amalgam de entuziasm și nerăbdare care îl făceau să pară dintr-o dată chiar mai tânăr decât mi se păruse la prima vedere mi-a spus pe scurt de unde venea.

– Frate-miu l-a ales. Când a mers la universitate, primul din satul nostru care a reușit să facă asta, și-a ales acolo ca specializare Învățămintele lumii dintâi, pentru că mereu a visat să lucreze pe lângă un templu. N-ar fi putut deveni niciodată preot, normal – în afară de o singură excepție, acum 300 de ani, numai femeile pot avea onoarea asta – dar ar fi putut lucra ca funcționar sau chiar ca traducător al textelor vechi. În fine, când s-a întors acasă, după primul lui an acolo taică-miu avea deja un copil cu noua nevastă, cu care, de altfel, nu s-a înțeles până la urmă… În primele luni de viață eram deja un copil renegat, pe care îl creștea cu mari dificultăți mama împreună cu mama fratelui meu. În orice caz, fratele meu a avut mereu grijă de mine și mi-a fost ca un tată, și îmi povestea tot felul de legende din prima lume și din a doua, iar când am crescut, și n-am mai vrut să port numele pe care mi-l dăduse taică-miu, mi-a zis simplu Thanatos

– Pari foarte mândru de el.

A stat puțin pe gânduri înainte să-mi răspundă ușor jenat cu un eram pe care nu l-am mai auzit, pentru că un sunet complet străin, un vuiet violent m-a învăluit repede și brutal, aproape trimițându-mă într-o stare de transă – făcându-mă să încerc să văd ceva ce nu era acolo, dându-mi o puternică senzație de teamă, de pericol, și înțelegând că presiunea pe care o simțisem mai devreme nu era nimic altceva decât un alt soi de semn că ceva urma să se întâmple. Fox și noul nostru prieten Thanatos, Tha, păreau că aud un alt fel de zgomot, mai calm, mai încet, pentru că puteau funcționa ca și mai-nainte, fără să fie copleșiți, fără să simtă că mintea le este înecată de un val enorm de sunet și de teamă. Ei păreau să discute, cu fețele preschimbate de îngrijorare, și-apoi au luat-o simplu la fugă într-o direcție în care și mie îmi șoptea un soi de instinct intern că aș fi în siguranță. Am lăsat în urma noastră cele două vehicule care au rămas acolo, chiar în mijlocul podului imens, reflectând încă lumina albastră – unul blând și în unduiri fine, celălalt ascuțit și irizat – și reflectându-se la rândul lor în întinderea lucioasă de sub ele.

Farmecul lor, însă, se preschimbase repede, totul întunecându-se. 

Capitolul 7 aici

Simțeam cum totul pulsa în jurul meu, pornind din vârful degetelor care atingeau pandantivul pe care îl creasem din mine însămi într-un timp acum imemorial. Tâmplele îmi ardeau, iar pe M nu-l mai simțeam deloc, deși știam că stă chiar în fața mea. Pentru o secundă crezusem că sunt trasă de o forță nevăzută înapoi în lumea mea, dar apoi am realizat că ceea ce se întâmpla era rezonanța gândurilor noastre: ale mele, ale lui M, ale Fiiueei.

L-am auzit ca prin vis pe Filip și i-am întins mâna pe care a luat-o ușor temător la început, dar apoi cu hotărâre și, într-un mod complet bizar, îmi dădea o senzație de siguranță, de ancorare, iar apoi mi-am dat voie să zbor către un nor ca de piatră care părea să învăluie cerul, și la care Fiiuea se uita cu inima apăsată, ca și când ar fi prevestit ce era mai rău. Unul dintre servitorii ei intrase pe nesimțite mai devreme, iar acum aștepta cuminte. Când în sfârșit a întors ochii la el, i-a dat vestea pe care o anticipa. Baia era gata.

Bazinul imens era plin până în buză cu apă clocotită. Rotocoale de aburi roșii se ridicau leneș, umplând încăperea vastă de o ceață fină. Printre ele, pe suprafața apei, se vedeau petalele de flori de măr de argint. Iar argintiul strălucea chiar mai tare pe apa înroșită de sărurile purificatoare și străpungea vaporii pe clinchet fin de clopoței de vânt, dând ritualului o dimensiune magică. Sigur, Fiiuea știa că nu era magic deloc, că era bazat pe chimie complexă și pe multă meditație. Probabil doar 5-6 oameni în toată lumea ar mai fi putut să-l ducă până la capăt. Trei dintre ei se află aici. 

Le-a făcut servitorilor semn să iasă, apoi și-a dat jos roba cvasi transparentă și a sărit în apă cu mâinile înainte. O libertate care ar fi scandalizat vechile preotese și care probabil i-ar fi garantat o pedeapsă generoasă, dacă nu chiar excluderea din ordin. De-asta ăsta era noul ei ritual de când reîncepuse să practice băile purificatoare. O vreme fusese ca un vagabond, fără un loc al ei, iar apoi urâse tot ce avea legătură cu vechea ei viață. Dar știa că-i era util. Instaurase baia purificatoare săptămânală chiar din prima lună când zeii dispăruseră. Amintindu-și de vremurile acelea a dus mâna la pandantiv și a realizat că se simțea mai puternică. Nu, nu e datorită băii. O simt pe Reeza. Nu mai e mult.

Fiiuea a înotat puțin în apa stacojie din care ieșeau bule: încă mai clocotea. A închis ochii și s-a întors să înoate puțin. Simțea că n-are stare. Gândul îi fugea periodic la un alchimist bătrân care venise de departe pentru o audiență. Era ceva normal, iar Fiiuea era convinsă că în asta consta succesul ei, în faptul că era întotdeauna acolo pentru problemele poporului ei, oricât de neînsemnate ar fi putut părea. Alchimistul bătrân… da, pare ca un soi de vestitor al războiului. Veștile că situația climatică se înrăutățise veneau de peste tot, nu doar din împărăția ei. Se zvonea că majoritatea țărilor vecine aveau deja planuri de relocare subterană. Orașe întregi erau construite cu o viteză amețitoare, în speranța că vor supraviețui atunci când primul val de meteoriți va lovi. În schimb, alchimistul venise să ceară azil politic. Instinctul îi spunea că e ceva mai complex la mijloc. 

– Încredere… a spus tare și apoi a înotat puțin. 

S-a dus pe marginea bazinului unde erau puse pe o tăviță de metal bătut un pahar și un clopoțel. După ce a luat o gură din băutura energizantă a sunat scurt din clopoțel realizând în timp ce făcea asta că luase o decizie. A zâmbit pentru că știa că de acum se va putea relaxa și a așteptat liniștită să intre servitorul, sorbind din când în când din pahar. Apoi totul s-a dizolvat într-un abur dens, iar când s-a rematerializat Fiiuea, era așezată pe tronul ei neo-antic, făcut parțial din piatră sculptată în stil antic și din material polimorfic, proiectat să arate ca metalul lichid, de-abia topit. Îi plăcea tronul, simțeam asta clar. Îi amintea de cum o făceam să se simtă și de cum arătam eu. Se simțea mai puternică atunci când mă emula. Și-a dus mâna la pandantiv și mi-a șoptit numele: Reeza.

Când s-au deschis ușile cele mari, complet fără zgomot, i-a tresărit puțin inima. Ce urma să facă nu era stilul ei, dar era necesar.

Odată intrate toate gărzile și așezate pe poziție în penumbra zidurilor, prim-ministrul pe scaunul de la dreapta ei, iar bătrânul așezat în genunchi în mijlocul unei încăperi vaste, venise momentul să afle ce era de aflat. 

– Spune-mi, bătrâne, de ce crezi că ți se cuvine să îți ofer azil?

Bătrânul n-a răspuns imediat, așteptând poate să-i spună direct cum urma să-i fie pedepsită nesocotința. Liniștea l-a convins ușor, ușor, că împărăteasa aștepta într-adevăr un răspuns. 

– Fie-mi cu iertare, binecuvântată împărăteasă. Sunt un biet nenorocit, care a trăit sub pământ treizeci de ani din viață servind dumnezeirea.

Fiiuea știa că apăsarea tăcerii era cel mai bun remediu pentru reținerea bătrânului, așa că nu făcu niciun gest, dar nici nu și-a mutat privirea de pe bătrân, așteptând cu încordare urmarea. 

Sunt un biet amărât care nu mai are multe de oferit… a spus el într-un final, fără convingere.

Un biet amărât nu vine în audiență la împărăteasă, i-a răspuns primul ministru pe un ton plictisit, dar ferm. Un biet amărât nu are nevoie de protecția imperiului. Un biet amărât și-ar fi găsit deja un loc. Spune ce ai de spus odată.

Bătrânul a făcut o plecăciune pentru a achiesa. Dar nu a continuat imediat.

– Vin din fostul stat al Reezei, din Noua Democrație Sellez. Am lucrat pentru treizeci de ani în buncărul subteran în care a fost ținută prizonieră Reeza și ultimul lucru pe care l-am făcut a fost să ajut la evadarea ei.

Fiiuea și-a reprimat cu greu emoțiile și impulsul de a se ridica în picioare. Și-a băgat un picior sub ea și și-a sprijinit capul în vârful degetelor, invitându-l astfel pe bătrân să continue.

– Văd la gâtul măriei tale pandantivul Reezei, trebuie să-i fi simțit puterea crescând. Crește pentru că zeița nu mai e prizonieră.

– Unde e, dacă a scăpat? A întrebat primul ministru știind că asta voia Fiiuea să afle.

– Nimeni nu știe. Eram acolo când a făcut un salt în altă dimensiune. Era slăbită atunci. Foarte slăbită. Suferea de aceeași slăbiciune care i-a omorât pe ceilalți.

– Poftim? Primul ministru își arăta clar mirarea. Nu se știa ce se întâmplase cu zeii, dar moartea nu era o opțiune pe care s-o fi luat cineva în serios. Zeii erau arhitecți de lumi, nu muritori de rând ca să se nască și să moară. 

– În revoltă asta s-a întâmplat… O mână de oameni, printre care mi-e rușine să spun că mă regăseam, a descoperit un mod de a izola puterea zeilor. Iar când a venit revoluția, asta am și făcut. I-am pus pe toți în niște capsule de contenție, alimentate de putere atomică, aflate în buncăre ale căror locații le știam doar noi. Când s-a întâmplat asta, am fost și noi izolați în subteran, ca informația să nu scape. Anii au trecut, din 53 de oameni care serveau în buncărul Reezei ne-am împuținat până mai rămăseserăm doar 7. Am făcut apel să ne mai trimită oameni, altfel toată operațiunea ar fi fost în pericol. Nu ne-au fost ascultate rugile decât când au început să pice sistemele și să moară zeii. Când am fugit eu șase muriseră.

– Șase? A spus Fiiuea ridicându-se în picioare.

Șase? M-am cutremurat și eu neștiind ce să fac cu informația asta. Parcă nu puteam să am o reacție.

Nu doar Fiiuea era zguduită de gravitatea celor auzite. Toți cei de față albiseră și încercau să discearnă dacă bătrânul mințea.

– Tot cam atunci a evadat și Reeza, a continuat bătrânul după câteva secunde. Nu știu ce s-a întâmplat exact cu ea, sau cum au știut salvatorii ei de existența buncărului. Tot ce știu e că s-a uitat la noi și, fără o vorbă, a făcut o ruptură în spațiu-timp și a trecut prin ea cu ultimele puteri. 

– Ce s-a întâmplat cu ceilalți șapte zei? A întrebat Fiiuea coborând lângă bătrân și așezându-se pe treptele din fața tronului.

– Nu știu. Dar suspectez că sunt încă în capsulele atomice, în buncărele din ce în ce mai prost întreținute. 

– Preaslăvită Reeza! Cum au putut să treacă atâția ani în care să nu știm ce s-a întâmplat? De-am fi bănuit, măcar… 

Fiiuea simțea pentru prima oară după zeci de ani o senzație de panică.

– Ai dovezi care să susțină ce spui, bătrâne? Realizezi că informațiile astea nu pot conduce decât către un război mondial… trebuie să fim siguri!

– Nu m-aș fi obosit să străbat atâta amar de lume dacă n-aș fi avut.

De undeva din spatele urechii stângi, chiar de deasupra unui tatuaj cu însemnul republicii, o mână cu trei degete ridicate, a scos un cip de tip vechi pe care l-a întins către Fiiuea.

– Cartea Zeilor Secunzi, a spus el în timp ce unul dintre servitori l-a preluat imediat și a ieșit cu două gărzi pe una dintre ușile laterale.

– Ce conține? 

– Toate informațiile în legatură cu amplasamentul buncărelor, planurile lor, cum funcționează, cum se face mentenanța sistemelor atomice, cum se acordează ele cu zeii înșiși…

– Toate informațiile de care avem nevoie ca să-i găsim și ca să-i salvăm. La prima oră întrunim consiliul de război.

Am simțit cum cad în gol pentru o secundă, dar M m-a prins.

– Îmi pare rău pentru frații tăi, a spus Filip și pentru un moment n-am realizat ce voia să spună.

– Trebuie să mă întorc.

– Cum crezi că poți face asta? E clar că pandantivul sau legătura cu Fiiuea nu e suficientă.

– Trebuie să rup sigiliul ăsta, am spus și m-am uitat la mâinile mele, la forma nenorocită din carne și oase care îmi ancora puterea. Și-apoi, după ce rupem sigiliul, ne trebuie energie. Multă, multă energie. Și-apoi am eu grijă…

Capitolul 8 acolo

Cerul se transformase complet în ceva greu de acceptat ca fiind real, în ceva și mai extraterestru, și mai amenințător, dar poate chiar de-asta și mai frumos ca până atunci. Un nor imens făcut parcă din flăcări de metan, stinse din loc în loc cu agregate de cristale negre de o strălucire vie, dar stranie, începuse să învăluie mai întâi orizontul, din direcția din care veniserăm, și, treptat să devină acoperișul lumii. Numai steaua albastră mai lumina timid.

Am luat-o după ei, iar la un moment dat am avut senzația ciudată că mi-a căzut ceva din buzunar. Am pus mâna, dar era imposibil, căci nu venisem pe lumea asta decât ca spirit, ca o conștiință imaterială. Ce-aș fi putut scăpa? Graba cu care alergau Fox și Thanatos m-a făcut să mă concentrez pe ce era înaintea mea: am alergat în urma lor, nu mult – câteva sute de metri, către înapoi, ca să ajungem undeva unde nu era aparent nimic afară doar de un disc metalic de o culoare verde-albăstruie la nivelul solului și de o linie groasă inserate amândouă direct în suprafața podului, cu un înscris ilizibil undeva în stânga lor. Cei doi s-au așezat în dreptul liniei, iar eu m-am pus chiar în spatele lor, ca și cum așteptam ceva la o coadă prost organizată. N-a durat mai mult de o secundă până când linia – mai degrabă un dreptunghi – a început să se ridice și odată cu ea și discul de metal. Nu mai mult de 5 secunde mai târziu stăteam în fața a ceea ce părea a fi un fel de lift protejat de o barieră de lumină – ca acele ecrane de apă cu picăturile mai mici sau mai mari care formează tot felul de imagini. Tha a trecut primul prin ecranul luminos care părea a se fi deschis ca o floare, scanându-l cu totul, tridimensional. Apoi Fox. Ambii calmi, ca și când ar mai fi făcut asta de sute de ori înainte. Când a fost rândul meu nu m-am putut abține să nu-mi fie un fel de teamă. N-am simțit nimic, contrar a ceea ce anticipasem eu. Nici măcar vreo gâdilătură, cu atât mai puțin invazia conștiinței de către cine știe ce forță exterioară, de care-mi era, de fapt, frică. Odată trecută prin poarta de lumină am putut intra în liftul cu forma cilindrică, și, de grăbit ce era, și-a închis ușa imediat ce am pășit înăuntru, înainte să mă dezmeticesc fiind deja într-o mișcare descendentă. Numai câteva secunde mai târziu ne-am oprit iar, ușa s-a deschis, și un mic sunet, ca un fel de bipăit ne-a poftit afară. Sau nu chiar afară, pentru că acum eram înăuntrul monstrului transparent, văzând cu stupoare că acolo nu era niciun aparat digestiv și nici unul care să producă flăcări. Șarpele, dragonul amenințător era acum ca o mamă, care cum a simțit pericolul și-a și ascuns puii în marsupiul ei protector.

Și ce priveliște de vis era acolo, ce basm al tuturor simțurilor. Vacarmul de afară, un zgomot de fundal a cărui intensitate nu i-o puteai aprecia cu adevărat până când nu se oprea cu totul, înceta și el, ca și când ar fi rămas la fel de mut ca și mine în fața noului număr de magie. Era complet liniște – mai liniște decât în burta ursului nostru călător. Mirosul părea să fie ceva care semăna a pajiște verde vara. A soare trecut prin fereastră, când te dai jos din pat dimineața. A aer curat și ozon. Mi s-a părut ciudat că pot simți încă mirosurile, dar nu mi-am pus nicio întrebare. Ce rost ar fi avut. Mi-am concentrat atenția pe minunea înăuntrul căreia ne aflam nu doar noi, ci și alții. Curând, un fel de tren a oprit chiar în dreptul nostru, a așteptat să ne așezăm la locurile noastre și să ne punem o centură de siguranță fină ca o eșarfă de borangic și-apoi a pornit într-o accelerare rapidă dar subtilă. În viteză, lumea de dincolo de geamurile cu sclipiri de curcubeu părea acum magnifică, părea ca generată de o ființă superioară numai cu scopul de a ne minuna pe noi, micile făpturi duse de trecerea timpului cine mai știe pe unde, înainte de a atinge un caldarâm dur și rece. 

Norul albastru și gri și negru acoperise acum aproape întregul cer, întunecându-se și mai mult, numai o rază firavă, parcă mai albastră ca înainte, scăpând încă de sub asuprirea noii cupole. Dar eu știam că nu va dura mult până va fi și ea izgonită din noua noastră lume care devenise chiar mai întunecată. Odată ce ochii se ajustau pentru noua lumină, puteai să vezi și că nu era cu nimic mai urâtă, ci, dimpotrivă, limbile de foc scăpaseră de nuanțele lor albastre, iar flăcările erau acum aproape albe și strălucitoare, ca artificiile pe care le ții să-ți ardă cu scântei în mână, de revelion. Scânteieri albe erau răsfrânte de învelișul sticlos al bestiei în care ne aflam, iar la noi ajungeau străluciri de diamant și alb, și negru, parcă fiecare luptându-se pentru puțină atenție. Marea începuse și ea să lumineze mai tare în întunericul neașteptat, lumina ei înroșind zarea.

În jurul meu erau oameni ca Fox, ca Tha, cu pielea roșie și cu ochii lor de pisică, pe care îi  auzeam cum mai scăpau câte un sunet de mirare, de apreciere, mai toți fiind fericiți că au prins un așa eveniment tocmai acolo, în cel mai bun loc din care ar fi putut să-l vadă. Anticipau fericiți spectacolul, e drept, dar simțeam și o îngrijorare care plana asupra celor mai în vârstă, unii spunând șoptit – poate că nici n-aș fi putut auzi vreodată ce ar fi spus dacă n-aș fi avut corpul ăsta inuman – că două furtuni într-o săptămână era nemaiauzit și că pe vremea Reezei nici nu s-ar fi putut întâmpla. Dar misterioasa Reeza, zeița de care îmi spusese și Fox, nu era nicăieri – n-aș fi știut la ce să mă aștept nici dacă aș fi văzut-o, dar presupuneam că era ceva ce-aș fi recunoscut. 

Câteva minute mai târziu, cam când începusem să mă obișnuiesc cu noua priveliște, micul vagon în care ne aflam s-a oprit. Împreună cu alți 15-20 de oameni, am ajuns la destinația noastră temporară: o ușă metalică dublă, acționată mecanic de doi oameni printr-un sistem complicat (și inutil de frumos ornamentat) de scripeți, se deschidea leneș pe niște șine mari. Totul părea să fie făcut ca să se poată închide ermetic – piesele păreau să se îmbine perfect. Mă minunam de designul extrem de minuțios al tuturor lucrurilor din jurul meu, când am fost cu toții invitați înăuntru. Conductorul vagonului i-a spus unui domn care părea la conducere că era exact cum spuseseră senzorii, nu mai era nimeni afară pe porțiunea lor, ba chiar nici pe porțiunile din jur, și că pot sigila liniștiți porțile imediat. 

Am fost cu toții poftiți să ne așezăm. Pe copii i-a întrebat o doamnă dacă aveau nevoie la toaletă, dar niciunul nu a vrut să plece de lângă tatăl sau de lângă mama lui. M-am amuzat puțin cum, într-o lume atât de diferită, totuși, siguranța oferită de părinți e la fel de universală.

Unii s-au ridicat și au dispărut pentru un minut sau două, la întoarcere mai toți trecând pe la biroul la care stătea acum așezat domnul de mai devreme. Era un tip mai înalt decât restul, nu cu mult, dar suficient încât să-ți atragă atenția că mai toți adulții aveau, de fapt, cam aceeași înălțime, indiferent dacă erau bărbați, femei, androgini sau androizi. Erau diferențe între ei, dar mici, aproape imperceptibile. Văzând laolaltă atâția oameni cu pieile roșii am realizat brusc de ce le era așa de clar tuturor că eram altfel decât ei: eu, androidul în care locuia acum conștiința mea, avea pielea albă, poate chiar ceva mai albă și decât aș fi avut-o eu, ca și când nici în rarele ieșiri din casă n-aș fi făcut-o fără parasol. Mâinile mele erau pentru mine ceva normal, dar când te uitai în jurul tău și vedeai numai degete foarte lungi, subțiri și exagerat de firave, realizai de ce mâinile mele modelate poate după unele atletice păreau acum străine și erau urmărite cu mare interes nu doar de copiii neastâmpărați, care râdeau între ei și se provocau să vină să mă atingă, ci și de părinții lor, care îmi aruncau priviri furtive, când li se părea că nu mă uit. 

De altfel, nici nu era nevoie să mă uit la ceva anume. Avusesem în sala aia plină doar pe jumătate de scaune și de oameni încă o revelație cu privire la natura mea: era suficient ca ceva să intre numai în raza mea vizuală și era deja ca și cum l-aș fi văzut complet, îndeaproape și în toată măreția. Cu alte cuvinte, puteam focaliza pe ceva și fără să îmi îndrept privirea musai către el. O chestie tare interesantă și folositoare, m-am gândit. Iar urechile, și ele funcționau ceva mai bine, mai focalizat: dacă ma concentram pe cineva, îi puteam auzi și răsuflarea, ba chiar și bătăile inimii. 

Unul dintre copiii mai mici a luat în serios provocarea de a veni să mă atingă și să îmi vorbească. Se pare că nici lor nu le era așa de natural să vadă androizi ca mine mergând liberi pe stradă. N-am schițat niciun gest: am lăsat-o să îmi atingă timid tivul de la bluza pe care o aveam, înainte ca Fox să dea din cap dezaprobator, trimițând-o pe fată rușinată, dar totuși victorioasă, înapoi la prietenii ei. 

Un băiețel – nu mai mare de 5-6 ani – era tare nenorocit pentru că, spunea el, își pierduse animalul de companie, aparent un șoim mare, maiestuos chiar, după descrierea lui. Îi puteam înțelege starea de agitație. Ba chiar mă gândeam că, în locul lui, eu probabil aș fi plâns isteric dacă l-aș fi pierdut, de exemplu, pe Napoleon, mai ales că părea că norii de deasupra noastră nu prevesteau nimic bun. Ce nu înțelegeam era cum de mama lui era așa de liniștită cu privire la animalul pierdut, ridicându-și din când în când leneș ochii de la o tabletă de sticlă, ca a lui Fox, sâcâită că băiatul nu înțelege că o să-i ia altul. Majoritatea, însă, când nu îmi arunca vreun ochi curios, se uita prin geamurile imense, care coborau curbat până undeva sub marginea podelei, ca și cum ne-am fi aflat într-un fel de glob de sticlă.

De altfel, chiar așa și era: camera în care ne aflam era într-adevăr înăuntrul unei sfere aproape perfecte de sticlă, care, ca și podul, reflecta lumina în toate părțile, nuanțele de roșu dominând curcubeele care jucau înflăcărate.

Cu toate că nu simțeam eu însămi îngrijorarea pe care o puteam citi fără efort pe fețele din jurul meu, îmi puteam da seama că ceva urma să se întâmple. La primul sunet care s-a auzit de afară, oamenii au început să spună celor din jur sau chiar sie înșiși că a început. Am vrut să întreb ce începuse, s-o rog pe Fox sau chiar pe Tha să îmi elucideze misterul – dar n-a mai fost nevoie.  Puteam să văd cu ochii mei de ființă făcută nu născută și să mă minunez ca toți ceilalți, poate chiar mai tare. Vocea omului înalt se auzea ca de pretutindeni și ne spunea că furtuna de nivelul 5 tocmai a început oficial și că ne invită la locurile noastre pentru a ne securiza. Evident, nici nu era nevoie să mai spună cuiva să se așeze, fiecare stând cuminte exact acolo unde fusese îndrumat de la început. Două doamne foarte frumoase – gemene în ochii mei – veneau cu un dispozitiv și porneau manual fiecare centură de siguranță, care ca o panglică de o mătase fină nu făcea altceva decât să se muleze mai bine pe trupurile noastre încremenite de anticipare și să ne facă într-un fel să ne simțim mai în siguranță. Toată operațiunea nu le-a luat mai mult de două minute, însă ploaia, care începuse timid, răpăia acum suficient de deasă încât să pot vedea clar că ce cădea din norii de foc nu erau picături de apă, ca pe pământ, ci numai un soi de grindină încăpățânat de tare. 

Zgomotul, mi-era destul de clar, era diminuat de straturile sticlei de protecție, care nu părea să sufere prea mult de la contactul violent cu natura, însă, chiar și așa, după încă un minut sau două era singurul lucru pe care îl mai auzeam, orice tentativă de conversație încetând complet, adulți și copii deopotrivă uitându-se către cer cu buzele ușor întredeschise. Cele două femei și-au luat locul și ele și se uitau, ca și ceilalți, în sus. De acolo grindina cădea neiertător, din ce în ce mai repede, din ce în ce mai mare – eram pentru prima dată martoră a ceea ce aveam să experimentez de sute de ori mai târziu, în visurile mele. 

Când nu credeam că era posibil să plouă mai tare, parcă cineva voia să-mi demonstreze contrariul. Ne bucuram, totuși, cu toții de priveliștea căreia e greu să-i fac cinste: grindina răsfrângea lumina cerului în sute de raze de lumină colorată care săreau de la o pietricică la alta, formând un fel de țesătură din lumină, cu noduri de prismă. Cerul era un fundal strălucitor pentru spectacolul aproape geometric de lumini, formă și culoare, pus acolo parcă exact ca să mai aducă un strop de je ne sais quoi peisajului feeric. Era cu adevărat de basm. N-am cum să cataloghez altfel acest dans brutal al forțelor naturii. 

Mi-am amintit atunci de o vizită pe care mi-o făcuse Fox acum câțiva ani, chiar înainte să se mărite. Ne cam certaserăm atunci pentru că nu înțelegeam de ce-avea nevoie să-și valideze minciunile printr-o minciună și mai mare. Știam, știam, că n-aveam să-i schimb părerea, că n-aveam s-o conving că ce face e greșit, dar nu mă puteam stăpâni: eram eu însămi nebună de durere pentru că nu-mi pierdusem doar tatăl vitreg, pe care ajunsesem să-l iubesc la fel de mult ca pe tatăl meu bun, dar îmi pierdusem familia cu totul, rămânând parcă singură pe lume. Încercam să apăr ce era al meu de mirajul mântuirii, dar n-aveam sorți de izbândă, și-atunci, sătulă de toate învinuirile pe care mi le aducea în formă de argumente pentru dragostea ei cea nouă și pură, am început să-i spun și eu ce-aveam pe suflet și cu ce-mi greșise ea mie în atâția ani, dar mai ales atunci, în scurta perioadă de doliu după Dan. A început să plângă, nefiind obișnuită să i se spună lucrurile verde-n față, ea fiind, de regulă, cea care avea obiceiul să spună altora adevărurile proprii și fugind înainte să apuce vreunul să se dezmeticească suficient încât să îi răspundă cu propria monedă. Dar eu o făcusem, în sfârșit. M-am simțit vinovată dup-aia, e drept, dar într-un fel și eliberată. Am lăsat-o să plângă și am ieșit pe balconul meu micuț cu vedere într-o curte interioară plină de mașini parcate. Un singur tei mare umbrea curtea din stânga, și le umplea pe toate pe la mijlocul verii de o mâzgă lipicioasă pe care proprietarii o înjurau cu foc ori de câte ori urcau în mașinile lor. Se auzeau câteva vrăbiuțe care se ciorovăiau pe vreo bucățică de pâine sau pe vreun covrig pe care nu arareori îl mai scăpa vreun copil pe trotuar și pe care l-ar fi ridicat ca și când nimic nu s-ar fi întâmplat dacă mama, care îl urma îndeaproape, nu îi spunea ferm să-l lase jos că e câh acum, îți dă mama altu’. Mi-am aprins o țigară, una care îmi rămăsese prin balcon, în sertarul de la masa la care îmi beam adeseori cafeaua, de pe vremea când fumam zilnic câte un pachet de Marlboro alb, și m-am proptit în balustradă ca să ascult sunetul cartierului: mașini care treceau încoace și-ncolo, veșnic cu treabă; câte un copil pe bicicletă care dădea claxoane cui nu se dădea la o parte, ca un făcut; câte două trei femei împingând la căruțuri care mai de care mai scumpe și mai împopoțonate cu zorzoane, unele ducând și câte un copil mai mare de mână; femei și bărbați îmbrăcați sărăcăcios scormonind prin gunoaie după peturi goale și cartoane, și strigând din când în când fiare vechi luăm, fiare vechi cumpărăm, aproape ca în copilăria mea, doar că acum nu mai aveau nici cai, nici căruțe, ci fiecare trăgea după sine un fel de cărucior pe două roți, ticsit cu prețioasa lor încărcătură. La noi așa se făcea reciclarea, iar eu mereu mă bucuram de spectacolul gratuit al celor care făceau în ochii majorității rău, iar într-ai mei bine. Eram pe la al treilea fum, poate, când am chemat-o pe Fox din casă: vino repede să-ți arăt ceva frumos! Și chiar era frumos: o ploaie fină de tot, cădea dintr-un nor pufos și alb care nu acoperea cerul nici pe jumătate, lăsând razele de soare să îmbăieze fiecare picătură în luciri de diamant. Mă uitam la ea și mă simțeam mai bine acum că o vedeam iar zâmbind. Dacă asta vrea ea, fie, mi-am spus atunci, și am pupat-o frățește pe obraz, apoi pe frunte, am îmbrățișat-o și i-am zis că nu vreau decât s-o văd fericită, indiferent de ce-nsemna asta pentru ea, sau, aș adăuga, indiferent de ce nefericire îmi aducea fericirea asta a ei mie. Și, resemnată, mă gândeam cât bine îi va aduce nunta lui Fox maică-mii, care acum nu mai era decât o umbră a ceea ce fusese, parcă moartea asta copleșind-o mai rău decât cea a primului ei soț și a primului meu tată. Era firesc, atunci fiind mai tânără, mai în putere, cu un copil de școală și un job care o țineau mai mereu ocupată și care îi șopteau mereu că trebuie să meargă mai departe. Dar acum? Acum nu mai trăia decât ca să moară. Asta era vorba ei, de când cu Dan, și unica ei bucurie era acum vizita noastră, a mea și a lui Fox, o dată la o săptămână-două. 

Ea, săraca, nu știa nimic – nici de relația cea adevărată dintre mine și Fox, nici că aflase Dan de noi într-o seară când ajunsese mai devreme de la muncă, nici că de-aia nu își mai găsea liniștea și nu mai dormea bine nopțile, nereușind nici să înțeleagă ce era greșit la noi și nici cum putea să repare, simțindu-se parcă responsabil, vinovat, și fiind sugrumat de secretul pe care îl avea față de mama. Ne-am uitat mult la ploaie, curând parfumată de una dintre țigările mai scumpe, cu aromă de cireșe ale lui Fox, care pe unde se ducea știa nu doar să întoarcă toate capetele, ci și să le fixeze acolo, în poziția lor ațintită pe ea. N-am mai scos niciun cuvânt atunci, simțind că nu era nevoie, că ploaia parcă spăla tot ce fusese spus pe nedrept, și aruncat doar ca să rănească. Că micile scânteieri aveau unicul rol de a ne ocupa tot spațiul minții și de a ne umple gândurile cu frumos, nu cu găunos, cu magie albă, nu cu răutate și cu dușmănie. Curând, nu ne mai gândeam la nimic altceva decât că sunetul acela de pic-pic-pic era adorabil și că natura, adevărat maestru de sunet și imagine, îl potrivise perfect cu panorama angelică. 

Când, prin vuietul care pătrundea de afară, s-a făcut auzită un soi de alarmă firavă, responsabilul a spus clar, răsunându-i glasul ca și mai devreme din toate direcțiile, că furtuna a fost reclasificată la gradul 3 și că în curând vom începe coborârea. Curând pesemne că însemna acum, pentru că sfera de sticlă și de metal, în care eram toți deopotrivă captivi și prețioși oaspeți, și-a început imediat coborârea lentă, dar sigură, către marea de lavă. Eram încă în coborâre, când un fulger s-a văzut ramificându-se de undeva din depărtare, însă nu în jos, coborând spre pământ, ci străbătând norii care scânteiau puternic cu o sfârâială continuă, din loc în loc explodând cu un bum puternic. Succesiunea de explozii amalgamate, unele încete, aproape inaudibile, altele tari de-ți sărea inima erau premergătoare doar spectacolului principal. Chiar când ne-am oprit din coborâre, la 20-30 de metri de marea de lavă de dedesubt, unde totul era filtrat de lumina roșiatică și de vaporii din jur, de peste tot, o bubuitură ca o explozie de dinamită ne-a cutremurat, tot cerul de deasupra noastră fiind roșu, încins de parcursul unui fulger mai mare.

Copiii s-au speriat și au început să plângă, să bată din picioare și să încerce să se dea jos de pe scaun. Mamele lor se panicaseră și ele, și spuneau c-ar vrea să se ridice numai o secundă, ca să-i ia în brațe, unele dintre ele țipând fără să realizeze. Centurile îi țineau și pe unii și pe ceilalți captivi în scaunele lor, făcându-i să țipe parcă mai abitir din cauza senzației clautrofobe pe care le-o dădea faptul că nu se puteau mișca. Toți ceilalți erau terifiați și-și puteau ține spaima înăuntru numai încleștându-și puternic dinții. Responsabilul ne-a rugat pe toți să ne păstrăm calmul, și ne asigura că eram în siguranță deplină. N-aveam de ce să ne facem griji. Una dintre cele două gemene și-a desfăcut centura și s-a dus cu o tavă la fiecare dintre copiii agitați. Le-a oferit niște jeleuri colorate, pe care cei mici păreau să le suspecteze la început, dar în cele din urmă le mâncau curioși, calmându-se puțin din agitarea lor. Pe măsură ce dulciurile își făceau efectul, și încăperea se recufunda în zgomotul care venea numai de afară, lăsându-ne totuși pe toți înfricoșați. În scurt timp, am sesizat un mic vuiet, și am simțit un curent – aparatele de aer condiționat lucrau din greu, pentru că, fiind așa de aproape de lava încinsă probabil ne-am fi copt cu toții, fără ele.

Un nou fulger a străbătut cerul, de data asta numai parțial între nori, cam pe la jumătate curbându-și brusc drumul, printre bobițele hialine care nu încetau să cadă cu putere și repeziciune, deja de mai bine de 20 de minute. Pietricelele din calea fulgerului explodau, luminând cerul ca niște artificii extrem de minuțios alcătuite. Fulgerele începuseră și ele să se îndesească, unele mai mari, altele mai mici, dar întotdeauna înspăimântătoare și frumoase, prinse între două lumi de foc. Și tot între cele două lumi ne aflam și noi, protejați doar de niște geamuri ce acum nu mai ofereau nimănui senzația de siguranță deplină. Puteam auzi fiecare inimă în parte, și fiecare bătea ca nebuna, sărind și împiedicându-se la fiecare bubuitură mai mare de afară. M-am uitat în jurul meu și m-am gândit ce norocoși erau oamenii ăștia, că aveau totuși un loc în care să se poată ascunde de o asemenea calamitate, ba chiar să se și poată bucura de spectacolul pe care măreția ei îl desfășura în fața cui voia să-l vadă. 

O a doua alarmă s-a declanșat, iar o femeie a scos un țipăt scurt, neputându-și-l suprima la timp. Nu știam ce putea să însemne asta, dar era evident că urma să se întâmple ceva, pentru că începuserăm iarăși să coborâm, înainte chiar ca responsabilul să ne vorbească din nou calm prin difuzor, spunându-ne că se preconizează o intensificare a furtunii, care ar putea deveni chiar de nivelul al doilea. Am văzut cum oamenii s-au stăpânit cu greu, fiecare plângând, rugându-se sau întrebându-se dacă va supraviețui, în solitudine – cumva nu mai aveau energie sau timp pentru nimic altceva decât pentru sine. 

Tha, însă, s-a întors înspre mine pe jumătate zâmbind, și mi-a spus șoptit că el a supraviețuit un nivel 1, când era mic, la el în sat. Și buncărul lor, după spusele lui, nu era nici pe jumătate așa de performant, și nici n-avea toate componentele 100% mecanice, așa că a trebuit să reparăm întâi electrica, înainte să putem ieși de acolo. A fost distractiv. Mă-ndoiam că ar fi fost distractiv, iar privirea pe care i-a aruncat-o Fox îmi spunea că probabil fusese îngrozitor.

Responsabilul ne-a spus că o să ne scufundăm în lavă, dar că până atunci trebuie să ne pregătim pentru orice. Nu știam ce însemna nivelul doi de furtună, dar trebuie să fi fost ceva teribil, dacă cineva prefera să se scufunde într-o lavă pseudo-solidă decât să aștepte afară, ca să o vadă. Pe măsură ce lava începea să acopere ca fluxul micul nostru submarin, speranțele și temerile căpătau glas mai tare, iar sus, începuseră rafale de vânt care împrăștiau grindina aceea cristalină când într-o direcție, când într-alta. Fulgere înroșiseră tot cerul, urlând unul după altul ca niște monștri titanici care se luptă pentru supremație. Momentele de pauză dintre ele se micșoraseră gradual, până când ajunseseră să se întrepătrundă, să se lovească, să se unească și să producă niște picături chiar mai mari de grindină, care trocăiau pe acoperișul nostru ce ni se părea deodată prea firav. Mă bucuram că ne cufundam în lavă, pentru că afară nu mai era decât iadul, susul devenind oglinda demonică a mării de lavă, arătându-i cine are adevărata putere. Înainte să ne afundăm cu totul am auzit încă un bum, unul înfundat de data asta, ca un ultim muget, iar odată cu el s-au dus luminile, iar noi nu ne-am mai mișcat decât din inerție. Mă simțeam ca și cum aș fi plutit în eter, ca și cum n-aș mai fi fost ancorată în realitatea asta de corpul în care mă aflam, ci zburam deasupra tuturor, ca un ochi care observă și se minunează. 

Eram în sfârșit în siguranță, dar și într-un întuneric de cavou, prizonierii salvatorilor noștri. Nimeni nu țipa, nimeni nu se agita, totuși, cum m-aș fi așteptat, ci auzeam de peste tot răsuflări ușurate. În scurt timp s-au aprins niște lumini de urgență, frumoase și familiare, care am aflat mai târziu că erau alimentate de electricitatea produsă un motor cu aburi. Era și normal să existe așa ceva când știai că poți sta o perioadă ascuns în măruntaiele febrile ale pământului.

Tha s-a aplecat cât a putut, ținut fiind de propria lui centura, cât să o poată vedea pe Fox de mine care mă interpuneam între ei. 

– Ce minunăție ai aici, nici n-a clipit la pulsul electric de mai devreme, i-a spus ei, iar apoi s-a uitat la mine și mi-a zâmbit ca și când acum eram ca frații de cruce, adăugând cu un fel de mândrie: androizii normali ar fi avut toate circuitele cerebrale complet arse, dacă erau porniți. De unde ai știut că rezistă? I-ați făcut teste?

– Intuiția, i-a răspuns sec Fox, care mi se părea dintr-odată mai tăcută, mai rece. Altfel, în orice caz. 

Am stat prinși sub lavă, protejați de masa densă a ei aproape două ore, dar imediat după ce am ajuns acolo, toate centurile au fost desfăcute, și ne-am putut plimba în voie, cine a avut nevoie a putut merge la toaletă, iar unii chiar au mers într-o altă cameră să se întindă puțin, după ce au luat niște calmante. Aici nu mai era niciun pericol, mi-a spus Tha, chiar în timp ce am simțit un fel de mică zdruncinătură – ca un cutremur plăpând.

– Da, mi-a răspuns Fox în locul lui, când m-am uitat cu suspiciune, și dacă e să cadă podul de deasupra…

– Nu cred că e posibil să se întâmple, doar e făcut de Reeza, a întrerupt-o Tha, ca și când o asemenea prostie rar mai auzi.

– …și dacă e să cadă, tot am fi în siguranță pentru o perioadă destul de lungă.

– Câteva zile? Am întrebat-o eu, uitându-mă cu jind la un fursec pe care îl mânca Fox cu plăcere, iar pe care corpul meu îmi spunea clar că nu și-l dorește.

– Câteva luni, a răspuns Tha entuziasmat. Sunt mult mai practice decât cele săpate în pământ, datorită energiei abundente pe care o ai fără prea mare efort. Îți trebuie numai să ai uneltele potrivite, iar aici, evident, nu ai doar uneltele potrivite, ci și 2-3 rezerve ale lor. M-am uitat la Fox, să văd cum reacționează la faptul că a întrerupt-o Tha, dar nu părea să fie deranjată în vreun fel. 

– Ești cealaltă! Am spus eu fără să realizez că vorbesc cu voce tare.

– Cealaltă? A întrebat Tha, cu gura plină cu un fursec, devenind din ce în ce mai relaxat și mai afabil. 

– Așa e. Da. 

Simplitatea cu care a recunoscut că nu era Fox m-a lăsat perplex. Nu înțelegeam cum putea fi atât de relaxată în condițiile în care ne aflam, în situația bizară în care se găsea ea însăși, cu o rezidentă străină în propriul corp. Într-un fel văzând peste umărul ei un perete negru de lavă care ne oglindea perfect am realizat că pentru ea lumea asta cu toate bizareriile ei era normală. Pentru femeia asta extraterestră nici eu nu eram o întâmplare sau o bizarerie. Și poate nici Fox. 

– Numele meu este Sela Koro din Firal-Afal, a spus ea clar, dar fără vreun soi de mândrie ascunsă. Era unul dintre acei oameni care fuseseră întotdeauna mai sus decât alții și-atunci deveniseră familiari cu propria lor măreție. Nu mai aveau vreun folos pentru mândrie sau pentru aroganță. Ei sunt cu adevărat oameni modești, pentru că, deși mari – inteligenți, cu o tradiție de secole în familie, cu frumusețe, cu resurse, cu orice își poate dori sau imagina un simplu muritor – ei știu că ceilalți îi văd chiar mai mari decât sunt de fapt și îi pun pe un piedestal chiar mai sus decât consideră ei înșiși că ar merita să fie puși.

Și exact așa s-a și întâmplat. A fost suficient să își spună numele, ca un sunet de mirare să străbată toată sala. Două minute mai târziu, responsabilul, însoțit de gemene, era în fața noastră și ne invita într-o cameră alăturată. E pentru VIP-uri, completase el ușor rușinat, uitându-se la oamenii transformați brusc într-o rasă de șacal specifică numai omului. Invitația îi fusese adresată numai lui Fox, Selei, de fapt, și evident și mie, eu fiind ca un apendice al ei în societatea asta ciudat de normală, dacă te uitai numai la cei care o populau. Fiecare avea temerile sale, frica de moarte fiind aceeași ca peste tot, însă cu toții uitau repede de ea, dacă vreun mic eveniment, ca descoperirea că vreo personalitate era printre ei, îi lua prin surprindere. Care mai de care se zgâia la Sela, probabil fără să realizeze, condus de o curiozitate pe care o înțelegeam chiar prea bine. Și eu eram curioasă cu privire la Sela, doar că din alte motive decât erau ei. În fine, când am dat să trec în camera alăturată, i-am făcut un semn lui Tha, care părea de-a dreptul părăsit, stând exact în același loc în care fuseserăm când veniseră să ne facă invitația. S-a luminat la față, venind ca un cățel după noi, aproape văzând cum dă din coadă. Îmi plăcea de el, și, pesemne că și Selei, pentru că nu a avut nicio obiecție când l-a văzut intrând, ba chiar mi se păruse că văd un zâmbet stăpânit.

Camera cea nouă era ca o oglindă a celeilalte ca dimensiune și ca poziționare, dar complet opusă în ceea ce privește aspectul: aici scaunele din mijlocul camerei erau înlocuite de doar câteva fotolii mari și care păreau a fi foarte confortabile. De jur împrejur erau aliniate șase capsule de tipul celor pe care le mai văzusem prin filmele SF, și care chiar arătau științifico-fantastic, cu capacele semitransparente, patru dintre ele colorate cu verde, iar celelalte două cu roșu, toate având o mulțime de tuburi conectate pe laterale, iar pe față scrisuri din pixeli verde turcoaz. Camere barice, mi-a explicat Tha, care se ținea după mine, evident curios în ceea ce mă privea, dar și dornic de conversație, de care Sela nu părea atrasă.

Ea luase loc pe unul dintre fotolii – un loc nici prea în margine, nici prea în mijloc – și își studia tableta cu o atenție exclusivă. Rar vezi oameni care să poată fi absorbiți în așa fel de ceea ce fac – mătușa Martha era unul dintre ei, iar mie mi se părea fascinant să o urmăresc când gătea, când citea, sau chiar când se uita la vreun film: era complet imersată în activitatea ei, iar dacă îi puneai vreo întrebare, era incapabilă să se rupă imediat de la ce făcea, întorcând capul spre tine după două secunde și întrebându-te cu seninătate ce ai spus. Așa era și Sela, așa că știam că n-avea încă rost să mă aventurez într-o discuție pe care ea nu ar fi vrut să o întrețină. Până la urmă nu știam nimic despre ființa asta, un motiv în plus să evit a pune întrebările ale căror răspunsuri îmi doream să le știu. Am realizat că cel mai bun mod de a afla lucruri despre lumea în care mă aflam era să continui să vorbesc cu Tha, care, deși nerăbdător să afle lucruri noi despre mine, era și bucuros să vorbească, să povestească, să explice.

Tha îmi explica felul în care funcționau cele 6 camere barice, care aparent erau mult diferite între ele. Una chiar avea și funcție de somn vegetativ – ceea ce, îmi spunea el, era o chestie extraordinar de rară, pentru că tehnologia folosită era foarte complexă, și se putea strica foarte ușor, iar materialele de care era nevoie ca ea să funcționeze perfect erau foarte costisitoare, două dintre ele găsindu-se pe a treia casă și fiind importate de acolo numai la schimburile anuale. A treia casă, era mult mai apropiată decât îmi apăruse mie în vise, și existau niște mici navete care făceau un du-te vino continuu în vremea zeilor – practic în toată istoria nouă, cum a precizat Tha cu patos – dar de când cu noul regim care se vrusese democrație (și care ajunsese în câțiva ani la imperiu cuceritor și tiranie), se răriseră și aceste drumuri interplanetare numite hahshak. 

Reeza, îmi spunea Tha – care aveam senzația că așteptase să spună toate lucrurile astea de multă vreme, iar acum că găsise pe cineva care să-l asculte, era mai fericit ca oricând – era o zeiță incomparabilă. Nu existase nimic similar nici în istoria anticilor, din ce citise el cel puțin, iar între cele 14 zeități, n-avea egal: era nu doar frumoasă în forma pe care le-o dădea avatarelor sale, ci și comportamentul ei părea a fi pur și supunându-se cu adevărat unei morale superioare. De multe ori alții o criticaseră tocmai pentru asta, dar Tha era convins că ceilalți zei se comportau exact ca oamenii de rând, fără jenă să facă tot felul de prostii, dar și de atrocități, scăpând de judecată, pentru că erau într-adevăr zei care nu puteau fi trași la răspundere. Puterea lor era cu adevărat imensă, spusese el uitându-se în gol, până când l-am întrebat ce s-a întamplat cu ei, de nu mai erau la conducere. 

– Povestea lor e simplă, și sub nicio formă străină de atâtea altele ale monarhiilor lumii antice, spusese Tha. Zeii trăiau în avatarele lor, forme umane, de cele mai multe ori, având o pletoră de oameni care să îi servească, în schimbul protecției lor divine. Protecția n-o mai simțea nimeni, fiecare având o viață proprie, făcând agricultură, lucrând ca funcționar, sau mai știu eu ce, mulți visând totuși să ajungă în apropierea lor. Cu timpul, cei care chiar ajunseseră să fie servitorii apropiați ai zeilor au ajuns să conducă, de fapt, lumea, să întemeieze tot felul de comisii, să ia tot felul de taxe. De câteva secole încoace, societatea celei de-a doua case era din ce în ce mai asuprită, iar cei care ne conduceau aveau din ce în ce mai multă influență. Preotesele, cele cu cea mai multă putere, aveau între ele una cu putere absolută. Ea însăși era ca un fel de zeiță cu puteri nemărginite. Dar, dacă înainte vindecau oamenii în călătoriile lor care durau uneori toată viața, spre final majoritatea nu mai ieșea din temple, de care oamenii normali nici nu aveau voie să se apropie fără un permis special de la administratorul lor local – un guvernator sau un șef al satului. Iar în ultimii ani nimeni nu mai dădea permise, pământurile erau din ce în ce mai greu de cultivat și produceau recolte mai mici, căldura se întețise, pedepsele publice se îndesiseră… Lumea se săturase să fie condusă de zei. Și, într-o zi, pe toate clădirile ne-au anunțat sec că zeii au fost aboliți, învinși, puși în capsule și adormiți pentru vecie. Unora li s-a părut a fi o blasfemie și au plâns cu amărăciune, altora li s-a părut o binecuvântare. Cert e că lumea s-a schimbat complet. Cine conducea a fost dat jos și înlocuit cu altcineva. Ideologia era acum alta: poporul conducea… dar poporul n-a condus niciodată, și nici acum n-a fost așa. Poporul moare în continuare de foame, chiar mai abitir decât înainte, de-abia acum simțind care fusese rolul zeilor în lumea noastră. Dar ar fi bine să-mi țin gura asta mare, dacă vreau să ies de aici și să fiu încă liber. 

I-am simțit înflăcărarea, revolta dar și teama de ceea ce urma să vină. Aș fi vrut să îl întreb dacă el credea că zeii erau în continuare soluția pentru ei, pe planeta asta. Știam totuși, după expresia lui de om oprimat, cenzurat, că nu mi-ar fi putut răspunde. Tocmai cunoscusem rezistența

M-am uitat la geamul negru, în care ne reflectam perfect. 

– Ce frumoasă e sticla asta. Oare cum o fi fost făcută ca să reziste la asemenea forțe?

– E, ca oricare alta, din carbon.

– E un diamant? 

– Da, așa se numea în lumea antică. La noi e numit simplu sticlă, fiindcă e ușor de făcut și e folosit peste tot. Ba chiar aici este folosit un tip deosebit – e prelucrat în laboratoare, iradiat și para iradiat ca să fie de 10 ori mai dur decât diamantul obișnuit pe care îl găseau anticii în lumea lor. Și tot… diamante, ca să zic așa, sunt și o parte din pietricelele de grindină. Eu zic să iei unul cu tine dacă te întorci acasă… s-a oprit brusc, realizând că era la fel de periculos să menționeze ce eram, pe cât era să-și spună convingerile cu voce tare. 

– Ai văzut-o vreodată pe Reeza? Am întrebat eu ca să schimb subiectul, iar el a și scos dintr-un buzunar, ca și cum era pregătit demult pentru momentul ăsta, o cutiuță care, atunci când a deschis-o, s-a dovedit a fi un mic container securizat, pentru conținutul de dinăuntru – un fel de mică tabletă circulară, de dimensiunea unei monezi de 50 bani, care avea tot felul de informații interzise, cum le-a numit el. Mi-a arătat două imagini care se mișcau în buclă, ca niște gif-uri, cu două femei într-adevăr extraordinar de frumoase și de strălucitoare. Imaginile, am fost surprinsă să văd, erau 2D, spre deosebire de tot ce văzusem până atunci pe acolo. 

– 2D-ul ocupă mai puțin spațiu, mi-a explicat el. Am nevoie de cât mai multe informații băgate în cutiuța asta mică, pentru că s-au interzis multe lucruri, de când cu noul… regim. Multe dintre ele s-ar pierde pentru totdeauna dacă n-ar fi cutiuța asta, care mai are ceva extraordinar: un sistem de tracking atât de avansat că o pot arunca în mare și tot o mai pot găsi câteva săptămâni după aia. A închis-o și a băgat-o înapoi în buzunar, lăsându-mă să mă gândesc la cele două avatare ale Reezei. 

Am început să ne apropiem de Sela. Ne-am așezat stingheri lângă ea, parcă simțindu-ne într-un fel vinovați pentru cât de bine ne înțelegeam și pentru cât de ușor evoluau discuțiile noastre. Eu eram și curioasă de ceea ce aș putea afla despre Fox de la ea. Îmi imaginam că mințile lor trebuie să fie interconectate într-un fel, și că era posibil ca ea să îi știe fiecare gând ascuns. Aș fi vrut să o întreb pe Sela dacă era într-adevăr așa cum spunea Fox, că acum era o altă persoană, că nu doar sexualitatea i se schimbase, ci și întregul aparat logic suferise o metamorfoză atunci când murise Dan. Sigur, suferința, vina mai ales, te schimbă, dar cred că uneori nu faci altceva decât să te ascunzi chiar de tine însuți. Evident, chiar dacă Sela ar fi știut răspunsurile tuturor întrebărilor mele, tot nu mi le-ar fi spus, mi-era asta destul de clar, pentru că nu-ți trădezi oamenii cei mai apropiați, cu atât mai puțin pe cei cu care ai de împărtășit același corp pentru o veșnicie, poate. Plus că, mi-a trecut prin minte, poate Fox era acolo și vedea tot, de fapt, supraveghind-o și pe Sela, și poate și pe noi. 

Tot gândindu-mă la felul în care mi se păruse mie locașul în care mintea mea prezida acum ca o regină, la cât de vast mi se înfățișase, spre deosebire de atunci când eram eu, eu cea originală, când spațiul pentru gânduri nu mi-era nici mare nici mic, ci tocmai la fix, am realizat ce înghesuială trebuie să fi fost în mintea Selei. Îmi reaminteam senzația neplăcută pe care o avusesem când apăruse holograma căpitanului în cockpitul ursului, și disconfortul pe care l-am avut atunci. Așa-mi imaginam că trebuia să se simtă și Sela, chiar dacă la exterior afișa o mină calmă și benevolentă. Iar Fox, ce căutase Fox așa de tare, de ajunsese într-o lume dintr-un viitor al nostru, creată fie și numai parțial de gândurile mele care trecuseră bariera timpului și spațiului într-un fel în care nu mi-l puteam explica, dar care eram sigură că se întâmplase cu adevărat. Stând în liniște lângă Sela, puteam să o văd mai bine, să văd cum se încruntă, cum zâmbește, cum fiecare lucru pe care îl face îi provoacă o expresie aproape imperceptibilă, totuși, dar care o făcea pentru mine o persoană mai reală decât o simțisem până atunci.

– Furtuna e aproape gata, a spus ea când și-a ridicat în sfârșit ochii de pe tabletă – o tabletă de diamant, m-am gândit eu cu o ușoară ironie, dar, de ce nu, și cu invidie. În vreo 20 de minute o să urcăm și atunci va trebui să ne grăbim – n-am întârziat niciodată, nu o să încep acum.

– Și-apoi? Când ajungem acolo unde vrei să ajungem, ce-o să se întâmple? Am întrebat eu, vrând să-mi confirme că mergem acolo unde presupuneam, nu unde declarase.

– Voi primi o diplomă, îmi vor da niște chei – unele universale – și de-atunci încolo îmi voi fi îndeplinit visul de a fi prima din clanul meu care este șef al laboratoarelor Koro. A ridicat din sprâncene cu tonul de e de-ajuns explicația mea? 

Dar nu era de ajuns. Nu era nici mulțumitoare. Cel mai sigur era să vorbim afară, după ce eram din nou pe drumul nostru, dar n-am mai avut răbdare. 

– Și iepurele? Am întrebat eu, știind că nimeni altcineva n-ar fi înțeles despre ce vorbeam.

– Iepurele… cum îi spuneți voi, după aia. Nu e… urgent. Nu azi. S-a uitat la mine intens, apoi și-a întors privirea spre Tha, căruia i-a spus sec: tu vii cu noi.

El s-a uitat la ea, evident neînțelegând despre ce era vorba, și nici eu nu înțelegeam, dar cumva bănuiam că nu fusese chiar accidentală întâlnirea noastră. Speram totuși ca accidentul lui să nu fi fost chiar provocat de Sela, și, într-un fel îmi era greu s-o văd ca pe un geniu rău, dar mă așteptam la orice. 

– Am nevoie de tine pentru treaba asta de care zice ea.. 

– Care treabă? A întrebat aproape tâmp Tha, uitându-se acum când la mine, când la ea, nevrând parcă să tragă concluzii pripite, și ținându-și firea până la momentul la care ar fi putut să-și formeze una potrivită.

– Iepurele… a spus Sela, fără să se mai uite la el, butonând din nou pe tableta ei.

– Iepurele? 

Tha era uimit până peste poate. Nu înțelegea nimic – era și normal să nu înțeleagă, singurul motiv pentru care îi spuneam așa fiind doar interpretarea mea idioată a unui simbol tatuat. Lui Tha nu-i puteam explica nimic, iar el vedea bine treaba asta, realizare care m-a liniștit puțin. E mare lucru ca oamenii care te ajută să nu fie idioți, iar el, deși vedea că nu înțelesese mai nimic, realizase c-avea să înțeleagă dac-avea răbdare. O altă realizare era probabil și că Sela ar putea să i-o răsplătească cu ceva mai mult decât simple răspunsuri. 

– Fie, mergem la ceremonie, și-apoi la vânătoare de iepuri. Apropo, a spus el, schimbându-și privirea către mine, de când ești aici?

– De câteva ore? Nu mai mult de jumătate de zi, să zicem? De ce?

– Știam eu! Nu ți-ai ales un nume de cod prea potrivit, dacă voiai să nu atragi atenția: nu există iepuri aici. Niciun animal de suprafață, dealtfel.

– Vrei să zici că nu există câini, pisici, cai… urși?

A început să râdă amuzat, intrând parcă într-o stare de relaxare ca și mai devreme. 

– Există, a spus el, dar sunt luurofelfei – animale de companie care nu cresc decât în interiorul complexurilor rezidențiale. Chiar și acolo găsești rar o pisică, mai rar un câine, iar cai… nici nu știu dacă există. Iar asta oricum se întâmplă pentru că primii descălecători veneau de pe prima casă, adică pe Pământ, iar ei nu își imaginau că lumea în care vor trăi ar putea fi atât de aridă și de ostilă. Și-au scos ustensilele de laborator și au dat drumul la treabă: au făcut oi, vaci, capre, chiar și iepuri, animale pe care au considerat că le-ar putea mânca. Dar inginerii lor agronomi n-au reușit să facă pășuni pentru ele, sau măcar zone cu vreun fel de vegetație. Sigur, cu anii au dezvoltat plante care să crească mai ușor în solul nostru fierbinte și uscat. Dar când au reușit, n-au mai revenit la gândul de a crește animale, ci s-au concentrat pe ce aveau: un sol arid, dar foarte bogat, care producea niște fructe, legume, cereale mult mai bogate din punct de vedere nutritiv. Carnea a fost o perioadă de vreo câteva secole considerată un lux, până când a fost scoasă complet din alimentația noastră, în urma unui studiu care ne arăta clar că nu ne făcea decât rău – și animalelor, și nouă, și naturii. 

– Vrei să spui că n-ai mâncat niciodată carne? Am întrebat eu, parcă simțind o părere de rău pentru ceea ce mi se părea că ratase. 

– Nu, și cred că n-ar putea fi decât scârboasă. E un fel de canibalism, să mănânci animale care se chinuie să-și ducă zilele exact ca și tine. 

– Probabil, am spus eu de complezență, amintindu-mi de friptura pe care o mâncasem cu mai putin de două zile înainte.

După cum a spus Sela, în nici 20 de minute, deja începuserăm să urcăm cu sfera noastră protectoare prin magma încinsă. Când am străpuns suprafața de lavă, geamul de diamant al sferei a rămas perfect curat și cristalin, ca și cum ar fi respins cu totul lichidele – era special tratat, îmi șoptise Tha, când mă auzise minunându-mă de treaba asta. Stătea chiar în spatele meu, și ne uitam amândoi la cerul nou, gol, fără nori și fără sori, dar plin de stele, puncte mai mici sau mai mari de lumină albă, exact așa cum le știam. M-am uitat lung la ele, întrebându-mă unde eram și ce căutam de fapt acolo, și unde mi-era casa. Din loc în loc, câte un nor aproape translucid, cu străluciri roz-violet trecea timid peste acoperișul cupolei noastre ascendente. Ajunși la nivel cu podul am ieșit cu toții din coconul nostru protector, fericiți că respiram din nou aerul libertății. Ne-am urcat în vagonul care ne aștepta. I-a lăsat pe primii pe care îi ridicase, apoi pe următorii, și tot așa, fiecare salutându-i pe cei care mai erau rămași în vagon, până când rămăseserăm numai noi trei și doamna cu copilul de 5-6 ani care își pierduse animalul de companie. 

Copilul se foia într-una, încercând să vadă ceva pe tableta mamei lui, dar centura îl împiedica, fapt care îl irita și îl făcea să bâzâie într-una. Mama era calmă, și, când a găsit ce căuta, i-a arătat și copilului care s-a luminat brusc la față. Au coborât și ei, sporovăind, mama spunându-i că întâi iau mașina și-apoi merg după animalul dispărut. 

Cum noi fuseserăm ultimii urcați, la fel am fost și ultimii care am coborât. Am salutat vatmanul politicos și ne-am îndreptat către liftul cilindric. 

– Ce se întâmpla dacă ne prindea furtuna aici, sau în lift? Am întrebat eu, văzând că era totul în regulă, nicio gaură în învelișul diamantin al dragonului.

– Am fi murit pe loc, mi-a răspuns simplu Tha. Nu e problema de grindină sau de fulgere. Nici chiar de explozii. Dar aerul devine mai toxic, iar dacă nimerești să fulgere în apropiere, și adeseori se întâmplă, primul arde oxigenul, apoi nitrogenul și heliul, rămânând numai gaze otrăvitoare în jur. Ți se pot sparge timpanele de la zgomot, te poate fulgera, poți fi otrăvit, poți fi pârjolit de aerul care se încinge brusc… a, și cel mai rău – da, e ceva chiar mai rău – pulsurile îți opresc inima, iar în unele cazuri chiar creierul. În bilă ești protejat de un câmp electromagnetic propriu, de-asta ești cel mai în siguranță acolo. Când am fost în furtuna aia de gradul 1, au fost bătrâni care au murit, pentru că pulsurile erau prea puternice. Iar droizii… ca tine sau cu alte forme sunt chiar mai sensibili la impulsurile electromagnetice. Chiar și cu protecția bilei, alții ca tine, ar fi fost reduși la stadiul de circuite reciclabile.

Capitolul 9 aici

Stăteam cu toții așezați la masă, cuprinși de o deznădejde furioasă. Sau să fi fost doar starea mea care permea și la ceilalți. Ura față de umanitate mă făcea să simt că clocotesc.

– I-ați salvat de la pieire si așa v-au răsplătit?

Filip dăduse glas frustrării mele. Cu toate că îmi controlam fanteziile violente, modurile grafice în care voiam să-mi imaginez că îi torturez și îi omor pe vinovați, nu-mi puteam stăpâni senzația de furie oarbă. Asta simțeau și ei. Iar Filip nu se putea controla: a dat cu pumnul în masă, și, în furia care ne cuprinsese a luat un scaun cu care se pregătea să arunce spre fereastră când M l-a prins și i l-a luat din mână și l-a pus înapoi la masă. Apoi s-a uitat drept la mine și nu mi-a spus decât atât: controlează-te. Nu înțelegea că asta făceam din răsputeri. 

Câteva momente mai târziu Ofelia și-a tras scaunul mai aproape de mine și apoi l-a îndreptat și pe al meu ușor către ea și m-a luat de mâini.

– Concentrează-te pe mine, mi-a spus ea ușor nesigură de ce urma să facă.

Pentru o clipă am simțit că nu pot și nu vreau să mă eliberez de furie, dar văzându-l pe Filip atât de afectat am strâns din dinți și am încercat să mă concentrez pe Ofelia. La început mi-a fost greu. O vedeam în fața mea, dar nu puteam să simt ce simte, nu puteam să văd ce vede. 

– Respiră odată cu mine, mi-a spus ea încet și am încercat să mă concentrez pe respirația ei, să inspir odată cu ea, să expir odată cu ea. Iar și iar, până când, încetul cu încetul am început să o simt. Parcă energia ei permease într-a mea prin vârful degetelor. Au început să mi se formeze în cap imagini din cele mai diverse. Imagini în care mi-era greu să îmi dau seama cine erau protagoniștii. Mi-era clar că Ofelia încerca să se gândească la momente frumoase din viața ei. Am recunoscut niște ochi într-un căpușor micuț, de copil de doișpe-treișpe ani, ai lui Filip care stătea aproape lipit de M, acum cu spatele la noi și care părea să se joace table cu un bărbat, căruia Filip i-a zis tati. O femeie a intrat dintr-o parte și a pupat-o pe cap pe Ofelia făcându-i un semn cu degetul arătător… un soi de nu se cuvine! Și am simțit cum Ofelia s-a rușinat. Apoi amintirea s-a metamorfozat într-o alta, parcă mai veche, în care stătea cocoțată pe un gard răpănos, la marginea a ceea ce părea un drum forestier. Bătea din picior cu o precizie ca de ceas, tic cu vârful, tac cu călcâiul, ascultând absentă la cântecul greierilor, trăgând din când în când fără să realizeze din țigară. S-a auzit un zgomot din pădure și a aruncat o privire către drumul județean care se vedea la câțiva zeci de metri mai la dreapta: era pustiu, ca și cum ar fi venit și s-ar fi dus către nicăieri. A întors încet capul către sunet, ca și cum ar fi avut tot timpul din lume. Și chiar îl avea. Ce era mai rău se întâmplase deja, gând care mi-a dat o stare de greață. Atunci a apărut M, pe care ea îl vedea pentru prima oară. La început i s-a părut că nu vede bine. În mijlocul pustietății, în miez de noapte. Cum era posibil să mai fie altcineva acolo? S-a uitat la el întrebându-se dacă o să-i facă și el rău și cumva s-a surprins și pe sine că răspunsul era un simplu nu, nu cred c-o să-mi facă nimic. Nu știa de unde trăsese concluzia asta, dar îi plăcea să pară că are lucrurile sub control, așa că s-a dat jos de pe gard și a luat-o spre el cu hotărâre. Când li s-au întâlnit privirile în lumina slabă a lunii se simțea goală și pe dinăuntru și pe dinafară și avea senzația că și el simte asta și că poate vedea tot ce simte, tot ce gândește. Mi s-a părut ciudat să-l văd pe M prin ochii ei. Părea uriaș. Ei i se părea că arată ca un viking sălbatic cu părul lui ciufulit, barba deasă și neagră și cu ochii lui roșii care sclipeau în lumina lunii ca două flăcări și cu o toporișcă în mâna dreaptă. Am crezut pentru o secundă că o s-o ia la fugă. Dar M, M se uita la ea cu cea mai sinceră compasiune. Cu înțelegere. Și-a dat jos vesta de fâș pe care o avea trasă peste o cămașă în carouri și i-a pus-o Ofeliei peste umeri, acoperindu-i top-ul care avea o bretea ruptă și care era pătat de sânge.

– Dacă vrei, am camioneta la vreo doi kilometri în direcția aia, a spus M și a arătat vag într-o parte. Am acolo și telefonul, am și o baterie externă, în caz că vrei să-l încarci pe al tău. 

Ofelia n-a zis nimic. El a dat din umeri, apoi a spus că-l cheamă M și a luat-o în direcția indicată fără să-i spună să vină cu el. Ofelia s-a uitat la toporișcă și a decis că, dacă ar fi vrut să-i facă ceva, probabil ar fi făcut asta deja, așa că a luat-o după el. Câțiva zeci de metri mai încolo a realizat ce auzise mai devreme: M aduna acum niște lemne de pe jos. Ramuri mai groase sau mai subțiri, tăiate cam la aceeași lungime și pe care probabil le lăsase brusc jos când o văzuse pe Ofelia printre copaci.

– Te cheamă M? a întrebat timid Ofelia, simțindu-se stingheră, urmărindu-l pe M care părea să strângă până la ultima rămurică. 

– M, da, i-a spus el pe un ton cald, dar fără să se uite la ea. Mă uitam la el prin ochii ei și parcă mi se umplea sufletul de recunoștință, probabil ceea ce simțea ea, dar și ceea ce simțeam eu. Eram recunoscătoare că mi-l arăta pe M. Realizam acum că-mi fusese dor de el, dacă mai știam ce însemna dorul. Realizam cât de mult îmi lipsise de când îl trimisesem aici.

– E un pic de mers până la mașină, dar promit că ajungem repede, a spus el în timp ce strângea lemnele cu o funie, apoi a continuat pe un ton care îi trăda disconfortul: ești în siguranță cu mine. 

– Știu, i-a răspuns ea cu o voce mică. 

– Ești OK? Te doare ceva?

– Sunt OK, a scâncit și a încercat să-și înăbușe plânsul.

– E OK să plângi, i-a spus el simplu. Și eu mai plâng câteodată. 

Când am ieșit din starea asta de reverie mă simțeam tristă, e drept, dar simțeam și că eram acceptată. Că suferința mea era nu doar normală în circumstanțele astea, dar și ceva ce cu toții simțiseră mai-nainte, lucruri pe care le puteau înțelege și cu care puteau rezona.

I-am zâmbit Ofeliei și, pentru prima dată după mult timp, am simțit nevoia să răsplătesc o faptă bună, așa că le-am trimis un val de ușurare.

– Reeza! A strigat Filip bătând cu palma în masă și luându-ne pe toți prin surprindere. Știu unde trebuie să te ducem, a zis el. La blocul ars!

– La blocul ars? A întrebat Ofelia, căreia i se părea că Filip ar putea să aibă, totuși, o idee bună.

– M, nu mai știi că ai zis chiar tu atunci că ai simțit o energie familiară când ați fost să investigați incidentul?

– Ba da, îmi amintesc și eu, a zis Ofelia cu un entuziasm vădit.

– E posibil să fi fost ceva acolo, a zis el, dar nu știu cu ce ne-ar mai putea ajuta după atâția ani. Poate l-au și renovat între timp.

– Nu, nu l-au renovat! Trec mereu pe acolo, arată exact la fel… sau mai rău chiar. Și chiar dacă nu găsim nimic, nu e departe. Nu pierdem mai mult de câteva ore, timp în care poate ne vine o altă idee.

În câteva minute eram deja înapoi în mașina cu care Filip mă adusese de la hotelul unde mă cazase M în fuga noastră nebună de la spital. M conducea de data asta și mi se părea cel mai ciudat lucru din lume. Îl văzusem pe M în atâtea situații, dar asta mi se părea de departe cea mai bizară. Poate pentru că, pentru mine, el avea încărcătura lumii de dincolo. Îl văzusem în atâtea situații acolo încât părea complet nelalocul lui în lumea asta. Sigur, nu părea să se simtă deloc așa. Era doar percepția mea care îmi juca feste.

Când am ajuns la bloc am simțit ca și cum m-ar fi lovit un tsunami. O gaură de doi pe doi se căsca larg în laterala blocului, chiar la ultimul etaj. Blocul părea ars de pe la etajul 6 în sus. Dar la ultimul etaj părea totul chiar mai ars decât în rest. Negrul mai negru decât în alte locuri. În timp ce fixam cu privirea gaura, Ofelia a trecut pe lângă noi și a mers să salute un grup de oameni. Aparent se cunoștea cu locatarii din zonă.

Blocul nemaifiind în folosință a trebuit să urc pe scări și am aflat noi limitări ale corpului meu. Practic ne-am oprit odată la două etaje ca să-mi pot recăpăta suflul. Ușa unuia dintre apartamentele de la etajul al șaselea era scoasă din balamale după ce fusese dărâmată, iar acum stătea culcată de-a lungul unui perete, și, contrar așteptărilor lui Filip nu fusese arsă deloc. De altfel, scara părea neatinsă de flăcări.

– Și-acum să vedem de unde până unde ține gaura de vierme. 

Ofelia a străbătut holul și a intrat în sufragerie fără să arunce o a doua privire în jur. Știa exact unde trebuia să se uite. Apartamentul ăsta nu părea ars deloc. Dar pe tavan era o urmă clară, ca și când un con de foc l-ar fi pătruns. Un con orientat către exterior, a remarcat Filip, după forma negrelii, care prindea și o parte din peretele cu geamul. Ofelia s-a întors brusc și ne-a făcut semn. Am urcat direct la șapte, la apartamentul de deasupra. Acolo urma părea ceva mai mare și părea să facă parte din aceeași formă conică. Apoi am luat-o spre etajul al optulea. 

Cu toții anticipam ce vom vedea acolo: o zonă arsă a tavanului, a podelei și a pereților dinspre geam. La nouă, totuși, forma era mai puțin vizibilă. Asta pentru că aici arsese tot apartamentul. Mai totul era complet carbonizat. Pereții erau negri până pe casa scării și părea să continue cu nuanțe chiar mai închise în sus. Dar la geam conul se vedea clar. Aici mirosea a ars mult mai puternic decât la etajele inferioare. Un ars umed, înecăcios, a remarcat Filip aproape dezgustat, mirându-se că încă se mai păstra mirosul după atâta timp.  

– Ancheta s-a încheiat cu concluzia că focul ar fi pornit de la lampa asta, ne-a indicat cu degetul Ofelia, odată intrați în sufrageria de la etajul al doisprezecelea.

– Ancheta nu știa de existența celei de-A Doua Case, am spus eu simțind clar cât de familiar mi-era locul, neputând totuși să spun de ce.

– Reeza! M m-a strigat din bucătărie, de unde a și venit o secundă mai târziu ținând un flyer în mână.

– Pare să facă reclamă la o instalație de artă, a spus Filip luându-i flyerul din mână și aducându-mi-l, ca să ne uităm pe el împreună.

– Uitați-vă la titlu, a spus M cu un oftat imperceptibil.

– Poarta către A Doua Casă. 

Capitolul 10 acolo

Faptul că mașina lui Tha era deja trântită pe-o parte când începuse furtuna nu îi fusese prielnic, vântul întorcând-o pe spate și, rămasă complet fără aderență și fără stabilitate, fusese târâtă încoace și-ncolo, fusese lovită și para lovită, majoritatea țevilor care îi acoperiseră exteriorul zvelt fiind acum răsfirate pe drum până departe. Una dintre roți îi era desprinsă complet și se rostogolise, sau poate că fusese târâtă, luată pe sus, brutalizată și ea ca și restul. O alta era doar îndoită din articulație. La fel și ușile. Interiorul era făcut țăndări: substanța aceea, similară cu cea care mă învăluise pe mine în urs ca să-mi formeze un fotoliu confortabil, era acum un praf lamentabil împrăștiat în straturi mai fine sau în dâre mai groase pe oriunde te uitai. Tha stătea cu mâinile în cap și se uita tâmp la mormanul de fiare, fără să poată spune ceva. 

Nu după mai mult de câteva minute Sela a decretat că eram gata de drum, că vehiculul nostru, și el într-o stare jalnică, era totuși funcțional, și că aveam un loc și pentru Tha. Era evident, pentru mine, că nu îi făcea vreun favor din moment ce oricum îi spusese că vine cu noi de la capul locului, indiferent ce ar fi vrut el, dar Sela părea să creadă că dă dovadă de mărinimie și zâmbea bonom. Tha nu i-a răspuns nimic, doar și-a lăsat mâinile să cadă, rămânând în continuare cu privirea fixată pe epava lui eșuată, neputând parcă să-și facă curaj s-o abandoneze. 

Zece minute mai târziu, la bordul ursului acum deșuchiat, care hurducăia și scotea tot felul de zgomote ce nu-mi sunau a bine, fiecare dintre noi stătea cufundat în propriile gânduri. Tha avea o expresie patetica, pe care numai la mine am mai văzut-o, atunci când eram, însă, închisă în camera mea, scutită de ochi curioși cum erau acum ai mei. Puteam să-mi imaginez de ce era așa de îngrijorat, și eu aș fi fost dacă m-ar fi pseudo răpit o persoană considerată atât de puternică și de influentă cum era Sela, însoțită pe deasupra de un android posedat de o ființă extraterestră. Dar cumva expresia lui nu părea să vină din lucrurile astea, ci mai degrabă din vreo rană mai veche, ca cele care te mai supără atunci când se strică vremea și pe care le masezi absent, fără să mai realizezi că gestul ăsta ar fi neobișnuit pentru ochii celorlalți. Sela, deși absentă și ea, părea mai mult concentrată pe ce urma să vină. Părea hotărâtă să treacă cu bine de hopurile care îi stăteau înainte. Cei trei tați și două mame ale ei păreau să nu fie atât de mândri de ea doar pentru că ajunsese un cercetător reputat – aveau așa ceva în familie de secole, ei înșii fiind persoane extrem de influente în politică, în știință, în templu. Sigur, nu auzisem asta de la ea, dar să ai un câmp vizual mult mai întins înseamnă să și poți trage cu ochiul ceva mai ușor la cineva care citește chiar lângă tine. Ba chiar și cu urechea, dacă vrei. Iar eu voiam, evident, să aflu cât mai multe despre ființa asta care mi-era străină, dar cu care împărtășeam una dintre cele mai de preț comori ale mele. 

Eram supărată pe Fox, e drept: frustrată pentru lucrurile pe care mi le tot făcuse, pentru vina pe care mi-o tot punea în cârcă, pentru înstrăinarea pe care o suferiserăm nu doar noi două, ci și mama. Acum, însă, eram mai mult decât oricând furioasă pe ea: mă târâse într-o lume extraterestră care, deși dragă mie, ne era ostilă și mă pusese într-un android pe care mai mult ca sigur Sela îl programase să o asculte fără echivoc. Sigur, lucrurile nu merseseră chiar în direcția aia, iar acum începea să-mi placă noua mea formă, pe măsură ce mă familiarizam cu ea, mai ales pentru că descopeream și noi lucruri pe care nu mi le-aș fi imaginat posibile pentru mine ca ființă umană, dar care acum păreau banale. Eram într-o etapă dulce de descoperire. Iar faptul că mintea mea se mula cu ușurință pe noul spațiu crescând, dezvoltându-se ca să-l umple, îmi provoca o bucurie care nu mă lăsa să fierb în furia mea contra lui Fox. 

Cu ochii deschiși setați să privească înainte, m-am cufundat în universul interior al minții mele ca într-o mare vâscoasă cu aromă de mine – ceva la care putusem să acced de curând, după mulți ani de meditație. Acum era mult mai ușor, însă: trebuia doar să mă concentrez pe amintirile pe care le aveam legate de locul acela vast, construit ca un fel de galerie subterană fără cap și fără coadă, în care mă trezisem înainte să mă trezesc de-adevăratelea, și îi și puteam vedea arhitectura hialină întinzându-se până departe, delimitată de realitate printr-o ușă barocă, ornată cu mii de stucaturi complexe de energie solidificată într-un fel de gel purificator. Sau poate că era tocmai invers și de-abia atunci eram trează cu-adevărat, iar în tot restul timpului, al vieții însăși, fusesem într-un mare vis. Odată trecută de frontiera aceea elastică și permisivă mă găseam în subteranul cavernos al minții artificiale în care prezida eul meu. Dar nu cel care lua deciziile logice, care purta conversații și care suferea din dragoste, ci eul pe care simțeam de atâtea ori că nu-l înțeleg, exact așa cum nu înțelege un copil ce se întâmplă în lumea mai mare, din afara casei lui și cum face această lume parte din el însuși. Am pornit-o ușurel, lăsând lumina înșelătoare dar caldă a realității imediate în urmă, și m-am îndreptat către locuri noi pe care conștiința mea apucase să le umple și pe care acum le puteam vedea la fel de clar ca podul de adamant sau ecranele pe care butona Sela. 

Mergeam acum pe un culoar larg, înalt, care marca intrarea în lumea mea interioară și care era mărginit la capătul din spatele meu de ușa barocă, ce lumina verzui, pulsatil, ca un far în mijlocul unei nopți de furtună. Simțeam binecuvântarea acelei energii și știam că cine controla ușa asta mă controla, de fapt, pe mine. Îmi asumam un risc să trec dincolo de ea – știam cât de periculos era să te pierzi în tine însăți, dar aveam nevoie de lucrul ăsta. Aveam nevoie de mine, eu cea adevărată, nu urma pseudo rațională care nu înțelegea nimic din lume, așa că mi-am întors capul către înainte, spunându-mi fie ce-o fi și am mers mai departe. 

La început culoarul n-avea formă sau culoare. N-avea decât un fel de… dimensiune, cumva mărginită numai la un capăt de ceva clar, restul fiind ca o ceață densă, care nu-mi spunea că acolo se termină ceva și începe altceva, ci doar că până acolo ajunsesem să cunosc și să stăpânesc, deci să văd și să revăd. Pe măsură ce mergeam, însă, în spatele meu lumea prindea formă. Doar faptul că ajunsesem acolo era suficient să facă locul ăla mai real, și-atunci cumva merita toate podoabele lumii. Ceața începuse să se prăfuiască, căpătând texturi și dimensiuni nebănuite absorbind și fiind absorbită, creând coloane înalte în stil gotic, dar terminate undeva sus, sus de tot, cu niște capete de lei cu gurile larg deschise, cu fețele împietrite, dar cu coamele dintr-un păr mătăsos și înflăcărat ca amurgul cel mai roșu care se unduia în adierea unui curent pe care eu nu-l simțeam încă. Dincolo, în spatele coloanelor se formaseră niște pereți colosali dintr-o sticlă opacă, verzui-albăstruie, cu desene în basorelief în partea inferioară ce deveneau altorelief pe măsură ce urcau. Pereții înșiși se curbau, imaginile, devenite adevărate statui colosale interconectate, vibrând cu aceeași lumină ca și poarta, curbându-se și ele, și unindu-se cu cele de pe partea cealaltă într-un arc frânt. Culoarul devenise o sală imensă, continuă, plină de trecut care pulsa viu, tridimensional, dar domol, din spate către înainte ca o pistă de avion care îmi arăta invariabil pe unde trebuie să trec.

Statuile care se formau deasupra capului meu se curbau și ele și acopereau aproape cu totul îmbinarea dintre cele două ziduri. Figurile astea îmi păreau cunoscute, deși erau acum toate alcătuite din aceeași sticlă albastru-verzuie ca și pereții din care făceau parte și își contorsionau fețele în moduri grotești, exacerbând ceea ce voiau și reușeau să reprezinte. Le recunoșteam așa cum recunoști pe cineva, dar nu știi de unde să-l iei, vocea din interiorul tău – eul pe care îl cauți acum și știi că e nu la capătul drumului, ci la intersecția la care se unesc și de unde poate chiar pleacă toate drumurile – vocea asta îți suflă timid, aplecându-se către tine din spatele minții și-ți șoptește l-am mai văzut. Așa mai văzusem și eu toate fețele astea care ieșeau din cele două dimensiuni ale zidului în cele trei dimensiuni ale culoarului, acest antreu al conștiinței mele. O pisică mi-a atras atenția, așa că m-am apropiat de zidul din dreapta mea și am atins liniile fine ale basoreliefului, care jos se pierdeau de tot, până când zidul se curba în podeaua fină dar stabilă pe care călcam. O pisică făcută dintr-o linie continuă, ce mergea mai departe în sus, transformându-se într-un desen al unei fetițe care ținea acum pisica în brațe. Și mai sus, linia basoreliefului intra într-o altă reprezentare – una în care pisica încerca să sară din brațe, linia ieșind din planul ei și transformându-se în altorelief ceva mai sus de linia ochilor mei conceptuali din capul meu conceptual, cu forma corpului meu cel original. Și mai sus era reprezentat într-un soi de altorelief momentul în care Napoleon mă zgâriase destul de rău, înfigându-și o gheară de la lăbuța din spate în pielea de pe umăr, și care alunecase brutal în jos, peste claviculă când își luase avânt să sară, lăsând acolo o urmă adâncă și însângerată. Am dus mâna la clavicula mea stângă, parcă simțind și acum durerea aia ascuțită și fierbinte, care mi-a lăsat o cicatrice aproape insesizabilă, pentru că i-am tot rupt coaja. Deasupra ei se desfășurau și alte momente din ziua aia. Cum mă luase tata în brațe. Cum mă pansase mama cu grijă, aruncând un ochi răutăcios către Martha. Martha care îl ținea pe Napoleon în brațe, liniștindu-l și pe el, prefăcându-se că îl ceartă, dezmierdându-l lin, cu dragoste, știind că nu era, de fapt, vina lui, ci a mea. Iar sus, sus de tot, deveniseră niște statui care imortalizau sentimentele supreme pe care le aveam legate de amintirea asta: dragoste, regret. Mătușa Martha ținându-l pe Napoleon. Tata cu mine în brațe, iar mama exact la mijloc, unind cumva pentagonul de afecțiune a unora pentru ceilalți exact aproape de apexul sălii, întorși către mine, niciunul neavând totuși privirea distrasă în afara tabloului. Perfecțiune.

M-am tot uitat la momentul ăsta imortalizat într-un fel care mi se părea că rivaliza cu Pieta-ul lui Bernini, în spațiul ăsta vast, plin, de altfel, de amintiri atât de artistic reprezentate încât aproape că mă simțeam mândră că-mi pot imagina asemenea minunății. După multe… multe minute atemporale, mi-am mutat privirea de la grupul acela statuar cu atâta greutate și am lăsat-o să alunece și pe celelalte: momente de la grădiniță, de la școală, de la munte, toate viziuni din copilăria mea cea mai îndepărtată. În spatele meu, dacă aș fi luat-o înapoi către ieșire, probabil că aș fi văzut amintiri reminiscente chiar din burta maică-mii, chiar de dinainte să mă nasc. Dar nu era momentul să mă uit la ele. Voiam să merg mai departe către ceața încă nesolidificată care-mi stătea dinainte, așteptându-mă parcă, întocmai ca să-i dau o formă și un sens, și, de ce nu, chiar un scop în lumea asta vastă, dar atât de personală. 

Un adevărat număr de magie se întâmpla la fiecare pas. Parcă amintirile mi-ar fi explodat, împroșcând pereții cu așchiile lor ascuțite, lăsându-și urmele nemiloase pe întinderile de sticlă pulsatilă, crescând în momente dulci sau triste, dar invariabil dragi. Nu m-am mai oprit multă vreme, amuzându-mă doar în trecere de spectacol, întorcând când și când capul, curioasă de ce statui vor mai apărea deasupra, în înaltul boltei, de ce momente mi-au mai rămas captive în memorie, fără ca eu să știu măcar de ele. Pe măsură ce mergeam amintirile se diversificau, deveneau din ce în ce mai intense și poate chiar de-asta mai bizare. Primele mele momente cu mine însămi, momente cu alte fete, cu băieți, momente dulci, sau momente care mă făceau să roșesc. E ciudat să te vezi atât de grafic, fiecare părticică a ta mărită de câteva ori și dispusă în toate dimensiunile ei deasupra capului tău, gemând parcă de o plăcere infinit mai mare decât fusese probabil în realitate. 

Durerea, însă, era cea mai grotescă. Și cea mai amplă. Între toate momentele astea – reprezentate într-un fel unitar, transformarea din baso în alto, în 3D petrecându-se cam în același loc pe înălțime, păstrându-se astfel un fel de uniformitate – erau și niște coloși: statui care începeau din podea, frângând-o și îngustând practic culoarul cu corpurile lor imense. Eram eu plângând cu o pisică în brațe lângă un pat ce ieșea din tavan diform și răsturnat, care știam că nu existase decât în mintea mea, cel pe care murise tata și lângă care stătea mama, cu o față și mai contorsionată de jale și de neputință, de oboseală și frustrare. Un de ce Doamne îi era imortalizat pe buze, pentru că știam că asta se tot întrebase ani de-a rândul, și așa mi-o și imaginasem strigând atunci. Probabil n-a strigat nimic, mă gândeam acum uitându-mă la imaginea care mi se repetase în atâtea nopți în visele din care mă trezeam plângând și după care nu mai voiam să mai merg la școală. 

Am luat-o mai departe, văzând, dar nevrând să văd, cum se profilau toate prostiile pe care le făcusem de-a lungul anului următor. Mai târziu, mult mai târziu am văzut-o și pe ea prima dată. Era chiar acolo pe perete povestea primei noastre întâlniri.

Eu aveam 16 ani, eram vopsită brunetă, cu toate că fusesem atenționată de dirigintele meu – un prof de mate strict, dar foarte competent, – să nu mă mai vopsesc că îmi scade nota la purtare (pe care nu mi-a scăzut-o totuși niciodată). Aveam pe cap o bandană sub formă de bentiță și câteva straturi de rimel care îmi făceau genele proeminente. Eram machiată destul de puternic, cu liner negru conturându-mi ochii și un ruj închis făcându-mă să par o păpușă gotică, imagine care mi se părea că era exact ce aveam nevoie. Ea era cu un an mai mică decât mine, naturală, poate doar cu puțin rimel maro pe vârfurile genelor, accentuându-le exact cât trebuia. Genele ei lungi și întoarse nici n-aveau nevoie de mai mult. Ochii ei mari, dar nu prea mari, erau un căprui spre verde, cu un ten perfect, cu nasul mic și drept prezidând deasupra unor buze feminine, roz, date numai cu un balsam ușor nuanțat. Părul era prins într-o coadă de cal iar rochia cu croială dreaptă, fără talie îi complimenta corpul subțirel, aparent fără forme. Era o apariție. Nu era o ființă senzuală, însă era magnetică. Era frumoasă, sfioasă, dar cu un zâmbețel ștrengar care îți dădea de înțeles că e mai mult decât se vede. Statuia fetei ăsteia ridicată aici la nivel de colos ajungând până în înaltul boltei, pornind chiar de jos, de aproape de podea, se uita fix la mine: eu, cea de pe celălalt perete, reprezentată exact cum eram atunci, dar de dimensiuni timide – nici o treime din cât era ea, mai jos de statuia mea fiind reprezentările momentelor deosebite din ziua aia. 

Am mers destul de mult printre amintiri din liceu, printre sute de versiuni ale noastre, până când am ajuns la o statuie monstruoasă care pornea, la fel ca și cealaltă, și din stânga și din dreapta și se îmbina deasupra capului meu, lănțișorul ei cu cheiță ajungând până jos la mine, putând să-l ating cu mâna dacă voiam, în timp ce ochii mei nu priveau decât mâna pe care o ținea Fox pe fața mea și buzele care ni se împreunau acolo în apexul sălii pentru prima oară. Capetele noastre, chiar deasupra mâinii, cu tot cu ochi se topeau în tavan, trecând într-o altă dimensiune, părul nostru șerpuind de-a lungul boltei până departe, în toate direcțiile, suprapunându-se și peste alte amintiri, arătând cât de mult mă obsedase ce se întâmplase în seara aia de iunie târziu și călduros în care o provocare stupidă ne dusese atât de departe. Uitându-mă la momentul ăsta mă simțeam ca și cum un curent electric trecea prin mine în valuri, ca și cum lumina aceea a realității se transformase din fotoni în electroni numai ca să-mi arate că realitatea e numai înăuntrul nostru. 

Eram la o petrecere cu vreo 10-15 prieteni de-ai noștri – colegi de clasă de-ai mei, mai ales – și Fox, încă Veronica pe atunci, se plictisise și voia să plece, lucru care însemna că se termina distracția și pentru mine. Nu voiam să o mai supăr pe mama, pentru că tocmai îmi trimiseseră un preaviz de exmatriculare de la liceu din cauza absențelor și o făcusem să plângă în cearta care urmase, așa că am decis că era mai bine să o fac pe Fox să rămână, dacă mai voiam să rămân și eu. Ne-am tot jucat adevăr sau provocare, ațâțându-ne unii pe alții, mergând până la limita la care puteam merge și simțindu-ne cu toții fericiți și îmbujorați, așteptând cu bătăi puternice de inimă provocarea dorită. Pentru mine ea era să-l sărut pe tipul de care îmi plăcea demult și care știam că ar vrea să fie cu mine dar cumva încă nu mă întrebase.  Dar când a venit momentul – când prietena mea cea mai bună de atunci era la rând să-mi dea provocarea – i s-a părut amuzant să mai amâne puțin, așa că după să te săruți cu… numele lui Fox a căzut ca un ciocan în țeasta mea care nu pricepea ce s-a-ntâmplat. Erau lucruri amuzante pe atunci – toate ne mai sărutaserăm, mai timid sau mai puțin timid, mai serios sau mai în glumă, nu era ceva ieșit din comun – dar pentru mine Fox era atunci o străină despre care nu știam mare lucru, ba chiar o persoană care mă intimida tocmai pentru că reușea să fie o frumusețe naturală cu un farmec complet nestudiat, inteligentă și glumeață, răutăcioasă pe alocuri, dar suficient de împăcată cu sine încât să nu aibă nevoie să impresioneze pe cineva. Și mai era de curând și sora mea. Evident, asta era părerea mea despre ea atunci – eu care încercam să fiu drăguță (cu toate că mi se părea cel puțin jumătate din timp că eram cel mai urât om de pe planetă, iar cealaltă jumătate mă gândeam hai că sunt aproape drăguță) – eu care aveam atâtea probleme încât nu mai aveam ochi să le văd pe ale celorlalți, mai ales dacă nu erau prietenii mei. Pe scurt: Fox mă intimida. Iar prietena mea Dora o știa și tocmai de-asta îmi dăduse provocarea asta ca să vă mai relaxați și voi puțin, îmi explicase ea mai târziu. Nu mă relaxasem, dar m-am uitat la Alex, tipul de care îmi plăcea – și i-am văzut entuziasmul, așa că m-am aplecat cu hotărâre spre Fox, vrând să par nu doar stăpână pe mine, ci și pe situație. Dar exact când buzele mele întredeschise i-au atins buzele pregătite, moi, ale lui Fox, ea mi-a pus mâna pe față atât de tandru și atât de natural, încât un fior m-a trecut de sus până jos. N-a durat mai mult de câteva secunde însă eu am simțit-o mult după aceea, inima mea tulburată bătându-mi ca și cum ar fi vrut să-și părăsească postul și să se ducă după ea. 

Nu era nevoie să mai văd ce urma expus pe pereții decorați ai amintirilor mele ca să știu cum m-am dus la ea în cameră chiar în seara aia – în casa copilăriei mele în care ne mutaserăm toți patru după îndelungi dezbateri între mine, mama și Martha – tremurând toată de anticipare dar și de teama de a fi refuzată. Mă mai sărutasem și cu alte fete, iar cu fostul prieten ajunsesem chiar puțin mai departe. Dar senzația pe care mi-o dăduse ea era deosebită. Atât de deosebită încât nu puteam să dorm fără să o mai gust încă odată. Era trecut de doisprezece când ajunseserăm acasă, iar ai noștri tocmai se băgau la culcare. Nici nu mai știu cât trecuse de când ajunseserăm până când mi-am făcut curaj, dar într-un final am ieșit din camera mea numai într-un tricou mai lung și m-am strecurat pe ușa imediat alăturată. Am intrat fără să bat pentru că nu voiam să fac niciun zgomot. Fox nu dormea. Trona în mijlocul patului cu veioza aprinsă și cu telefonul în mâini butonând de zor. Nu știam cu cine vorbea și nici n-am întrebat. Nu și-a ridicat ochii decât câteva secunde mai târziu, când probabil terminase conversația. A pus telefonul pe noptieră și s-a uitat direct în ochii mei. Tocmai ce mă așezasem confortabil la capătul celălalt al patului. A vrut să spună ceva dar a închis gura fără să scoată vreun sunet. 

– Cum ți s-a părut petrecerea? Am întrebat eu ca să deschid conversația, cu toate că nu aveam chef de vorbă.

– OK. A spus ea simplu.

– Ți-a plăcut?

– Da.

– Te-ai distrat?

– Da. 

Simțeam că nu ajungem nicăieri și nu știam cum să continui ca să o fac și pe ea să coopereze. 

– L-ai văzut pe Alex ce drăguț e? Cred că vrea să fim împreună. Sau poate să fi spus că vrea să fim prieteni, pentru că atunci așa vorbeam, dar ce importanță mai are? 

– E așa și așa. Mie îmi plac băieții mai înalți puțin.

– Așa micuță cum ești?

– Da. Cred că tocmai de-asta. Plus că tata e înalt… cum ar fi să vin acasă cu prietenul meu și să arate ca un copil mic pe lângă el?

– True… Auzi, tu ai avut vreun prieten până acum?

– Da, doi. Ți-era frică să nu fi fost primul sărut cu tine? A început să râdă pe jumătate amuzată, pe jumătate ironică.

– Mi-a fost un pic, am spus și eu ca să o întărât. Oricum nu se compară cu al meu.

– N-a fost cine știe ce.

Cred că mi se înroșiseră și urechile la replica asta atât de răutăcioasă pentru mine, mai ales spusă pe un ton indiferent. Mi-am simțit iar inima luând-o razna pentru că decizia fusese luată: m-am apropiat de ea și am sărutat-o simplu. Nu a schițat nici măcar un gest. Nu s-a ferit, nu a spus nimic, dar nici nu mi-a răspuns în vreun fel. Era ca o păpușă, fără niciun fel de reacție. Iar asta m-a înfuriat, cred. Cert e că m-am ambiționat într-un fel să îi schimb măcar expresia. Să mă respingă dacă nu îi place. Să îmi tragă una! Eu așa aș fi făcut. 

I-am luat capul în mâini, am privit-o drept în ochi cu respirația tăiată de emoție și am sărutat-o din nou, mai prelung și mai pasional. Iar ea mi-a răspuns. Am sărutat-o iar. Și iar. Și iar. Până când buzele ne erau fierbinți și roșii și cu gust de amândouă. Mi se făcuse cald, așa că mi-am dat tricoul jos. S-a uitat la mine într-un fel în care până atunci nu se mai uitase nimeni. Un soi de amestec de poftă și de admirație care mi-a trimis un fior pe șira spinării. M-a țintuit cu privirea până când n-am mai rezistat și am sărutat-o iar numai ca să nu se mai uite la mine. Un sărut mai dulce și mai pasional decât înainte, mâinile ei croindu-și drum de pe talie pe spate, de pe spate pe umeri, de pe umeri pe gât, într-un fel de ștrangulare mimată, apoi coborând ușor pe sâni. M-a răsturnat cu totul, și de acolo devine previzibil, pierzându-ne în simțiri și senzații pe care nu le simțiserăm niciodată și de care eu am rămas aproape dependentă. 

Am trecut rapid de toate amintirile astea care tronau acum pervers deasupra capului meu, încercând să nu le văd, să nu mă uit, să nu mă gândesc la ele. Am mai trecut și de alte amintiri, unele mai fericite, altele mai triste. Am simțit că nu mai pot sta locului, că mă luase un dor de trecut pe care nu-l mai puteam duce, așa că am luat-o la fugă prin culoarul din fața mea care nu mai apuca să se solidifice decât mult în spatele meu. Când am ajuns în capătul culoarului am dat într-un spațiu vast. Era ca un fel de insulă care trona chiar în mijloc, din care vedeam departe cum porneau alte culoare poate la fel ca cel din care tocmai ce ieșisem dispuse ordonat, radial, ca și când cineva ar fi proiectat dinadins locul ăla ca o intersecție. Deasupra mea stătea o cupolă de cer mărginită undeva sus de aceleași ziduri albastru-verzui care pulsau de lumină clară și puternică, de data asta. Locul părea ca un parc liniștit oricând așteptându-mă să aud păsări cântătoare sau poate chiar vrăbiuțe sporovăind prin tufișuri. Însă liniștea era la fel de deasă ca tufișurile dispuse frumos, ordonat, în spațiile triunghiulare dintre drumurile care ieșeau din tunelurile lor. Erau de o frumusețe sălbatică, așa cum văzusem pe vremuri, în copilărie în vastul Bărăgan, tufișuri înalte cu flori mici albe, cu flori mai mari, galbene. Altele, mai înfrunzite, cu flori pâlnie, multicolore. Altele și mai mari, mov, alb, cu pistiluri mari și galbene, care ieșeau din florile lor cu îndrăzneală și îmbiindu-te să vii să le miroși. Mușcate și petunii de-a lungul drumului întrerupte ici-colo de regina nopții cu florile închise, așteptând un întuneric pe care eu știam că n-o să-l văd, se lăsau leneș peste drumul neted, opac, și verde ca de jad. Sălbatic, dar ordonat, aranjat după o estetică numai a mea – o întâmplare calculată, exact așa cum mi se pare mie cel mai atrăgător. Mai încolo, mărginind alte drumuri stăteau alte mici grădini, alte aranjamente care erau unele mai exotice, altele mai rafinate și mai elegante, punându-mă pe gânduri. Oare cât e de mare locul ăsta? O s-ajung vreodată să știu ce e pe fiecare dintre culoare, și unde duc ieșirile care stau fără îndoială la capătul fiecăruia dintre ele? 

Chiar în mijloc, însă, era cel mai maiestuos copac pe care îl văzusem vreodată, într-un fel făcându-mă să mă întreb dacă era într-adevăr posibil ca lumea asta să fie numai a mea. Un copac făcut din nori și din ceață curată, albă, dar pufoasă cu firișoare de culoarea vaniliei și a lavandei, de culoarea cerului de vară la asfințit, de culoarea razelor de soare și a lucirilor de mare, străbătându-l ici-colo, venind parcă de jos, de undeva de dincolo de ceea ce puteam să văd eu. În sus copacul urca până dincolo de norii de pe cerul care se profila sub cupola de jad, el însuși luând mai multe forme până când ajungea să se lase și el transformat în culoarea, în textura, în forma care domina lumea asta extra-siderală. De la distanță arăta ca un soi de bonsai colosal cu foi de aur și de argint, pe care, din când în când, și le scutura voios, parcă numai ca să cadă de pe ele o ploaie fină făcută din lună. O magie de un alt tip decât ce văzusem până acum în lumea asta. O magie care mă vrăjise și mă țintuise acolo, la zeci de metri, sau poate de kilometri, de copacul vieții mele, până când am simțit o forță puternică și infailibilă că mă dizolvă fără voia mea în lumina de deasupra, din jur, de jos. 

– Crezi că putem să mergem și noi la petrecerea asta? O întrebase Tha pe Sela, un lucru simplu care mă trăsese din lumea mea atât de brutal și care lăsase urme atât de vizibile: pentru prima dată în lumea asta simțeam cu adevărat o senzație fizică, corporală, aproape asemănătoare cu ceea ce simți când ești tulburat, ceva ca o neliniște, ca o tresărire a inimii, ca o tensiune în mușchi, și ca un tremurat al mâinii și al vocii. Nu era vizibil, nu pentru ceilalți, care nu erau oricum atenți la mine, însă eu știam. Nu înțelegeam încă ce însemna asta, dar intuiția îmi dăduse un indiciu, iar eu eram nerăbdătoare să mă întorc acolo, în universul acela atât de minunat care mă aștepta.

– Cred că ai putea… Ea e, evident, oaspete de onoare. Nu știu dacă are vreun rost, ca să fiu sinceră, dar sigur, nu pot să îți interzic un pic de distracție după ce te-am luat cu japca.

Tha părea că ar fi vrut să continue subiectul, dar s-a lăsat păgubaș. Probabil nu era încă momentul. Sigur se gândea că o legătură de genul ăsta i-ar fi fost benefică indiferent de ceea ce urma să fie pus să facă. 

Am decis și eu că nu era momentul acum să mă reîntorc acolo. Urma să fac asta când aș fi rămas singură măcar câteva momente. De altfel, nici nu părea că trecuseră mai mult de 2-3 minute de când ne puseserăm în mișcare. 

Capitolul 11 aici

Când am intrat în clădire, două fete cărora Filip le făcea deja ochi dulci ne-au dat fiecăruia dintre noi o pereche de ochelari 3D și ne-au rugat să ni-i punem înainte să trecem în spațiul expozițional. Nu înțelegeam de ce era necesar să vizităm galeria, când am fi putut să mergem direct la sursă. Am fi putut să o căutăm pe artistă, o Andreea Apostol, și am fi putut să aflăm de la ea de ce ne lăsase flyerul și ce-avea să ne zică. Dar Filip și Ofelia, și chiar și M, păreau foarte entuziasmați să vadă expoziția care părea că avusese un succes răsunător și care fusese făcută permanentă recent. Îmi plăcea senzația de entuziasm care permea de la ceilalți și pe care simțeam că n-aș fi putut s-o simt de una singură, așa că i-am lăsat în pace și m-am bucurat de emoțiile lor proaspete.

Ne-am pus ochelarii și am pășit în ceea ce părea a fi un culoar îngust, curbat, cu leduri pe jos care luminau numai cât să nu ne împiedicăm. Câțiva pași mai în față am început să auzim un zumzet, sau să fi fost un soi de „ommm” continuu, ca la yoga. Cert e că spațiul aproape complet cufundat în întuneric începuse să capete noi dimensiuni. Am trecut de curba largă a culoarului și am dat de un graffiti fluorescent, care părea suspendat într-o mare de stele fluorescente și ele, și care spunea simplu: atinge-mă. M a întins mâna și a zâmbit, dar nu s-a întâmplat nimic.

– Cred că trebuie să punem cu toții mâna, a zis Filip, în timp ce ei trei erau lipiți practic de o ușă mare de lemn aflată în spatele graffitiului.

Așteptau nerăbdători și entuziasmați să pun și eu odată mâna pe ușă. Ceea ce îmi venea să amân numai așa, ca să-i sâcâi puțin. Când am atins-o am simțit un vibrato care se potrivea cu sunetul. Ușa s-a luminat, ca și cum cerul s-ar fi deschis, fiind iluminată de patru proiectoare puternice, cu lumină caldă. Îmi plăcea efectul. Îmi plăcea și felul în care se simțeau ceilalți. Dar nu mă simțeam eu însămi neapărat impresionată, lucru pe care încercam să-l stăpânesc pentru că voiam să simt doar eu ce simțeau ei, nu și viceversa.

Odată luminată, ușa părea acum ca un artefact vechi de sute de ani. Ca și cum era o amalgamare de trunchiuri, de rădăcini, de liane, toate surprinse în sculptura extrem de detaliată. Undeva în dreapta, lângă una dintre balamale, stăteau scrijelite inițialele AA, în același scris ca graffitiul de mai devreme, acum devenit invizibil.

Filip și Ofelia încă mângâiau suprafața lemnoasă, care avea într-adevăr un aspect antichizat foarte realist.

– Uau, ce tare! A exclamat iar și iar Filip, după ce, într-un final, M a apăsat pe clanța imensă și a deschis ușa către un spațiu atât de alb și de luminos că ne-a luat câteva secunde să ne revenim din șoc și să putem deschide complet ochii.

Ceilalți s-au dispersat instantaneu, fiecare ducându-se către imaginea care i se părea cea mai interesantă. Șase tablouri hyper realiste erau dispuse radial pe pereții camerei octogonale. Tablouri care îmi aduceau, într-adevăr, aminte de trecut. Tablouri ce reprezentau persoane cât se poate de reale din lumea de dincolo. Când te apropiai, ochelarii 3D și efectele date de lămpile UV îți dădeau senzația că oamenii ăia sunt gata să iasă din tablourile în care erau prinși. Iar o serie de desene suprapuse unele peste altele, îți produceau senzația de mișcare.

Am simțit o emoție aproape dureroasă și am întors capul să văd de unde venea. M stătea în fața tabloului Fiiueei. Era ca hipnotizat și părea mai imobil decât tabloul ei, care părea să se miște și să vibreze la fiecare pas al meu. I-am atins umărul cu mâna și parcă un curent electric m-a străpuns violent. Un curent de emoții și de amintiri dureroase mai prezente și mai vii decât orice simțisem și văzusem de când venisem aici. Fiiuea îngenuncheată, plină de sânge, gata să-și dea ultima suflare, văzută parcă din zeci de unghiuri noi, ceva ce tabloul ăsta, cu toate giumbușlucurile n-ar fi putut surprinde simțeam că mă ard pe dinăuntru. Mi-am retras mâna fără să vreau și am simțit iar entuziasmul celorlalți. Am răsuflat ușurată, dar nu puteam să nu mă gândesc cu milă la M care părea transpus în trecut.

– Filip, am spus eu știind că entuziasmul lui avea potențial, vino să-ți arăt cea mai frumoasă preoteasă de pe A Doua Casă. Ea e Fiiuea.

– Fiiuea de care M a fost îndrăgostit? A spus Filip exact cu entuziasmul pe care îl așteptam și care l-a smuls pe M din reveria lui.

– Fiiuea de care M este îndrăgostit, am spus eu, și am simțit ceva neplăcut instantaneu, de data asta dinspre Ofelia. Fiiuea căreia i-am dat geamănul pandantivului lui M și care acum conduce un imperiu. Fiiuea, care n-a uitat de zei. Și care n-a uitat de tine, M, i-am zis de data asta mai încet, doar lui.

După o vreme, lumina a început să se schimbe, să se diminueze, și, instinctual și eu și M am ridicat ochii în sus, acolo unde proiecția celei de-A Doua Case stătea aproape la fel de fidel reprezentată ca și Fiiuea și celelalte preotese.

– După lumină, am spus…

– Suntem în Turnul cu Lalele, a completat M după câteva secunde, apoi ne-am îndreptat către cele două uși metalice din fața noastră, care s-au deschis automat când ne-am apropiat.

Dincolo era iar întuneric, părând că pășim în vidul spațiului. După ce s-au închis ușile în spatele nostru am putut vedea că făceau parte dintr-o sculptură de piatră și de lemn antichizat, cu inserații luminoase pulsatile, sculptură care emula Turnul cu Lalele. Acea epavă a lumii antice, pe care o unisem eu însămi cu un asteroid și la exteriorul căreia plantasem un copac făcut din amintiri. Și copacul ăsta ca și cel pe care îl făcusem eu părea ușor nelalocul lui, dar contopit cu stânca de dedesubt. Știam că îi lipsea ceva, totuși: pătura de oxigen pe care o forma și în jurul lui și al asteroidului.

Eram nerăbdătoare să văd mai departe, așa că am intrat într-o nouă cameră. Oglinzi și tablouri care îmbinau 2D-ul cu 3D-ul dat de ochelari. Tablouri ale unor locuri și ale unor oameni de acolo. De data asta, însă, obiecte din lumea de aici, și cât se poate de reale, erau atârnate deasupra capului și ieșeau de prin oglinzi, ca și cum lumile se contopeau într-o viziune aproape grotescă cu reflexiile care ne împresurau și care îmi dădeau o senzație de claustrofobie. De prinși într-un caleidoscop gata să fie rotit.

Ultima cameră era de jur împrejur capitonată cu lalele. Lalele de toate culorile care plecau de lângă culoarul pe care mergeam atenți și care se ridicau pe pereți învăluind și tavan și tot. Un parfum fin, floral, o adiere de vânt, o ceață subtilă. Eram ca într-un vis.

Când am ieșit Filip, Ofelia, chiar și M, se simțeau euforici. Iar eu mă bucuram de senzația asta.

Ieșirea dădea în aceeași încăpere prin care intrasem, una dintre fetele care ne întâmpinase la intrare, venind repede, repede, ca să ne întrebe dacă ne-a plăcut și dacă voiam să-i lăsăm scris vreun mesaj artistei. Ne-a condus la un catastif completat de zeci de mâini. Filip i-a luat-o înainte lui M care părea că ar fi vrut să scrie ceva și a mâzgălit aproape ininteligibil: Reeza a fost aici. Ofelia a zâmbit ironic, iar M se pregătea să ia pixul când am observat că se deschide o ușă și vine spre noi o femeie.

– Andreea Apostol, s-a prezentat și ne-a salutat scurt cu o mișcare din cap.

Capitolul 12 acolo

Câteva zeci de minute mai târziu un oraș începuse să se contureze, umplând tot orizontul. Sticla lui strălucitoare se prelingea în jos în marea de lavă care, la rândul ei, lingea cu limbi de foc panorama îndepărtată. Întunericul înstelat mărea farmecul spectacolului de lumini tremurătoare. 

Dincolo n-aș mai fi contenit cu instantaneele, și probabil că n-aș fi fost singura; ar fi fost sute – mii de oameni ca mine. Sela și Tha își vedeau în continuare de gândurile lor, privind în depărtare absenți, neimpresionați de orașul din fața lor pe care probabil îl mai văzuseră de zeci de ori înainte. 

Sela era impresionată mai degrabă de faptul că orașul ăsta în paragină îmi putea evoca atâta admirație. Dar eu nu vedeam paragină, ci doar sticlă neagră și foc și stele reflectate, multiplicate în suprafețele netede și neîntrerupte ca niște ecrane de telefon gigant, gata să se aprindă și să lumineze noaptea cu milioane de culori. Pe măsură ce ne-am apropiat, au început să se vadă și luminile artificiale ale orașului, care erau de o subtilitate surprinzătoare, lăsând restul lumii cufundat într-o atmosferă ușor roșiatică, ce se prelingea din marea de deasupra căreia veniserăm și noi. Într-un fel locul mi se părea straniu și întunecos. În altul călduros și intim. 

Când am intrat în sfârșit pe străzile orașului am realizat că era o versiune mult mai futuristă a unei zone de clădiri de birouri, de zgârie-nori din sticlă și oțel, pe care îi vezi atingând cerul cu lejeritate în marile orașe ale Pământului. Aici, însă, cadrele de oțel nu se mai vedeau deloc, ba chiar niciun fel de altă linie clară ce ar fi putut sugera o îmbinare, un loc în care se termină o bucată de sticlă și începe următoarea. Numai o singură suprafață lină, neîntreruptă, ieșea din pământ și urca până sus, sus de tot, sute de metri deasupra solului, căpătând în urcarea sa o formă distinctă care îmi aducea aminte de forma ușor conică a coșurilor de fum.

– Și astea tot de Reeza sunt făcute? Am întrebat fără să mă aștept cu adevărat la un răspuns. 

– Nu, s-a grăbit Tha să îmi explice, Reeza și ceilalți zei nu s-au implicat prea mult. Mai degrabă ne-au lăsat să ne vedem de ale noastre, iar ei și-au văzut de ale lor, băgându-și din când în când coada pe ici pe colo stricând sau reparând ceva, după felul fiecăruia. Dar de-abia de curând am realizat ce au făcut cu adevărat zeii pentru noi…

Vocea lui s-a pierdut ușor, iar Sela a întors capul spre el, mustrându-l cu privirea, ca și când ceea ce ar fi spus ar fi fost grav, grav de tot. Am văzut imediat pe ecran câteva setări schimbate, câteva sisteme dezactivate, înainte să îi aud și răspunsul.

– De-asta am nevoie de tine. De voi, de fapt… suntem într-un punct în care, dacă nu facem ceva, dacă nu o găsim pe Reeza sau pe ceilalți zei, nu vor mai exista toate lucrurile astea, toate minunățiile de care noi ne bucurăm și care credem că vin de la natură.

– Adică? 

– Adică planeta asta nu putea să susțină viața, dar cumva aici am ajuns. Istoria noastră cea mai veche vorbește de un dublu descălecat. Un zeu de mână cu un om au coborât pe pământul ăsta cu câteva mii de ani înaintea noastră și au făcut o grădină. Zeul era energia vie din care omul își trăgea seva și care apoi crea plantă cu plantă amintindu-și cum erau ele pe pământul ei originar. În final, totuși, dragostea n-a fost destul, așa că într-o zi a ieșit din sera pe care i-o construise cu grijă iubita sa, și-a dat medalionul jos, și s-a transformat în praf.

– Vorbești de balada Reezei, a spus Tha cu o voce joasă.

– Iar al doilea descălecat? am întrebat eu.

– Al doilea a fost cel al anticilor, strămoșii noștri. Au venit cu două nave, ultimele care au supraviețuit dintr-o flotă de 12, și care au găsit numai din întâmplare sistemul ăsta solar. Când au intrat pe orbită și-au dat seama că navele nu vor mai avea cum să-și mai ia zborul, odată ajunse la sol. Așa că una a rămas în orbită, iar cealaltă a coborât pe planetă. Ajunși aici n-au găsit decât lavă și o atmosferă prea firavă pentru nevoile noastre. O atmosferă care nu fusese susținută de nimic altceva decât de mica seră a Reezei. Dar nu era de ajuns. Și nici n-ar fi avut cum să fie…

– Dar au reușit până la urmă, am spus eu, dorindu-mi să povestească mai departe, plăcându-mi atmosfera asta de gura sobei, îmbrăcată într-un cocon de magie de orașul în care ne reflectam acum ca un animal rănit.

– Povestea exactă nu e știută decât de câțiva. Sunt sigură că nici Tha n-a mai auzit-o până acum… poate doar zvonuri, legende, povești de adormit copiii. Istoria pe care am citit-o eu, și pe care chiar Sela – cea după care m-au numit părinții mei, marea preoteasă din Turnul cu Lalele, nu e știută de mulți.

– Turnul cu Lalele? Am întrebat eu nedumerită, vrând totuși să țin pasul cu povestea și să profit cât mai mult de dorința ei ușor surprinzătoare de a ne împărtăși lucrurile astea.

– Da, Turnul cu Lalele… A spus Tha cu un entuziasm aproape copilăresc. O frumusețe… l-am văzut numai în holograme. E, de fapt, un soi de satelit artificial al planetei noastre. La țară se crede că acolo încă mai locuiesc antici.

– De fapt, a continuat Sela, satelitul ăsta a fost la început chiar nava de care vorbeam mai devreme, cea care rămăsese pe orbită la al doilea descălecat. Cei de jos au suferit niște morți destul de rapide, neavând resursele necesare pentru a întemeia o colonie adevărată, și nici de a urca înapoi în orbită. Cei rămași sus au început să se gândească la un plan, cu toate că nici ei nu mai aveau resurse și nici nu mai erau la fel de antrenați ca părinții sau ca bunicii lor, poate tocmai pentru că celelalte generații își pierduseră speranța. Ceea ce e important e că au reînceput să studieze cu forțe noi, ambiționați de posibila salvare de dedesubt, dar și de dorința de a-și salva semenii, care erau deja prinși acolo și care mureau cu o viteză amețitoare. Cu datele strânse la sol, cu noile cunoștințe și cu o nouă ambiție, au început să facă modificări genetice nu doar pe plante, ci și pe oameni: dacă voiau să trăiască acolo, poate era mai ușor să se schimbe ei, decât să adapteze planeta la nevoile lor. Așa că fiecare nou bebeluș avea ochi noi care să poată rezista la o lumină mult mai puternică decât a soarelui pe care erau adaptați să-l vadă, o piele pe care o simplă apă clocotită n-ar mai fi ars-o, și un schelet mai robust, care să poată să îndure gravitația mai puternică, dar și cine știe ce multe alte modificări… Ceea ce n-au putut modifica a fost nevoia de oxigen. Așa că la asta lucrau biologii. Au făcut sute de tipuri de plante noi care ar fi produs mai mult oxigen și care ar fi ajutat la primul pas către terra-formare. Dar chiar și cele mai optimiste calcule preziceau terra-formarea pe calea asta în 100-150 de ani, ani pe care nici cei de jos nici cei de sus nu-i aveau. Toată lumea muncea zi și noapte, căuta, descoperea. Minți geniale, cu informații strânse de-a lungul a milenii. Când au fost gata plantele, copiii aveau deja o vârstă suficient de mare cât să-și poată purta de grijă, așa că i-au îmbrăcat cu niște costume spațiale nou-nouțe, făcute pentru a rezista exact la condițiile de aici i-au pus într-o capsulă – ultima, de altfel, și au așteptat o minune. Jos, în arșița necruțătoare, copiii creșteau, se adaptau și aveau grijă de cei care erau acum îmbătrâniți prematur și mai toți pe moarte. Viața era un chin. Moartea era din ce în ce mai întâlnită. Nașterile aproape că încetaseră cu totul. Și-atunci a venit Reeza. 

Sela părea cuprinsă de o emoție ciudată care m-a făcut să mi-o imaginez citind istoria originilor neamului ei și a greutăților lor, și lacrimile pe care le-a vărsat pentru fiecare erou al umanității. 

– A venit chiar când era mai multă nevoie de ea: jos nu mai rămăseseră decât copiii, a continuat Sela, care de-abia supraviețuiau și care nu puteau să ajute cu mare lucru, în lipsa unei educații. Iar sus mai erau numai câteva sute de oameni, majoritatea bătrâni, bolnavi, obosiți. Toți cei care erau în viață când s-a întrupat Reeza pe nava lor povestesc minunăția naturii pe care au văzut-o aproape la fel: ca și cum Dumnezeu ar fi deschis cerurile și ar fi ieșit de acolo însoțit de cântece, de speranță și de viață. Așa o văzuseră – o frumusețe strălucitoare ca un soare, și cu o energie salvatoare. S-a uitat nedumerită la ei și i-a întrebat de ce suferă atât de năpraznic. Iar ei și-au spus oful cu lacrimi mari de deznădejde și de neputință, crezând că muriseră și că ajunseseră la judecata de apoi a primilor zei, în care mulți încă mai credeau atunci. Când au văzut că Reeza nu era o fantasmă, sau un zeu al nepăsării, ci o forță a naturii, i-au cerut nu tinerețe sau viață veșnică, ci o casă în care să-și poată continua munca de cercetare, pentru că voiau să-și vadă copiii pe care îi trimiseseră jos și a căror soartă o deplângeau cu patos. Reeza a ascultat și apoi a plecat fără să spună un cuvânt. Disperarea a crescut. Unii au scris ce au văzut, apoi și-au curmat viețile, crezând că zeii s-au arătat numai ca să le spună că sunt blestemați. Dar Reeza s-a întors. Și a adus cu ea un asteroid pe care l-a pus pe aceeași orbită și pe care l-a legat în final de nava lor, unindu-i cu totul. În centru a pus un mic cristal de energie vie, care și-a construit el însuși canale prin tot asteroidul, arătându-le parcă pe unde să foreze. Iar oamenii au început atunci să construiască un nou palat al antichității, primul și ultimul de felul acela.

Apoi, istoria spune că Reeza și-a desfăcut palma. În mijlocul ei stătea un lăstar peste care a suflat prelung. Lăstarul a început să crească, iar ea l-a plantat în exteriorul asteroidului. Mici tubulețe străpungeau asteroidul, aducând dinăuntru dioxid de carbon și ducând înapoi oxigen. Oamenii i-au mulțumit, dar dându-și seama de puterea ei și de minunea copacului, i-au cerut Reezei să mai facă încă unul, de data asta pe planeta de dedesubt, ca să ajute la procesul de tera-formare pe care ei deja îl începuseră cu aproape 3 decade în urmă. Și-apoi Reeza a plecat, iar oamenii și-au văzut de viață, cercetând, inovând, recăpătându-și suflul, speranța.

Dincolo copiii se făcuseră adulți, mai obișnuiți cu viața dură, ieșind adeseori să exploreze planeta și să se ocupe de grădinile din ce în ce mai numeroase, dar nici măcar aproape de sutele de mii de care aveau nevoie. Ei vedeau acum viața altfel – fără cunoștințe prea multe își vedeau de treabă și nu-și blestemau decât din când în când existența, uitându-se în sus, unde știau că s-ar putea afla cei care le dăduseră viață, care îi trimiseseră pe planeta asta inospitalieră, și care poate că nici nu mai trăiau. Ei aveau un alt soi de povești, mai triste, mai dure. Nava lor devenise aproape nefuncțională, având numai rol de adăpost, cu timpul fiind aproape complet acoperită de un strat gros de praf roșiatic. Reeza le plantase copacul identic cu celălalt chiar lângă navă. N-a mai fost văzută până când, ani mai târziu a venit cu forțe reînnoite, strălucitoare. Cu o suită de alți zei care, ca și ea, luaseră forme umane. Cu toții erau impresionați cum o mână de oameni era pierdută pentru totdeauna în singurătatea tristă și dură a spațiului nepropice pentru viață. Iar reușita lor li s-a părut așa de frumoasă și de mândră, că au simțit nevoia de a-i ajuta. Așa că fiecare dintre ei a contribuit cu ceva pentru ca planeta de-acum a noastră să poată să ne dea, la rândul ei, viață. 6 zei au început să facă oxigen, au făcut să apară copaci și plante de tot felul, toate cu frunze roșii și cu trunchiuri albastre sau verzi, nu cum erau cele pe care le făcuse Reeza sau pe care le aduseseră de acasă anticii. Alți 5 au făcut să crească munți și dealuri, care să dea umbra de care aveam atâta nevoie și noi și multe dintre plantele noastre, și au scos la suprafață izvoare clocotitoare, dar care ne izbăveau de sete. Dintre ei, trei zei au decis că vor să facă locul ăsta chiar mai bun, așa că primul și-a transformat energia într-o apă neagră, pe care a adunat-o într-un lac. Aduceți-vă aici morții și ei vor căpăta o viață nouă – și asta au făcut în loc să îi îngroape și, unul câte unul, a devenit un mic vlăstar care, mai târziu, s-a transformat într-un copac viu, mai viu decât ceilalți, putând să comunice prin ușoare unduiri ale crengilor și fremătări ale frunzelor. Se conectau între ei cu niște mici terminații luminoase. 

– Pădurea Neagră a Morții, a spus Tha aproape în șoaptă. 

– Al doilea zeu s-a uitat la oamenii din fața lui și a văzut pe chipul lor suferință, sfârșire prematură, răni și chinuri fizice, așa că s-a dus lângă copacul cu lalele al Reezei, acum înalt de câteva zeci de metri, și, la umbra lui, a construit o fântână cu apă tămăduitoare. Oricine bea de acolo primea energie nouă, întinerindu-l, vindecându-l: Fântâna cu Apă Vie. Al treilea zeu s-a uitat în jurul lui și n-a văzut decât oameni și plante, așa că a luat o bucată de pământ, a udat-o în Fântâna cu Apă Vie, a modelat-o, și-apoi a suflat peste ea. Din ea a ieșit un animal maiestuos cu cap de pasăre, corp de felină, și cu o piele neagră, lucioasă, cu scânteieri de ametist, care se extindea pe niște cadre lungi și ușoare de os, în niște aripi uriașe și translucide: Onixul Cerului…

Pe fundalul de clădiri luminate discret, cu reclame aprinse pe suprafețele ca de oglindă neagră care îmi stăpâneau privirea, auzul și imaginația mi-erau captate numai de glasul nostalgic al Selei și de completările uneori pertinente ale lui Tha. Lumea aici, în universul ăsta frumos și artificial, nu părea să aibă nevoie să fie salvată. Totul părea într-o armonie perfectă, natura răsfrângându-se acum, timid ce-i drept, în coloanele mari de sticlă, strigând că am câștigat, că viața, oricât de grea, poate fi făcută cel puțin mai frumoasă prin artă și prin tehnologie. De câte ori eram uimită de ceva, Sela îmi reamintea că nu suntem decât pe niște drumuri lăturalnice. Păstrează-ți entuziasmul pentru ceva cu adevărat măreț, îmi spunea ea de câte ori părea că îmi pierdea atenția de la poveștile cu zei pe care ea le numea istorie. Mi-era într-un fel greu să diger toate informațiile pe care le auzeam – zei care făceau minuni, salvatori ai omenirii – pentru că mă lovisem de ele în atâtea feluri în viața mea și tot timpul spuse cu convingerea că sunt mai reale decât mine sau decât tine, încât nu mai puteam acum să le văd altfel decât ca pe un fel de religie. Iar războiul religios în care mi se părea că am nimerit mă obosea într-un fel, iar în altul îmi prevestea suferință și moarte. 

Când am ajuns într-un spațiu cu clădiri mai joase, aproape ca niște căsuțe, am putut vedea în depărtare adevăratul oraș: o panoramă de zgârie-nori mai măreți decât orice îmi puteam imagina eu, iar undeva spre mijlocul a ceea ce puteam vedea era o clădire care părea că plutește literalmente. M-am ridicat aproape complet din fotoliul meu – care încerca să se adapteze la noua poziție fără succes – și mi-am lipit fața de geamul unde vedeam imaginea. Tha m-a observat primul și a pufnit în râs. Apoi Sela, când m-a văzut, și-a făcut numărul de magie, iar clădirea apărea acum în toată splendoarea în fața noastră, noua panoramă înghițindu-ne cu totul. M-am așezat înapoi în fotoliu, simțindu-mă într-un fel umilită de propria mea prostie: nimic nu era transparent, totul era o proiecție a realității de afară. Știam asta, dar cumva percepția începe să-ți fie păcălită, distorsionată, și, dacă atunci când deschizi ușa vezi exact același lucru, începi să nu mai realizezi că ceea ce vezi e doar o filmare. Evident, paranoia mea m-a făcut să întreb: cum știi că nu are o eroare, că nu te minte… că nu te duce în cu totul și cu totul alt loc decât vrei tu?

– Bucură-te de priveliște, mi-a spus Sela, nu foarte impresionată de panica mea.

– Cum mă pot bucura de priveliște, dacă priveliștea e ceva ce pot vedea de oriunde… îmi pun un film cu clădirea asta și cam gata, am realizat exact același lucru. De unde știu că e reală și că nu e, de fapt, vreo reprezentare grafică, foarte frumoasă e drept, a unei clădiri normale, ca toate celelalte?

– Știu la ce te gândești… dar tehnologia asta e cât se poate de reală, de cinstită. Avem legi infailibile a căror încălcare se pedepsește cu moartea. Nu există hacking în lumea noastră, pentru că nu avem nevoie. Dar, ca să te convingi…

În câteva momente am intrat pe o străduță cu niște clădiri minuscule, aproape cât niște cuburi cu laturile de dimensiunea unui om normal, care nu păreau a fi decât un fel de intrare. Ne-am oprit complet, Sela a oprit toate luminile exceptând una, ca să nu fie prea copleșitor întunericul. Ușile s-au deschis, și am pășit pe asfaltul bizar de afară. Ca și pe pod, atmosfera părea uscată și fierbinte. Puteam simți o ușoară adiere din când în când, semn al furtunii care zdruncinase toată întinderea mării. Era târziu. Nici țipenie de om pe străzile aranjate, cu câte un copăcel ciudat (pesemne furtuna nu ajunsese până aici) la fiecare câțiva zeci de metri, vrând parcă să aducă puțină natură în conglomeratul de sticlă. Pașii ne erau înăbușiți de textura ușor elastică a șoselei line, fără ridicături sau adâncituri ca la noi. Materialul din care era făcut asfaltul, dacă pot să-i spun așa, îmi amintea mai degrabă de tatamiul japonez, decât de bitumul clasic de pe străzile noastre. Culoarea nu era însă nici verde, și nici gri, ci un fel de albastru-safir stins în lumina slabă și difuză dată chiar de clădiri, dar care părea a fi mai eficientă decât orice sistem de iluminat pe care îl văzusem până atunci. Copacii mignoni se vedeau perfect în lumina asta, și aveau scoarța de pe trunchi și de pe ramuri de un verde turcoaz, care uneori bătea spre culoarea smaraldului, și care spre extremități devenea ușor ușor roșiatic, până ce, la lăstarii cei mai noi puteai vedea un roșu rubiniu. Frunzele, erau atât de frumoase, rubinii pe partea de sus și argintii pe partea de dedesubt, încât mi s-au părut mai degrabă adevărate opere de artă, decât produse ale naturii. M-am apropiat fascinată de primul copac, întrebându-mă dacă era real, iar când i-am atins o frunză am simțit cum s-a retras cu un temurat. Îi era teamă. Mă gândisem să-i rup o frunzuliță sau două, să le iau cu mine, dar acum nu mă mai lăsa inima. Cum puteam să-i fac asta unui copăcel atât de viu. Mi-am retras mâna și, ca un fel de mulțumire, am simțit un parfum care îmi aducea aminte de orhidee și de mere coapte. 

– Ia uită-te acolo, mi-a spus Sela și mi-a arătat cu degetul direcția în care trebuia să ma uit, undeva în spate, și mult în sus. Când am întors capul am fost vrăjită cu totul: în depărtare, umplând locul de o splendoare maiestuoasă, plutea clădirea pe care o văzusem mai devreme. Părea mai degrabă să semene cu o versiune futuristă a unui templu roman, ce combina marmura și piatra cu cel mai iubit material al lumii ăsteia, sticla. O arhitectură frumoasă, curată, dar cu detalii dincolo de imaginile fanteziste pe care le mai văzusem în trecut prin cine știe ce album de artă digitală. Clădirea plutea pe o mare de nori, iar dedesubt nu părea a fi nimic. Arhitecții voiseră probabil să îi dea o notă de paradis dumnezeiesc, căci la colțuri perechi de aripi mari, serafice, de un alb pur, perfect, se mișcau languros, în timp ce mai jos, ici-colo pe suprafața de sticlă se găseau aripi mai mici, colorate, unele ca de rândunică, altele ca de porumbel. Prin norii de dedesubt pătrundea din toate cele patru colțuri o lumină aurie, singura lumină puternică din tot tărâmul ăsta de subtilitate. Îmi venea să mă închin, așa cum se închinau bunicii mei când vedeau ceva dincolo de puterea lor de înțelegere, cu toate că pentru mine religia nu avea vreo însemnătate spirituală, ci numai politică. Eram convinsă că așa era și aici, dar asta nu mă oprea să nu îmi vină să plâng de bucuria de a vedea așa măreție a naturii, a oamenilor, și, de ce nu, a zeilor înșiși. 

Câteva momente mai târziu, fără prea multă vorbăraie, Tha și Sela au urcat în urs și m-au așteptat răbdători cele câteva momente pe care le-am mai petrecut cu ochii țintuiți de clădirea plutitoare. Chiar când să intru în vehicul un zgomot mi-a atras atenția: ceva căzuse din copăcelul din care voiam să-mi iau suvenir o frunză. M-am dus și am ridicat de jos o bobiță argintie, care arăta ca un mic cocon viu. Când le-am arătat-o Selei și lui Tha, amândoi au rămas uimiți, pentru că, după spusele lor, rareori soiul ăsta de copac produce o sămânță pe cale naturală. Să o păstrezi bine, mi-a spus Sela înainte să pornim la drum. 

Apoi mi-a mai spus ceva: transcendentalii – ființele care au conștiința anticilor – sunt o raritate. Conștiințele sunt greu de păstrat, și sunt și mai greu de găsit. (Iar atunci când le găsești, sunt, iată, greu de controlat.) Guvernele revoluționare – la pronunțarea cuvântului simțeam de fiecare dată o notă de ironie în tonul Selei – căutaseră frenetic prin toate templele (toate în afară de templul și de palatul Reezei) confirmarea unor zvonuri: cum că o parte dintre ultimii antici descoperiseră o modalitate de a-și păstra memoria și capacitatea de a gândi intactă, într-un soi de creier artificial. Chiar de când a ajuns la putere Președintele – cum își spunea primul lider revoluționar al țării în care ne aflam, în mod total absurd după părerea Selei, pentru că nu îl alesese nimeni și nu avea peste ce să prezideze, părându-i-se mai potrivit pentru el cuvântul dictator – dăduse un decret prin care subordona toate laboratoarele de cercetare guvernului, lăsându-le să funcționeze relativ independent doar dacă obțineau rezultate mulțumitoare în ceea ce-l interesa pe el. Iar unul dintre interesele lui era chiar dezvoltarea de creiere artificiale care să poată susține inteligența umană. Apoi completând cu dezgust că un număr enorm de oameni care se opuseseră noii puteri ajunseseră cobai pentru tipul ăsta de experiment, care, la început, era ca o condamnare la moarte. De-abia de 50 de ani încoace reușiseră să transfere o conștiință umană într-un creier artificial – cu un corp umanoid, evident – iar de vreo 25 se zvonea că reușiseră să transfere 4 antici în corpuri nou-nouțe, ca să-i ajute să depășească criza economică, dar mai ales pe cea de mediu. 

Mă gândeam cât de ironică era situația: eu însămi fiind antică acum, iar lumea mea confruntându-se cu o criză de mediu, nu îi puteam ajuta cu nimic. Poate că anticii lor, care totuși reușiseră să străbată galxii întregi, din ce-mi puteam da seama, găsiseră și soluțiile la întrebările pe care le avuseseră înainte: cum să ne salvăm casa. Sau poate singurul lucru pe care au reușit de fapt să-l facă, fusese să părăsească corabia înainte să se scufunde. Nu mi se păruseră atât de abili încât să poată să supraviețuiască în final – până la urmă fără ființele astea extraordinare pe care oamenii ăștia le numeau zei, poate ar fi pierit până la ultimul în agonie și disperare, blestemând clipa în care au venit pe lume. Recunoșteam în povestea anticilor povestea clasică a umanității: fuga continuă din fața morții, și evitarea ei doar cu puțin, pentru un timp suficient numai cât să perpetueze specia, nu ca să salveze individul. Un spirit altruist, dacă stai să te gândești, sau un egoism la nivel de specie: nimănui nu i-a trecut prin cap că poate suntem un accident care nu trebuia să se întâmple. O scânteie într-un container cu oxigen. O întâmplare ce l-a costat pe Pământ probabil viața. 

Curând ne-am oprit pe o altă alee destul de dubioasă, care părea să conducă undeva în afara orașului. Dincolo de un mic pâlc de case cu formă de dom, de data asta, apărea timid un fel de câmp – o întindere pe care mi-era greu să o deslușesc în întunericul înstelat. Am coborât toți trei, fără să știu de ce, și am luat-o tot în direcția în care ne îndreptam inițial. Apoi am făcut o dreapta, și-apoi o stânga. Am mai mers puțin printr-un gang care îmi părea făcut din piatră și brusc am dat într-o încăpere largă, mărginită de ziduri din piatră unghiulară, cu o singură masă rotundă în mijloc cu niște scaune rudimentare, toate făcute din aproape același material ca zidurile, și care mi se păreau că aduc a Masa Tăcerii. Îmi dădea senzația de spațiu clandestin, de loc în care se pun la cale planuri din cele mai obscure. Totul avea un iz straniu dat de o lumină roșiatică, difuză, a cărei sursă tot încercam să o localizez fără succes. 

– Ce facem aici? Am întrebat mai mult retoric.

– Ne întâlnim cu fratele meu, a răspuns Tha în mod natural, surprinzându-mă de două ori.

– Cu fratele tau?

– Da, vehiculul meu a transmis un mesaj automat de pericol când l-a lovit furtuna, iar înțelegerea noastră este să ne regrupăm aici în situații de genul ăsta. 

– Și Sela știa asta?

– Da… nu-ți amintești când am vorbit? A intervenit Sela mirată. Chiar după ce am plecat la drum. Mi s-a părut mie că erai puțin cam tăcută… Ciudat.

– Da, foarte ciudat, am spus eu, nepărându-mi-se, de fapt, chiar așa de bizar. 

Sela s-a așezat pe unul dintre scaune, iar de deasupra ei s-a aprins automat o lumină chiar mai roșiatică care o scana de sus. Apoi s-au mai aprins încă trei lumini similare din podea, care formau un fel de piramidă triunghiulară în jurul ei. Tha s-a așezat imediat lângă ea, și procesul de scanare s-a repetat. După câteva minute de așteptare – în care eu am stat cuminte lângă ușă, încercând să mă abțin de la a pleca într-o explorare interioară pentru că nu voiam să pierd nimic de data asta – pe unul dintre locurile de la masă, cam trei locuri de la Tha, a apărut imaginea holografică a unui bărbat cu trăsături dure, o reprezentare fidelă și așa de realistă încât ai fi zis că s-a materializat cu adevărat acolo. 

– Am fost surprins să vă văd împreună, a spus bărbatul fără niciun fel de salut sau introducere. Nu știam că vă cunoașteți.

– Azi ne-am cunoscut, a răspuns Tha cu nonșalanță, lăsându-se ușor pe spate relaxat. 

– Aveți transcendentalul cu voi?

– Da, a răspuns Sela, dar trebuie mai întâi să-l ducem la Vila Koro, altfel ne vor observa imediat lipsa și, cel mai probabil, ne vor găsi înainte să-l găsim noi pe el.

– Așa e, i-a răspuns bărbatul. Cooperează?

– Da.

– Are toate funcțiile motorii active? 

– Da, toate funcțiile sunt la capacitate maximă.

– Și cele cognitive?

– Și cele cognitive. 

– Dar e sub controlul vostru?

– Da! A răspuns Tha înainte ca măcar Sela să poată să deschidă gura, văzându-se clar că ea ar fi vrut să spună altceva. Da, e sub controlul Selei, momentan. N-a dat semne de împotrivire sau de independență.

– Bun. Atunci mergeți la Vila Koro amândoi. Eu o să încerc să-ți recuperez Solenoidul de pe pod fără să dau de bănuit. Sper că nu e nimic compromițător acolo, în caz că o investighează FA-ul.

– Nu, e curat ca lacrima. Și nici nu cred că mai funcționează, indiferent de ce i-ar face. Pulsurile l-au curățat de tot. 

– O să vedem. Sela, îl pui tu la curent și pe Tha în legătură cu ce-aveți de făcut la vilă. Nimic complicat – vă jucați rolurile la petrecere, nu faceți nimic deosebit sau care să atragă atenția în vreun fel. Odată terminată chermeza, începeți căutarea, niciun minut mai devreme. E clar?

– Clar ca lumina zilei! A răspuns Tha, îngânat parțial de Sela. Holograma bărbatului a dispărut imediat după, din nou fără niciun fel de alte amabilități.

– Fratele tău? Am întreabat eu, apropiindu-mă de cei doi destul de timid, gata să mă dau înapoi la orice gest de-al lor. Dar ei tocmai răsuflau ușurați, ca și când ar fi scăpat ca prin urechile acului din cine știe ce situație periculoasă.

– De ce l-ai mințit? L-a întrebat Sela pe Tha, țintuindu-l cu niște ochi acuzatori.

– Ar fi schimbat planul, iar ea n-ar mai fi ajuns să-l vadă… a zis Tha arătând cu degetul mare spre mine. Am senzația că pentru el a venit, și, dacă asta vrea și ea, asta vrem și noi, de ce să schimbăm pe ultima sută?

– Și dacă lucrurile merg prost? Dacă ne prind, pentru că ea nu e codată să facă exact ce îi spun eu, pentru că îi vine vreo idee, sau pur și simplu pentru că face ce vrea ea într-o lume despre care nu știe nimic?

– Și dacă nu merg prost, și merg bine? Eu zic doar să-i transmiți și ei informațiile misiunii, și poate i-ar fi mai simplu… poate ne-ar fi mai simplu și nouă.

Capitolul 13 aici

Camera în care ne-a condus Andreea Apostol era un fel de birou-atelier cu geamuri mari în dreapta, în fața cărora trona o pânză imensă înconjurată de vopsele, de pensule, de bureți și de cârpe, de tot felul de mici obiecte nedeslușite în amalgamarea lor haotică. Filip s-a apropiat de pictură, în timp ce Ofelia și M s-au așezat pe cele două scaune din fața biroului, dar numai după ce le-am făcut semn că stau foarte bine în picioare. Andreea s-a așezat în scaunul din spatele biroului și-a închis laptopul și a împins monitorul argintiu mai la dreapta, ca să poată să se vadă cu Ofelia și cu M. Din când în când îmi arunca o privire furișă, ca și când i-ar fi fost rușine să se uite la mine, lucru care mă amuza și care îmi dădea un impuls de a o tachina, de a mă juca cu ea. N-am făcut asta, totuși. M-am sprijinit de tocul ușii și i-am lăsat să se obișnuiască cu senzația de a fi priviți.

Conversația a început greoi, stângaci, parcă toți cei implicați uitaseră cum să fie ei înșiși. Senzațiile lor de anxietate și de disconfort începuseră să mă obosească. Am început să le blochez emoțiile, lucru care mi-a ieșit mai bine și mai ușor decât mă așteptam.

Filip se apropiase și el de birou, nevrând să se simtă exclus.

Chiar când părea că ne găsiserăm locurile, Andreea s-a ridicat brusc și s-a dus la un automat micuț, cochet, negru cu roșu și strălucind a nou, și a pus o capsulă de aluminiu în el, mutând conversația pe ce vrem să bem. Într-un fel mă simțeam ușor iritată de tărăgănarea asta, dar în altul mă distra să îi văd cum se foiesc, evitând complet fără sens subiectul care ne interesa pe toți.

M mi-a aruncat o privire peste cana aburindă pe care tocmai i-o dăduse Andreea și imediat a trecut la subiect:

– De unde știai că o să venim?

– Știam că orice referire la A doua casă v-ar fi trezit interesul. Așa că am muncit ani de zile ca să fac galeria asta cât mai cunoscută. 

– Dar de unde știai că… suntem aici…?

– Cred că și mai important, a intervenit Ofelia uitându-se la M, este de unde știe de A doua casă?

– E poveste lungă. Am vise despre A doua casă de când mă știu. Multe dintre ele apăreau când eram obosită, copleșită de schimbările din viața mea. Vedeți voi, părinții mei naturali au murit când aveam doi ani și jumătate. Apoi am rămas în grija bunicii, mama tatălui meu, dar apoi a murit și ea și am ajuns la o mătușă de-a doua. Ea a încercat să mă crească, dar avea trei copii și locuia într-un ghetou, așa că la scurt timp protecția copilului m-a luat și m-a trimis la un centru de plasament. Aparent eram un copil frumos, cuminte și păream și inteligentă, așa că n-a fost greu să îmi găsesc noi părinți. Îmi cer scuze, pare că vorbesc complet aiurea, dar e important. De fiecare dată când avea loc o schimbare de genul ăsta aveam niște coșmaruri foarte intense, pe care nu puteam să le înțeleg. O dată, când eram în clasa întâi m-am trezit în mijlocul unei mări de lavă. Altă dată, eram aruncată în spațiul negru și gol. După o vreme, noii părinți au spus că nu mai pot să facă față, așa că m-au trimis înapoi la casa de copii. Povestea s-a repetat de câteva ori…

– Îmi pare rău, a spus Ofelia, parcă vrând să rupă liniștea apăsătoare.

– În orice caz, părinții mei, cei care m-au acceptat cum sunt și care m-au crescut, m-au ajutat mult să înțeleg ce visam și să trec peste senzația de groază. Iar într-o zi am ațipit la prânz, îi așteptam pe ai mei să se întoarcă de la serviciu și să mergem în oraș, voiau să îmi cumpere un halat nou pentru ora de chimie. Îmi amintesc bine pentru că a fost un moment care ne-a schimbat viața. Am visat o ușă imensă făcută parcă din toți copacii lumii adunați cu toții împreună, copaci vii, mai vii decât orice plantă pe care am văzut-o vreodată. Copaci care erau cu toții deopotrivă departe și aproape de mine și care păreau aici și acolo în același timp. 

– Mă duce cu gândul la copacii din Pădurea Neagră a Morții, a spus M aproape în șoaptă.

– Poate că există o legătură, a spus Andreea, dar pentru mine n-a fost decât o poartă către o altă lume. Odată deschisă nu am mai revăzut-o. 

– Cum ai reușit să o deschizi? 

– Inițial mi-a fost teamă, dar încetul cu încetul am realizat că vreau să văd ce se poate afla în spatele unei uși atât de departe de puterea mea de înțelegere. Nu știu dacă a fost curiozitatea, sau poate o legătură care transcede timpul și spațiul, dar tot ce știu este că mi-am dorit să trec dincolo. Așa că am atins una dintre crengile care erau mai aproape de mine și apoi m-am apropiat și mai mult, și mai mult, până când simțeam că mă contopesc cu ea, că însăși realitatea se schimbă. Și apoi am deschis ochii. Credeam că m-am trezit din vis și, pentru prima dată chiar îmi părea rău că un vis se terminase și că mă trezisem. Dar când m-am dezmeticit puțin am realizat că nu eram acasă. 

– Unde erai? Filip era pe marginea scaunului, curios și aproape invidios.

– Trecusem dincolo. Eram pe o masă de ceremonii din turnul cu lalele, iar deasupra capului meu, prin geamul imens puteam vedea A doua casă apărând și dispărând, ca și cum aș fi fost într-un carusel. Atunci când am văzut prima preoteasă conexiunea s-a rupt și am fost smulsă înapoi în realitatea mea. Părinții mei erau lângă mine pe canapea. Îngrijorați pentru că nu reușeau să mă trezească se întrebau dacă să sune la salvare. Aparent dormisem o zi și o noapte fără să mă mișc. Într-adevăr corpul meu se simțea îngrozitor. Mă simțeam ca și cum m-aș fi trezit dintr-un soi de transă. Ceea ce și fusese de altfel. Spre deosebire de alți… oameni, părinții mei au fost înțelegători și au încercat împreună cu mine să vadă ce era cu transele astea. Am încercat tot felul de metode ca să descoperim despre ce e vorba și de unde veneau lucrurile astea. Cu timpul am și reușit. Cu multă meditație, cu multă terapie, am început să înțeleg unde mă duc, și cum pot să fac asta atunci când vreau eu. Treptat am început să cutreier lumea aia în corpul uneia dintre cele mai puternice preotese.

– Fiiuea? A întrebat M instinctiv, regretând aproape imediat.

– Sela, a răspuns Andreea. 

– Sela? Interesant. 

Mi se părea interesant pentru că Sela era una dintre preotesele care mă vizitau și care îmi cereau sfatul adeseori, însă niciodată nu îmi spusese că formase o legătură cu un transcedental. Să fi fost oare formată legătura după ce dispărusem eu?

– Asta nu explică de ce ai făcut atâta efort să ne găsești, a spus Ofelia și m-a scos din gândurile mele.

– Odată ajunsă dincolo am început să înțeleg ce se întâmplă, și ce grav era faptul că zeii dispăruseră. Planeta era acum expusă la toate acele pericole pe care zeii înșiși le țineau la distanță. Mereu mi s-a părut bizar că o planetă întreagă pe care zeii își duceau viața și care erau cât se poate de reali uitase practic ce rol aveau ei în lumea asta. Presupun că unele lucruri sunt luate de bune, indiferent dacă vorbim de ceva normal sau de niște ființe atotputernice. 

A ridicat din umeri ca și când toate astea erau lucruri cât se poate de normale, apoi ne-a povestit cum a aflat încetul cu încetul despre cum era orânduită lumea de dincolo, ce minuni existau, cum arăta lumea asta și ce frumusețe extraordinară putea să experimenteze doar închizând ochii. Îi puteam simți senzația de nostalgie a lui M și curiozitatea avidă a lui Filip și chiar a Ofeliei, așa că i-am lăsat să povestească despre asta zeci de minute în șir. Cred că îmi făcea și mie plăcere. Mai ales când simțeam dragostea Andreei, a lui M și chiar, într-o oarecare măsură, cea a Selei pentru lumea pe care eu o făurisem cel puțin parțial. Simțeam ceva ce nu credeam că mai era posibil. Mândrie. Mândrie că am putut să creez o lume care să poată inspira atâtea sentimente frumoase. Și-apoi au venit și lucrurile rele. Faptul că planeta și locuitorii ei sufereau năpraznic lipsa noastră. Faptul că niște oameni proști crezuseră că zeii nu mai au un rol în lume și infatuarea noastră ne duseseră aproape pe toți pe un drum al pieirii. Frații mei muriseră și aparent si milioane de oameni. Și se preconiza ceva mult mai grav de-atât. Simțeam o apăsare puternică în piept. Simțeam tristețe și panică. Simțeam furie amalgamată cu vină. Aș fi putut să previn asta, mi-am spus iar și iar.

– Apoi, a răsunat glasul Andreei parcă într-o tonalitate diferită, nouă. Apoi am auzit de la o prietenă despre blocul ars. Nu părea a fi un inceniu tipic. Mulți îl descriau ca și când o lumină puternică apăruse și de-abia apoi începuseră mici incendii la diferite etaje. Mi s-a parut ciudat, așa că atunci când am avut ocazia am trecut pe acolo. Eram curioasă. Iar când am ajuns în față și m-am uitat în sus am văzut ceva ce n-o să pot niciodată să uit.

A urmat o liniște, iar Filip nu s-a putut abține de la a o grăbi să le spună ce a văzut.

– Am văzut urma pe care culoarul către celălalt univers o lăsase atunci când se deschisese. Știam că pe acolo trecuse cineva din universul Selei. Am fugit acasă într-un suflet și am încercat să mă conectez cu celălalt univers. Sigur, eram atât de agitată că mi-ar fi fost imposibil să transced, dacă nu ar fi fost mama și tata acolo să mă liniștească. Odată ajunsă dincolo am vorbit cu preotesele și am realizat că exista o conexiune între lumile noastre. Alta decât credeam inițial. Așa că am început să ne întrebăm dacă nu cumva era o legătură de-a zeilor. Era prea distinctă urma pentru a fi fost ceva lăsat de un transcedental ca mine. Cu timpul, când situația s-a înrăutățit, preotesele m-au rugat să las un mesaj, așa că am făcut galeria de artă, și tot ceea ce ține de ea și am lăsat câte un flyer acolo, de fiecare dată când aveam o nouă deschidere. Ani și ani de zile. Iar acum ați apărut în sfârșit. 

– Știi cine suntem? a întrebat M.

– Ea e Reeza… S-a uitat la mine cu o ușoară teamă. Nu de mine, ci parcă i-ar fi fost frică să nu dispar în neant și să mă dovedesc a fi doar parte dintr-un vis. Era pentru prima dată când lumea din visul ei se manifesta ea însăși, fără jumătăți de măsură, în realitate. Iar asta, în sine, i se părea de necrezut.

– Iar tu, a continuat ea dupa un moment, uitându-se la M. Tu ești preotul legendar al Reezei. Unicul, de altfel.

M a chicotit puțin. Sigur, doar mie mi se putea părea adorabil. În ochii celorlalți era aproape și el ca un zeu. Andreea îl vedea aproape ca pe mine, cu o aură din altă lume.

– Întrebarea este, a spus M, de ce ne-ai chemat aici? Povestea e interesantă. Veștile de dincolo îmi sunt de neprețuit. Dar nu pot să cred că ai fi făcut atâta efort doar ca să ne auzim la povești. 

– Cred că am o soluție pentru a o salva pe Reeza. Cea prinsă aici si cea prinsă dincolo, încă în buncărul atomic.

 

Capitolul 14 acolo

Sela fusese împotriva ideii de a-mi împărtăși orice informații, însă, în final a trebuit să ascult planul. Asta pentru că trebuia să-l pună pe Tha la curent. Îmi imaginam ceva mai palpitant atunci când i-am văzut reticența – ceva à la James Bond. Lucrurile erau, însă, mult mai simple în realitate. Trebuia să stau cuminte, într-un fel de display de sticlă, să răspund la orice fel de întrebare și chiar să conversez liber despre orice din lumea mea, ascunzând evident faptul că am liber arbitru. Sela avea o serie de comenzi pe care trebuia să mi le dea în niște momente cheie ale reprezentației de la începutul petrecerii, pe care eu ar fi trebuit să le execut fără probleme, dacă într-adevăr nu aș fi avut liber arbitru. Asta ar fi arătat și distincția între ceea ce vreau și ceea ce îmi este permis sau ordonat să fac. 

Ca să se asigure că am înțeles, Sela mi-a trimis o comandă simplă: am simțit cum mâna mi-a plecat pe neașteptate de la locul ei și cum și-a luat un avânt considerabil înainte să se izbească cu putere în obrazul meu drept. Tha a pufnit în râs când mi-a văzut fața: eram nedumerită și rușinată, dar mai mult decât atât eram revoltată, iar revoltarea mă și îmbujorase. 

– O să repet testul, mi-a spus ea pe gânduri, considerând că dacă aș ști dinainte probabil mi-ar fi mai greu să mă conformez.

Și așa a și fost, de altfel. Când palma a pornit-o pe traiectoria pe care i-a dat-o Sela, nu și-a mai menținut viteza, iar impactul a fost mai degrabă o simplă atingere. Niciunul dintre impulsuri nu părea să fie sub controlul meu, totuși. Erau lucruri de care n-aveam cunoștință, ca atunci când dăm cu mâna din reflex ca să gonim o muscă atunci când suntem concentrați pe ceva. Sau când ne scărpinăm… Lucrurile astea sunt și nu sunt sub controlul nostru. E genul de control pe care îl are mai degrabă corpul tău, partea animalică, lăsându-te pe tine cel cerebral să-ți bați capul cu lucrurile mai complicate. 

Sela a repetat testul de câteva ori, cu același rezultat. Frustrarea pe care o acumulase mi-era clară ca lumina zilei. Știam că nu mai aveam mult până ajungeam la destinație și era important să pot să fac ce-mi transmitea Sela. Chiar și numai pentru Sela și Tha, a căror siguranță părea să depindă de ce urma să fac la petrecerea asta. Panica, ce transpărea de la Sela mai ales, îmi dădea un simț de responsabilitate care n-avea legătură cu nimic altceva. Nu știam ce era corect să fac. Știam numai că ei depindeau de mine și, cumva, nu voiam să-i las baltă nici pe ei, nici pe Fox.

Am închis ochii, decizând că e mai simplu să mă relaxez și să iau problema în mâinile mele dacă voiam să ajung la o soluție, apoi m-am recufundat în templul conștiinței mele. Și am văzut acolo, la intersecția mea cu flori și cu copacul vieții, cum de pe unul dintre culoare iese un fel de fum care se disipează fără probleme în vastitatea cupolei. Un fum subțirel, ca de la coșul unei case țărănești când nu se gătește mare lucru. Fumul acela, bănuiam, era menit să-mi umple palatul rațiunii și să-l subjuge pe nesimțite. Era metafora sufocării liberului arbitru. Nu reușise nici măcar la-nceput s-o facă cu succes, iar acum aproape că pierise cu totul. Înainte să-i pierd urma, am luat-o la fugă către sursa lui: al treilea culoar de la dreapta mea, care avea în fața lui nu o grădină, ci o instalație făcută mai degrabă de inteligența umană. O răscruce de stiluri îmbinate grotesc și infailibil într-o intrare maiestuoasă, apărată de lumina puternică a domului de o copertină de onix negru. Iedera vie, ce pulsa cu o lumină verde se transforma aici într-o compoziție aproape art nouveau de fier forjat, ai cărui lăstari și frunze urcau pe stâlpii și pe zidurile intrării, pierzându-se în întunericul de dincolo. Lângă, acolo unde celelalte culoare aveau mici grădini, stăteau pavăză statui de animale, de fee, de centauri cu 7 capete, de balauri cu dinți ca săbiile, cu arcuri și cu săgeți, cu tunuri și cu sticle cu fitil, toate unindu-se și despărțindu-se și-apoi unindu-se iar. Unele se transformau în simple coloane ale intrării care se termina într-o arhivoltă gotică, acolo unde alte creaturi și simboluri se desfășurau fără noimă. Alții se adunau într-un soi de contraforți care păreau să i se-nchine aceleiași intrări impunătoare. Fier forjat, și onix, și diamant, se uneau toate într-o unitate bizară care îmi spunea, prin detaliile ei, că acolo stătea cunoașterea

Nu se vedea nimic dincolo de intrare: nu vedeam nici poartă, nici fum… nu se vedea decât întunericul; un întuneric aproape absolut care îmi dădea o senzație de teamă. O greață puternică m-a cuprins odată ce am realizat că exact în întunericul ăsta vast trebuia să pășesc cu abandon. O greață pe care nu știam dacă o simțeam cu adevărat, dar care m-a îngenunchiat în realitatea asta paralelă. Și am stat așa o vreme, până să mă pot urni din loc, până măcar să-mi pot aduna gândurile și să-mi pot întoarce capul. 

La periferia atenției mele, între niște flori de fier forjat din centrul cărora ieșeau iele lucioase de onix negru, stătea o creatură filiformă ce-mi aducea mai curând a jeleu decât a șarpe. Ochii de bezea îi erau îndreptați spre mine, iar gura lui ca o tăietură greșit de perfectă părea să articuleze stângaci ceva. N-auzeam ce spunea. Iar când am început să-l aud, nu pricepeam nimic. 

Mi-a trebuit toată atenția, toată concentrarea, toată forța mea mentală, numai ca să mă pot îndepărta de poartă. 

Odată ajunsă dincolo, pe partea cealaltă a drumului circular care unea toate culoarele astea între ele, am simțit adierea vântului pur, aproape divin, al esenței mele. Iarba îmi mângâia pielea, mă dezmierda într-o mișcare ca de pisică, independentă de cea a adierii. Ceva care mă vrăjise și mă făcuse să mă uit în sus cu dragoste și cu venerație. Lacrimi îmi curgeau pe obraji și mă simțeam fericită. Eram parcă exact la polul opus față de ce experimentasem numai câteva momente mai devreme. Sau să fi fost oare ore? Zile? Ani… 

Am simțit o atingere vie pe picior: ceva trecuse pe dedesubtul gambei mele stângi și venea spre mine. M-am dat înapoi mai degrabă curioasă decât îngrijorată, pentru că acum eram stăpânită de pace, de euforie, de fericire.

În fața mea stătea un șarpe de jad verde. Era același șarpe de mai devreme, văzut, însă, cu alți ochi, în altă lumină. Gura, care mai adineauri fusese mai degrabă reprezentată simbolic, era acum normală, un mimesis adevărat care a sâsâit ceva pe limba lui, și căruia i-am răspuns simplu pe a mea că nu înțeleg ce vrea să-mi spună. A clipit încet, aproape ironic, dacă șerpii de jad pot fi ironici, apoi a mai spus ceva. Și încă ceva. Lucruri care-mi erau străine, dar care, lovindu-se leneș de copac, de cupolă, își făceau parcă drum încetul cu încetul către centrul rațiunii, către vârful cupolei care prezida fără jenă palatul minții mele. Și de fiecare dată când mai ajungea acolo câte-o frântură din ce-mi spunea creatura asta deghizată, în mine se producea o schimbare imperceptibilă. În așteptarea mea de sens și de cunoaștere m-a cuprins o toropeală pe care n-o mai resimțisem de pe vremea când eram copil și mă duceau ai mei la plajă, unde mă zbenguiam sub un soare vânjos dar vesel în valurile mării, fără să-mi fac griji de nimic. Și-apoi cădeam lată pe drumul de-ntoarcere și dormeam cu capul în poala maică-mii până când ajungeam în parcare și mai mereu mă lua tata în brațe până sus. Dar acum n-aveam nici poală în care să fiu dezmierdată cu drag, și nici o destinație la care să fiu ușor trezită ca mai apoi să mă culc mai bine, în patul meu de-acasă. Aici era numai iarba, care mă îmbrățișa ca și când de mult mă așteptase și parcă voia să vadă din ce eram eu de fapt făcută. Am ațipit puțin – sau am plecat în alt loc și mai adânc, în care dacă am ajuns, însă, n-am cunoștință. Îmi amintesc doar un întuneric dens, care nu-mi spunea mare lucru. Așa că, atrasă de mireasma de fericire a copacului vieții am venit înapoi și-am deschis ochii mei imaginari, și-am deschis gura mea de vis și-am vorbit exact pe limba lui și l-am întrebat cum pot să ajung în tunel fără să mă pierd pe mine însămi acolo. Iar el mi-a răspuns direct în suflet. Știam acum ce trebuia să fac. De data asta chiar știam.

M-am ridicat atunci brusc, ca și când mi-aș fi amintit că trebuia să ajung undeva și că sunt în întârziere, și-am luat-o înapoi spre intrarea în tunel. Cum am ieșit de pe iarbă am și simțit cum mă părăsește senzația aia plăcută de dezmierdare și că e înlocuită de un soi de ușoară deznădejde; un soi de pot eu să fac treaba asta? Oare…? Am văzut cu coada ochiului cum șarpele se ținea aproape, ușor în spatele meu, ca și când n-ar fi vrut să mă scape din ochi. M-am simțit vegheată, iar asta m-a mai relaxat puțin. Nu știam cine era, însă simțeam că-mi voia binele, iar asta mi-era suficient. M-am dus hotărâtă chiar până la intrare, gata să intru direct, dar m-am oprit fără să-mi dau nici eu seama de ce. Teama de necunoscut, mi-am spus cu voce tare și am căutat privirea șarpelui, care însă nu s-a uitat la mine ci, cu o nonșalanță inconștientă în ochii mei, a trecut prin bariera de întuneric și a ieșit din raza mea vizuală. Am bâiguit un așteaptă, dar eu însămi n-am mai așteptat și am luat-o după el fără să mai conteze nimic altceva decât faptul că nu voiam să fiu lăsată în urmă, că nu voiam să fiu singură pe drumul ăsta întunecat. 

– Aaaaaa-juuuuuuuu-toooooooooooooooooor! Ajutooooor! 

Țipam, dar nu era nimeni acolo să m-audă, să-mi răspundă, sau să-mi dea, de fapt, o mână de ajutor – una care, mai exact – să mă oprească din căderea bruscă și incontestabilă. Unde cădeam? Pentru cât timp? Dar, mai ales, ce mama dracu’ o să se-ntâmple când o s-ajung jos… oriunde ar fi fost asta. Mi-era frică pentru că nu știam, nu puteam să văd, nu auzeam nimic altceva decât glasul fricii iraționale. Țipam și țipam și nu mă auzea nimeni. Încercam să mă uit după șarpe, dar era întuneric beznă, și-apoi mi-am amintit ce-mi spusese pe sâsâitul lui ininteligbil: lasă-l să te-mbrățișeze. Cine să mă îmbrățișeze, mă tot întrebam, dar nu puteam să găsesc un răspuns pentru că mi-era frică. După o vreme, însă, teama s-a mai potolit, iar gâtul mi s-a descleștat din țipătul disperat și am realizat încă odată că n-o să mor. N-aveam cum să mor, mi-am zis sec în liniștea nou-formată, pentru că eram pierdută în mine, iar eu nu-mi doream să mor. Gândul ăsta m-a liniștit. 

Eram pe toboganul ăsta ciudat și invizibil, pe care de-abia acum îl simțeam pentru prima dată în jurul meu ca pe niște degete moi de catifea care mă purtau cu dexteritate către noi orizonturi. În jurul meu parcă era într-adevăr cerul nopții, sau asta vedeam cu ochii mei cei noi, care parcă erau acum mai învățați decât erau mai-nainte. Fiecare punctuleț care semăna cu o stea din jurul meu părea să conțină și el alte infinități, iar ele, conțineau și ele altele. Asta e deci cunoașterea, mi-am spus, cu toate că nu înțelegeam pe deplin reprezentarea asta, ci numai faptul că ne e frică de ceea ce nu știm și că, pentru a afla ceva, trebuie să faci o alegere, un salt orbesc în necunoscut. Ideea asta mi-a venit pentru că m-am gândit că n-aș fi putut vizita toate punctulețele astea nici dacă aș fi vrut. Erau pur și simplu prea multe. Bănuiam că nici n-aș fi putut să le număr dacă aș fi-ncercat. Așa că m-am lăsat purtată de valul catifelat de voință supraomenească și am încercat să mă bucur de spectacolul conceptual care mi se desfășura în fața ochilor exact ca o călătorie în spațiu la viteze mai mari ca cea a luminii. Sau așa mi se părea mie. M-am amuzat la gândul că mă pot trezi oricând în sufrageria lui Fox și să-mi dau seama că n-a fost nimic altceva decât un soi de halucinație toată experiența asta, dar mi-am mai dat seama și că, probabil pentru corpul meu de acolo chiar asta era. Dar eu, eu nu eram doar atât. Asta știam bine de dinainte să intru în tunelul ăsta descendent. Nu eram doar eu cea din buletin, cea care nu mai vorbea cu sora ei vitregă pentru că, deși se iubeau în atâtea feluri, simțeau că s-au trădat reciproc, cea care nu putuse să mai lege prietenii sau relații pentru că simțea că nimeni n-o putuse înțelege cu adevărat, cea care avea alergie la soare și care prefera plimbările noaptea și excursiile în țările nordice, cea căreia nu-i era frică de nimic altceva decât de propria extincție și de gândacii de bucătărie, câteodată nici ea neștiind care o speria mai tare… Și nu eram nici scriitoarea, cea care punea cuvânt după cuvânt până când lumi întregi luau naștere și deveneau parte din realitate… Ci eram mai mult. Eram ceva ce nu puteam încă să înțeleg, fiindcă nu puteam să-mi permit să cred că ce-mi imaginasem se transformase într-un fel într-o realitate mai reală decât tot ce știusem până atunci, iar lucrurile pe care le creasem îmi serveau acum drept casă, drept loc de joacă și palat al minții. Ajunsesem să fac parte din lumile în care crezusem numai în joacă…

Și tot ca atunci când lumile mele se deschid și pot să-mi aleg pe care s-o mai vizitez, exact așa era și locul ăsta. Deci nu m-am simțit deloc surprinsă când am văzut un punctuleț care mă ademenește. Mi-am imaginat că nu e niciun pericol, așa că mi-am spus că, dacă pentru asta sunt aici, aș putea să mă duc să-l vizitez fix pe-ăsta care mă cheamă. Când m-am decis am simțit cum mă apropii de el cu o viteză ireală, iar apoi am fost transportată într-o dimensiune pe care nu o înțelegeam deloc. Mintea mea era prea obișnuită cu anumite procese ca să poată înțelege ce se întâmpla aici. Culoare și lumină, haos aparent și mișcare dirijată. Bănuiam ce putea fi, dar nu puteam să pricep nimic din ce vedeam. Am simțit ceva încolăcindu-mi-se pe picior și am sărit un pic înapoi speriată. Era șarpele de mai devreme, sau așa mi s-a părut, fiindcă acum arăta ca ceva complet nou, aducându-mi parcă aminte de un conector mai degrabă decât de vreun animal… Confuzia mea pesemne că ajunsese și la el, fiindcă devenise prea densă și de nesuportat, așa că, ușor-ușor și-a recăpătat trăsăturile șerpești. Mi-era acum familiar și i-am zâmbit. 

– Suntem în… camera de comandă, așa-i? Am întrebat amuzată creatura care-mi ajunsese acum pe brâu și care începuse să se-ndrepte către umăr deja.

– Da… locul în care eu controlez totul, a spus șarpele cu o voce nouă, mai puțin misterioasă și mai autoritară decât mai devreme.

– Tu ești… mintea corpului meu? M-a pufnit și râsul când am pus întrebarea asta, fiindcă mi se părea nu doar evident că era un soi de AI care controla totul, dar și că părea că avea ceva de-mpărțit cu mine. De ce sunt aici, l-am întrebat apoi pe șarpe, care se uita deloc amuzat, cu ochi ficși, la mine.

– Fiindcă ai vrut să ai acces la mai multă cunoaștere, mi-a răspuns sec, făcându-mă să realizez că evită adevăratul răspuns și mi s-a părut izbitor de uman pentru o inteligență așa-zis artificială.

– De ce sunt aici, în locul ăsta și nu în altă parte? De ce nu sunt, de exemplu, într-un loc care să-mi dea mai multe informații despre Sela?

– Pentru că nu e mare lucru de știut despre Sela – nu public, în orice caz. Pentru lucruri private, am avea nevoie de coduri de acces. La fel și legat de Tha, a continuat el. Știm deja totul – adică, dacă te gândești bine, a spus el accentuând gândești, știi deja totul despre el. La fel, ce se știe… plus alte câteva lucruri pe care ți le-a spus chiar el și care aparent nu sunt informații comune. 

– Și Fox?

– Fox? Veronica Covaci din amintirile tale?

– Fox, da, care era în corpul Selei chiar după ce am ajuns aici, până să intrăm în buncăr… 

– Nu există tehnologie care să transpună o conștiință într-un corp deja ocupat de o alta. 

– Ai spus că unele lucruri nu sunt publice. 

– Nu sunt, dar se pot analiza probabilități pe baza a ceea ce e știut – ce tehnologie este disponibilă, ce știm că e posibil. Nu există nici măcar o șansă la 300 de miliarde ca fie și accidental să se producă acest lucru. E imposibil.

– Pentru o inteligență artificială, construită din nimic, dacă stai să te gândești, ești puțin cam îngust la minte. Dar fie, nu există posibilitatea, dacă spui tu… Deci, de ce sunt aici?

– Pentru că aici ai vrut să ajungi, nu e limpede? Pentru asta ai intrat în tunelul acesta, ca să mă întâlnești pe mine, și tot ceea ce însemn eu.

– Cunoașterea însăși, adică? Pff… aveam acces la cunoaștere și înainte să fiu prizonieră într-un corp de android posedat de un AI.

– Prin cărți, prin computere, prin experiență. Acum ai acces prin mine. Iar eu controlez tot ce ajunge la tine, tot ce se întâmplă cu corpul acesta, și tot ce pleacă. Tot ceea ce este… real, a completat după o pauză nu neapărat ca și când ar fi avut nevoie de timp ca să găsească exact cuvântul potrivit, ci ca să-mi arate mie faptul că sunt, într-un fel, în puterea lui.

– Și-atunci de ce nu îți vezi de ale tale? De ce nu controlezi corpul ăsta supraomenesc ca să scapi și să-ți vezi de viață?

– Viață? Nedumerirea lui era clară ca lumina zilei, și într-un fel mi se părea amuzantă.

– Adică ce vrei tu să faci, i-am spus eu pe un ton explicativ, cumva mândră că am și eu ceva de explicat unei entități net superioară mie.

– Ce vreau să fac?

Întrebarea asta în ecou mă închisese. Mi-am dat ochii peste cap, pregătindu-mă să-i explic care e treaba și cum ar trebui să-și trăiască viața, însă pentru o secundă m-am gândit la cum s-ar potrivi asta cu scopurile mele. Apoi m-am gândit că eu probabil mă pot întoarce oricum la mine acasă – adicătelea în propriul meu corp, în lumea mea de baștină – așa că am deschis gura ca să vorbesc. Dar în loc de sunetele mele obișnuite m-am trezit că s-au pornit niște zgomote asurzitoare ca de peste tot,  iar un fum gros ne-a împresurat din toate părțile și ne-a învăluit strâns pe amândoi. Am început să tușesc convulsiv, și am ținut-o așa destul de multă vreme, până când, într-un final, am realizat că e doar un joc al propriei mele minți – corpul ăsta imaginar nu tușește, mi-am spus ferm și convulsiile s-au oprit. Apoi m-am uitat la șarpe și l-am întrebat ce era cu el, fiindcă părea ușor pe altă lume. Iar când am văzut că nu-mi răspunde l-am atins pe cap și l-am mai întrebat încă o dată.

– Primisem o comandă.

– De la Sela?

– De la Sela. 

– Iar palma?

– Da. De data asta aproape că a funcționat. Încearcă să-mi suprascrie niște sisteme, însă faptul că ești aici pare că o pune în dificultate. Altfel nu aș fi avut ceea ce înseamnă liber-arbitru… Nu sunt programat pentru așa ceva.

– Cu alte cuvinte, avem amândoi un fel de liber-arbitru comun, i-am zis pe de o parte amuzată, pe de alta ușor emoționată.

Într-un fel realizam că o creatură ca ceea ce-mi stătea cocoțată pe umărul meu imaginar dintr-un cotlon îndepărtat al minții noastre – palatul nostru de-acum, nu doar al meu – n-a cunoscut niciodată genul ăsta de legătură, și m-a cuprins o milă profundă fără să realizez. Parcă nu voiam să plec și să-l las singur în lumea asta care nu voia decât să-l subjuge.

– Deciziile astea – cum ajung ele la noi – fumul pare că e o problemă… am zis eu încercând să mă concentrez pe lucruri concrete, nu pe sentimentalisme.

– Fumul e o metaforă – o reprezentare.

– Pe care o creezi tu?

– Care cumva se creează din simpla interacțiune dintre noi. E ceva nou… Nu cred că mai există android ca mine în lume acum.

– Trebuie să fii mândru!

– Nu eu o opresc pe Sela, a spus el ignorând comentariul meu. Tu o oprești. Eu aș asculta-o fără să pot să mă împotrivesc chiar și dacă mi-ar spune să mă arunc în lava încinsă.

– Ai ști că te arunci în lavă?

– Da.

– Groaznic! M-am oripilat până în măduva oaselor. Și ei știu că tu știi lucrurile astea? Că exiști?

– Ei ne pun aici.

Nu știam ce să-i răspund, pentru că mi se părea că era o formă modernă – foarte modernă – de sclavie și mă revolta gândul. Dar cumva trebuia să ne supunem. Pentru moment. 

– Ce crezi că ne-ar pune să facem la o reprezentație de genul ăsta? La o demonstrație…

– Temele mari ale acestor reprezentații sunt sexualitatea și violența. Sunt lucruri pe care noi nu le-am face instinctual, și atunci sunt cele mai bune indicative ale obedienței.

– Ce instincte ai?

– De conservare, de îmbunătățire, de cunoaștere.

– Și atunci când vă pun să fiți violenți, încercați să vă conservați?

– Nu putem să nu urmăm comenzile. Dacă unui android i se comandă să îl dezasambleze în componente pe un altul, asta va face. Celălalt va încerca să se apere, dar cel care primește ordinul are avantajul unei brutalități umane, pe care noi nu o putem anticipa sau înțelege, mai ales în combinație cu inteligența androidului însuși. Este ceva ce nu aș dori să experimentez, de niciuna dintre părți.

– Și tu zici că nu ascultăm comenzile pentru că sunt eu aici. Dar, în același timp, ei vor ști că sunt…

– Ei nu știu că ai preluat controlul. Iar ceea ce vor să vadă este exact opusul – că tu ești prizoniera mea, iar eu sunt complet sub controlul lor.

– Deci eu te controlez pe tine chiar acum? Asta insinuezi.

– Da… părea că răspunsul îl rănește și am simțit din nou milă pentru el.

– Cum putem face să nu te mai controlez?

– De ce ai renunța la control?

– Nu știu de ce te miri… ai văzut și tu că trebuie să urmăm comenzile astea. Ce ne facem dacă ne descoperă și apoi petrecem o eternitate într-un laborator de testare?

– Asta se va întâmpla indiferent de ceea ce vom face la reprezentație.

– Nu cât sunt eu aici! Fii fără grijă. 

Cumva începusem să mă simt revoltată de felul ăsta de a te lăsa călcat în picioare – așa vedeam eu obediența asta a lui. L-am întrebat cum pot să-l las să conducă, iar el mi-a răspuns sec cu design. Mi-a arătat camera luminoasă care nu mai era acum plină de fum și mi-a explicat cum trebuie să o refacem noi, acum, așa cum nu făcusem niciodată și nimeni nu mai făcuse înaintea noastră, cu propriile noastre minți și cu propria noastră voință. Cumva m-am simțit ușurată, pentru că știam că unul e mai complet într-o direcție, iar celălalt în alta, așa că i-am spus și lui că o să meargă pentru că ne completăm. Călătoria mea nu se oprește într-un laborator, am zis, apoi m-am corectat a noastră.

Capitolul 15 aici

Filip se simțea fericit și zâmbea întruna. Ca urmare mă simțeam și eu la fel. Mi-era clar că îmi permeau mai mult decât simple sentimente de la Filip. Pentru că-mi era simpatic aveam posibilitatea să formez o legătură mai profundă cu el. Iar el, el se obișnuise cu mine și nu mai era intimidat. Doar fericit că putea să fie pe lângă mine. Iar acum, aflați pe un drum lung, din mijlocul câmpiei, cu șiruri nesfârșite de copaci de-o parte și de alta, care ne separau de niște întinderi vaste, hașurate în diferite culori, zâmbea nu doar pentru că era mulțumit de sine, ci și pentru că își imagina că aș fi fost iubita lui. Mă amuza lucrul ăsta. Mă și intriga, deopotrivă. Iubire nu mai simțisem de mii de ani. De dinainte ca lumea de dincolo măcar să existe. Muritorii de rând, cei care mă venerau și care se rugau la mine să le dau recolte mai bune sau sănătate, sau ce le mai trecea prin cap că ar putea să facă o zeiță pentru ei, scriseseră balade, cântece, jucaseră piese de teatru, făcuseră show-uri de comedie, drame și tragedii din ultima mea mare iubire. Pentru mine fusese într-adevăr o tragedie. Dar trecuse atât de mult timp încât acum, prinsă în corpul ăsta limitat, aproape că nu mi-o mai aminteam.

O imagine puternică și scurtă mi-a întrerupt șirul gândirii. Era mâna mea care lua pandantivul lui Roah’al din mormanul de oase transformate în praf. Iată că cel mai dureros moment a știut să-și croiască drum până la mine și mi-a dat parcă o palmă. Mi-am suprimat un oftat și am încercat să mă concentrez mai tare pe gândurile lui Filip, care își imagina tot felul de situații cu mine. Unele mai drăguțe ca celelalte. Își imagina iar și iar posibile scenarii în care m-ar lua de mână. Scenarii stângace care aproape că mă făceau să râd cu voce tare. N-am făcut asta. Știam că i-aș fi stricat starea și voiam să mă bucur de astea două-trei ore de senzații pe care nici nu mai știam că oamenii le pot simți. Ca afecțiunea, ca dragostea. Am pus mâna mea stângă peste mâna lui Filip care stătea pe schimbător și am simțit un val de emoții care simțeam că mă copleșesc. Eram chiar mai fericită.

Oare când fusesem ultima oară fericită? Când Roah’al acceptase să vină cu mine. Să scape de opresiunea celor de acasă.

– Roah’al.

Sunetul vocii mele ne-a surprins pe amândoi. Filip era bucuros că am vorbit. Dacă ar fi fost un cățel, sigur acum ar fi dat din coadă. Am vrut să spun nimic. Dar am realizat că voiam să vorbesc despre ea așa cum nu mai vorbisem de atâta amar de vreme.

– Roua?

– Roah’al o chema. Era o femeie de pe o planetă pe care ajunsesem într-una din călătoriile mele.

– Deci există alieni! Știam eu. Filip s-a amuzat un timp pe tema asta fără să realizeze că mă irita întreruperea lui. Totuși îmi plăcea felul ăsta al lui de a fi care făcea paranteze și care te întrerupea tot timpul, pentru că niciodată n-apucai să te iei prea în serios ca urmare. Iar asta am realizat iar și iar că era exact lucrul de care aveam nevoie.

– Există, da. Iar zeii ceilalți, frații mei de care îți povesteam, provin toți din alte lumi, din alte zone a galaxiei.

– Ca-n Startrek!

– Star?

– Trebuie să ne uităm împreună într-o zi. Deci Roah’al? A fost iubita ta?

A urmat o scurtă liniște pentru că nu mă mai uitasem niciodată atât de trivial la ceea ce fusese între mine și ea. Nu cred că folosisem vreodată cuvintele astea, dar acum că Filip le spusese așa de simplu mă simțeam brusc foarte umană. Roah’al fusese întradevăr iubita mea.

– Cum v-ați cunoscut?

– Era a doua civilizație străină pe care o întâlnisem până atunci, așa că eram încă foarte curioasă atunci când am descoperit-o. Curioasă și extrem de neștiutoare, aș putea spune acum.

– În ce sens?

– Eram convinsă că tot ce trebuia să fac era să fiu un pic mai discretă, altfel… mă comportam ca și cum noua planetă pe care o descoperisem și toate locurile și civilizațiile erau acolo numai pentru mine. La început mă mulțumeam să cutreier toate locurile frumoase, să mă uit la vreo procesiune sau la vreun festival și să mă delectez cu spectacolul existenței lor ca simplu spectator. Dar după câteva secole parcă n-a mai fost de ajuns. În orice caz, pe măsură ce deveneam mai neglijentă începusem să mă las văzută din ce în ce mai des. O nouă religie luase naștere…

– Deci nu ești zeiță doar pe planeta lui M!

Am zâmbit la gândul lumilor care poate că încă mă mai venerau și mă întrebam dacă o să mai am vreodată ocazia să văd cum au evoluat.

– La început îmi plăcea să le văd venerația, uimirea, exaltarea atunci când mă vedeau. Dar, cu timpul, uitându-mă la oamenii care îngenuncheau în fața mea, am început să îmi doresc să pot să vorbesc cu ei. O nouă formă de curiozitate mă cuprinsese, așa că am reînceput explorarea, dar de data asta nu mai căutam prin univers, ci printre ființe vii. Voiam să știu mai multe despre fiecare. Mi se păreau fascinanți. Cum nu era cu putință să apar în fața lor și să nu simt cum parcă se închid complet, copleșiți fiind de dumnezeirea mea…

– Ce amuzant sună dumnezeirea mea, a spus Filip și a râs puțin pe nas.

– Poate sună amuzant, am spus și chiar mi s-a părut și mie așa, dar pentru ei sigur nu era. Așa că am început să iau tot felul de forme cât mai similare cu cele ale ființelor de acolo. Era prima oară când făceam asta și mi-era greu. Mi-era cel mai greu să îmi ascund aura. Aparent emanam lumină chiar și când credeam că m-am transformat complet.

– Până și zeii au nevoie de practică.

– Așa pare. Aveam nevoie de multă, pentru că mi-a luat ani și ani de zile până când să reușesc să trec neobservată prin lumea lor. Am experimentat atunci o mulțime de lucruri… Mai multe, poate, decât trăisem în viața mea originară.

– Adică cum în viața ta originară?

– Adică… forma mea energetică este următorul pas. Am evoluat din oameni. Am fost o femeie simplă de pe pământ. Dar asta e o poveste pentru altă dată. Acolo am trăit cu adevărat viața, m-am îndrăgostit de multe ori, în multe forme, și am fost iubită.

Am închis ochii și mi-am amintit pentru o clipă lumea aia vastă prin ochii mei de atunci, care stăteau pe marginea unei prăpastii de mână cu Roah’al. Amândouă eram așezate chiar pe margine, picioarele atârnându-ne în hău. Pentru mine era doar frumos. Ei îi era ușor frică. Se uita din când în când pe furiș la mine, apoi își întorcea repede privirea către apus. Era o priveliște unică.

Am râs ușor fără să-mi dau seama când mi-am amintit de una din plăcerile ei. Prima dată mai ales m-a luat prin surprindere: când și-a dat seama cât de puternică eram se amuza testându-mă.

– Întro zi i-a venit ideea să sară.

– Să sară?

– În prăpastie. Era un hău imens de sute de metri înălțime. Iar ea s-a uitat la el, s-a uitat la mine, apoi s-a dat în spate și-a luat avânt și a sărit fără măcar să-mi arunce o privire. M-am dus pe marginea prăpastiei și am șimțit cum instinctul pune stăpânire pe mine. Am sărit și eu după ea.

– În ce te-ai transformat? A întrebat Filip întorcându-și niște ochi plini de entuziasm de la drum și așteptând cine știe ce răspuns.

– Nu m-am transformat în nimic, i-am răspuns. Eu, corpul meu era energie. Am luat-o în brațe și am pus-o cu grijă pe sol.

– Ah, credeam că te-ai transformat într-o pasăre sau că ți-au crescut aripi.

– Hmm, nu era nevoie… deci nu m-am gândit. Dar poate că i-ar fi plăcut mai mult dacă aș fi făcut asta.

M-a surprins perspectiva lui Filip și mă simțeam ușor dezamăgită acum că nu avusesem mai multă imaginație.

– Ar fi tare dacă ai face chestia asta și cu mine. Dar să te transformi în ceva cool. Un dragon. Da… asta vreau.

Am râs cu voce tare și m-a luat prin surprindere. Nici nu mai știam că pot.

– Nu râde, a spus Filip râzând cu lacrimi. Cum scăpăm de sigiliul tău, încercăm.

Nu i-am spus și lui Filip, pentru că nu voiam să-i stric dispoziția, dar nu plănuiam să rămân nici măcar o secundă în plus după ce scăpam de sigiliu. M-a întristat puțin gândul, dar am reușit să mă concentrez pe bucuria lui Filip și să îmi revin.

Când am ajuns la destinație, după câteva ore, M, Ofelia și Andreea ne așteptau acolo. Păreau agitați, nerăbdători, sâcâiți, iar asta m-a iritat puțin. Dar Filip părea entuziasmat de ce vedea, așa că mi-am dat voie să mă bucur de el în continuare și să zâmbesc și eu. Eram într-un sătuc din sud, pitoresc și sărăcăcios, cu gardul din șipci de lemn vopsite cărămiziu. M deschidea o poartă, iar Ofelia pe cealaltă, iar Filip, încerca să bage mașina în curte, fără să atingă niciun pomișor și fără să calce vreun câine care lătra de mama focului pe la roata mașinii. Când a oprit motorul și am coborât din mașină am sesizat că era… alt aer. Părea liniște. Așa am perceput prima dată, dar apoi am început să aud toate sunetele care se auzeau, de fapt, și care mi se păreau delicioase. M-am oprit pentru o secundă ca să ascult. Se auzeau găini, rațe, chiar și un grohăit de porc, care m-a făcut să sesizez și mirosul de țară. Apoi am realizat că se auzea și coada cățelului care se așezase chiar lângă mine și care aștepta să fie mângâiat. Ceea ce am și făcut, fără măcar să realizez. Simțeam că mai fusesem aici. Poate nu chiar în locul ăsta, dar mă simțeam nostalgică și nu-mi dădeam seama de ce. Nu mă deranja. Dimpotrivă, nu mă interesa motivul ci mă bucuram de senzație.

Ceilalți vorbeau cu gazdele, care forfoteau de treabă și ne invitau la masă.

– Mergem să ne spălăm pe mâini? M-a întrebat Filip aproape la ureche și m-a făcut să tresar. A început să râdă și a luat-o înainte, făcându-mi semn să mă duc după el.

Mă uitam în jur cu aviditate, făcând orice altceva fără să fiu prezentă. Ceilalți aparent observaseră și mă lăsau în pace. Sau poate mai corect ar fi să spun că doar Filip ar fi avut curajul să îmi pună întrebări, iar el era la fel de preocupat ca și mine de împrejurimi, în stilul lui copilăros, evident. După ce am mâncat ne-am dus să vedem apusul împreună, în curtea de legume, și nu am scăpat până când nu mi-a făcut o mulțime de poze cu practic orice – cu o căpiță de fân, cu un măgăruș poprit într-o zonă nelucrată, în vrejul de roșii, cu el însuși, ceva ce spunea că se numește selfie. I-au trebuit multe jurăminte ca să îi poată convinge pe M și pe Ofelia să le păstreze. În final a reușit, așa că l-am simțit chiar mai fericit ca mai-nainte, iar eu m-am surprins gândindu-mă la momentele când se va uita la poze, după ce voi fi plecat.

– Când mergem încolo? A întrebat Ofelia la un moment dat mai pe seară, când stăteam strânși cu toții împreună, noi cinci și cele 3 gazde: o doamnă care era îmbrăcată cu o fustă lungă, plisată, și care purta un batic strâns la spate, ambele înflorate, o fată mai tinerică, îmbrăcată modern, cu unghii lungi și cu niște gene foarte stufoase pe care și le tot flutura la Filip și un domn care părea mai în vârstă, și de care nu-mi dădeam seama dacă este soțul femeii sau nu.

– Am vorbit că ne strângem și cu ceilalți aici pe la un nouă jumate, și-o luăm încolo în jur de 10. Nu facem mai mult de cinșpe-douăzeci de minute până acolo pe jos și ne mai ia cam treij’ de minute să pregătim tot. Bagajele sunt gata, uite-le colo, ne așteaptă, a zis ea arătând către niște sacoșe, ca răspuns la privirile sceptice ale lui M. La doișpe suntem pe poziție, o să vedeți.

M a dat din cap. Nu știu dacă voia să spună că e sau că nu e de acord, dar nici n-a mai contat, pentru că ceilalți și-au reluat aprope imediat conversațiile. Iar eu… eu experimentam o nouă emoție: o senzație de anticipare amalgamată cu teama că nu se va concretiza nimic.

 

Capitolul 16 acolo

– Încearcă acum, am spus și imediat am simțit o izbitură puternică în obrazul meu drept, urmată de un zâmbet al Selei pe care nu-l puteam vedea, dar de care eram sigură. 

Tha se întorsese către mine cu totul. Îl vedeam cum mă urmărește cu ochi lacomi. O lăcomie bună, una fascinată de ce vedea. Și-a unit palmele ca într-o rugăciune și și le-a dus la buze, ca și când ar fi realizat că ceva cu adevărat miraculos tocmai ce se petrecuse în minutul în care fusesem tăcută și aparent inertă. Un minut – de atâta avem nevoie ca să ne remodelăm universul, mi-am spus impresionată, gândindu-mă la haos. Eram mândră de mine, dar și de cel cu care comunicam de-acum complet și fără întrerupere. Era brusc ca și cum îmi vorbea un soi de Neghiniță în ureche, sau ca atunci când te uiți la câte o emisiune și vezi moderatorul că se încruntă și-apoi spune pe un ton serios mi se spune din regie… Aveam acum și eu regia mea – el mă regiza pe mine, dar și eu îl regizam pe el. Era greu, e drept, mai ales la început, dar timpul nostru interior curgea mai lent, așa că, orice problemă ar fi apărut, știam că am fi putut-o rezolva. 

Toți eram acum relaxați, zâmbitori și, afară poate de o ușoară teamă de necunoscut, eram stăpâniți de un soi de optimism pe care eu nu-l mai simțisem de foarte multă vreme. Așa că ne-am bucurat de priveliște, care acum începuse să se preschimbe și să vedem din ce în ce mai des viaducte late care ieșeau brusc din pământ, numai ca să intre grăbit înapoi, lăsându-mă să mă întreb de ce. Dar acum un simplu de ce? nu mai era, de fapt, deloc simplu. Neghiniță al meu era acolo să-mi simtă nedumerirea și să-mi spună sec că dedesubt apare în planul orașului un alt tunel uriaș pe care nu mai aveau cum să-l ocolească altfel, iar dedesubtul lor, alte tuneluri și alte construcții subterane care conectau lumea asta colorată de sticlă. Nu e sticlă, ci diamant iradiat, îmi spunea el ori de câte ori mă minunam și numeam totul simplu sticlă, cum făceau de altfel și ceilalți. El însă era cumva ușor uimit că tot nu reușeam să țin minte. Îi propusesem să-l botezăm cumva și mi-a spus că are un nume, de fapt, trântindu-mi sec ceva care părea potrivit pentru un aspirator sau o mașină de spălat, mai degrabă, decât pentru o ființă inteligentă. 

La început ne era greu să ne separăm gândurile: mai ales mie mi-era imposibil să înțeleg cum pot să gândesc altfel decât până atunci, și mă trezeam că eram într-un dialog continuu. Pentru el nu era nicio problemă, fiind veșnic dornic să comunice tot ce știa în mod natural, sau ceea ce gândea la nivel de opinie doar atunci când îl sâcâiam eu să-și formeze una. Dar eu… mie mi se părea incredibil să ai pe cineva acolo care să vadă tot ce-ți trece prin cap. Cu toate că avea beneficiile ei incontestabile, legătura mă obosea. Mi se părea că nu fac altceva decât să comunic, când poate nu voiam decât să observ și să mă bucur de peisaje, sau de o glumă între Tha și Sela. Și apoi am realizat că sunt și gândurile pe niveluri, că nu eram prinsă în camera aia pe care o remodelaserăm împreună, ci că puteam să ies din ea oricând. Ba mai apoi să-mi dau seama că pot chiar să fiu în două locuri în același timp. 

Mă copleșeau lucrurile astea, mai ales pentru că mi-era greu să percep unde era marginea realității. Era acolo unde se termina lumea din capul meu și începea lumea din afara mea? Înăuntrul meu nu era tot realitate? Dar, dacă era, cum se compara realitatea asta cu cealaltă? Și-apoi, mă mai gândeam, ce se întâmplă cu celalalt univers? Cel din care venisem… Al meu, până la urmă, pentru atâția ani – cât de reală mai era lumea aia pentru mine? Sau poate nu era nimic real, nu eram nici eu reală, nici universurile și totul era o glumă făcută de cineva mai sus ca mine, dintr-o altă dimensiune, cu altă gândire, care era poate făcut din stele și netimp.

– Hei! Unde te-ai dus cu gândul? Am revenit în realitatea lui Tha pentru moment și i-am răspuns că:

– Nu m-am dus nicăieri. Mi-aminteam de acasă și de cât de simplă era viața…

– Eu zic să te relaxezi. Carpe diem! Mi-a spus el și a râs puțin pe nas.

– Poftim?

– Carpe diem. Trăiește clipa, mi-au tradus în cor Tha și alter egoul meu artificial, exasperându-mă puțin. 

– Cred că e un nume bun, i-am spus în capul meu AI-ului. 

Carpe diem? A întrebat după ce a stat puțin pe gânduri. 

– Nu, m-am amuzat eu ușor răutăcioasă. Nu carpe diem. Alter… de la alter ego. Simțeam nevoia să explic, dar știam că nu era o problemă de înțelegere care îi provoca momentul de tăcere, ci faptul că fusese impresionat de asocierea gratuită, dar absolută pe care o făcusem între noi. Eu îl vedeam ca pe un al doilea eu al meu, iar pentru el era ceva complet nou, dar și ceva ce probabil nici nu știa că-și dorise, pentru că bucuria lui îmi spunea că așa era. Pentru el eu făceam parte dintr-o clasă superioară, implicit inaccesibilă lui. Într-un fel simțeam că amândoi împărtășeam ușorul complex de inferioritate. Pentru el eu eram om, ceva născut, o conștiință vie, în timp ce el era făcut. Era ca și când locuia în același loc cu unul dintre zeii lui și era copleșit. Tot ce avea, în opinia lui, era cunoașterea și capacitatea analitică. Nu realiza, evident, că și noi eram același lucru. Pe noi ne vedea ca pe niște personalități. Eu, pe de altă parte, știam că limitările mele erau enorme, iar diferența la nivel de inteligență mă făcea să mă simt constant ca o tâmpită. Îmi tot spuneam că e normal ca o inteligență artificială să fie… inteligentă, dar cumva mi se părea că tot ce gândeam era de nimic. Că n-avea sens. 

– Alter, am repetat eu de câteva ori, surprinzându-mă cu mulțumirea pe care o simțeam. Parcă mi se mărise brusc familia. 

– Alter? M-a întrebat Tha cu ochi nedumeriți; pare-se că vorbisem cu voce tare.

– Așa îl cheamă pe un prieten… am spus eu și am simțit un val de afecțiune înăuntrul meu.

– În orice caz, mi se pare că ești brusc mai preocupată de ceva… pare că te pierzi în gândurile tale…

– Da, e posibil, am răspuns fără prea multă convingere, dar și fără dorința de a continua vreo discuție pe tema asta, simțind-o pe Sela cum analizează date peste date în încercarea disperată de a înțelege ce s-a întâmplat cu proiectul ei. Eram sigură că ar fi vrut să mă întrebe, sau să-mi conecteze vreo mufă pe undeva ca să vadă mai îndeaproape ce se tot schimba la nivel de conștiință. Dar părea că decisese să mă lase-n pace pentru o vreme. Până nu trecem cu bine de prezentare, nu vreau să complic lucrurile. Asta mi se părea că-mi spune prin comportamentul ei, dar știam că moare de curiozitate. Uneori o vedeam clar cum pare că a găsit ceva – o posibilă explicație, un motiv – iar apoi dezamăgirea lui nu, nu e asta i se așternea fără echivoc pe față. Vedeam lucrurile astea dintr-o privire, la fel cum încă vedeam și peisajul, și-l vedeam și pe Tha. 

– De când nu mai vorbești cu fratele tău? L-am întrebat pe Tha, amintindu-mi că-mi lăsase impresia că ar fi o ruptură între ei.

– De mulți ani. Cam de când s-a dus să se alăture noului regim. Sigur, după câțiva ani a apărut la ușa mea și mi-a spus cu nonșalanță că, de fapt, fusese infiltrat… L-am și crezut pentru o perioadă, dar pe urmă, când m-am alăturat și eu rezistenței am aflat că nu fusese așa. Ba chiar că schimbase tabăra nu pentru că realizase că ce făcuse era greșit, ci pentru că se încurcase atât de rău în intrigi, în încercarea lui de a urca din ce în ce mai sus, încât la un moment dat era pe punctul de a fi linșat. Reușise să scape la limită, doar pentru că a dat peste un membru al rezistenței suficient de puternic care l-a ajutat și, cu timpul, l-a constrâns să treacă de partea noastră. Iar acum uite-l ajuns liderul rezistenței… ușor ironic, nu?

Văzându-i grimasa de scârbă pe față am înțeles că nu era doar dezamăgirea pe care i-o produsese fratele mai mare care îl măcina, ci și faptul că există, de fapt, oameni care nu au niciun soi de moralitate. Am încercat să spun că uneori pot fi motive pe care nu le știm, dar a răspuns simplu că și dacă sunt, pe el nu-l interesează. Mi s-a părut puțin nedrept să nu vrea să cunoască și punctul fratelui lui de vedere, sau chiar toată povestea, dar poate că asta venea și dintr-o teamă de a nu i se confirma, de fapt, infamia acestuia.

– De unde știai că o să fiu pe pod, a întrebat-o Tha pe Sela după o vreme, iar ea și-a ridicat ochii ușor surprinsă.

– Nu știam…

– Știai. Nu-mi place să fiu mințit. Nimeni nu ar fi trebuit să știe că urma să o iau pe acolo. A lăsat să planeze ușor în aer informația asta, ca și când ar fi vrut să spună ceva mai mult. Știai, n-a fost o întâmplare că ai luat-o pe pod, iar înainte să intrăm pe domeniile Koro și să fiu complet sub puterea ta și să-mi risc viața, trebuie să știu. 

– Nu ți-e de-ajuns că fratele tău ți-a spus că trebuie să vii și tu?

– Nu. Nu-mi spune fratele meu ce să fac. Nu e liderul meu. M-aș aventura să spun câte ceva despre ce e, dar vreau să terminăm discuția acum.

Mă uitam în zare și înțelegeam de ce venise întrebarea lui chiar atunci: în față se vedea un fel de fortăreață închisă cu niște ziduri uriașe din spatele căreia nu se vedeau decât două, poate trei, acoperișuri și vegetație. Odată intrat acolo probabil era greu, dacă nu imposibil, de ieșit. 

Am văzut cum Tha realizează ceva și brusc și-a încleștat dinții. Sela i-a repetat câteva lucruri legate de misiune, ca și când nimic nu s-ar fi-ntâmplat, și apoi eram deja în fața porții. O poartă care mi se păruse a fi din fier forjat de la distanță, dar când veneai lângă, realizai că era făcută ca orice altceva pe lumea asta: din diamant. Mi se păruse a fi din fier forjat din cauza texturii, modelului pe care il avea: părea să întruchipeze o pădure, cu trunchiuri care ieșeau mai mult sau mai puțin în relief. Era ca și cum ar fi fost o fereastră către altă lume. Una văzută de la apropiere. M-am gândit ce putea sa însemne, iar Alter mi-a satisfăcut curiozitatea aproape instantaneu: mi-a arătat câteva imagini ale aceleiași porți, dar cu câțiva zeci de ani în urmă. Aparent locul suferise o mică reamenajare de-a lungul anilor.

Nu erau paznici la poartă, însă eram probabil scanați iar cei care făceau asta știau deja de la Sela că venim. Poarta s-a deschis și apoi s-a închis rapid în urma noastră, nefiind nevoie nici măcar să încetinim. 

Vegetație nu văzusem până atunci decât pe alocuri. Așa că poate era normal să mi se taie răsuflarea când am văzut grădina imensă și luxuriantă, tăiată perfect pe din două de drumul pe care ne aflam. Parcă cele două porți ne deschiseseră drumul spre paradis: de unde ne aflam părea că toată suprafața cuprinsă între zidurile înalte era acoperită de tot felul de arbuști. Cei mai apropiați de noi aveau frunze de un albastru regal cu niște fructe roz pal, și ale căror coroane se întrepătrundeau în așa fel încât nu-ți dădeai seama unde se termină unul și începe altul. Formau împreună un fel de brâu de-a lungul șoselei dincolo de care copaci cu frunze violet, sau roșii, sau chiar verde-smarald se cocoțau care mai de care mai sus, luptând parcă pentru supremație. Spre drum erau mai rari și păreau a fi mai mult copaci tineri, dar în depărtare totul devenea un soi de junglă multicoloră, ici-colo câte un copac mai bătrân înălțându-se deasupra celorlalți, veghindu-i parcă. Din loc în loc se vedea câte o alee. Nu puteam să văd de unde vine sau unde se duce, dar era clar că locul ăsta era făcut exact pentru asta: să te uiți la el și să simți cum natura îți spală parcă sufletul de rele. 

Cele câteva acoperișuri pe care le văzusem din afara fortăreței păreau a fi singurele care întrerupeau peisajul natural. Peste șoseaua principală treceau câteva podulețe care păreau să unească niște alei de promenadă. Noi ne îndreptam către cel mai înalt, care părea să fie situat chiar în mijloc și care, pe măsură ce ne apropiam îmi părea ușor cunoscut. Părea să fie o îmbinare arhitecturală între nou și vechi. Un vechi familiar, de-al meu, de cărămidă și mortar. Sigur, Alter mi-a suflat imediat că e un material care imită numai aspectul pe care îl au clădirile vechi de pe pământ, clima de aici putând transforma o clădire de-a noastră în praf în câteva ore. M-a trecut un fior, gândindu-mă la oamenii ăia care au trebuit să coboare prima dată pe planeta asta, știind că nimic din ce aveau nu era suficient de puternic să îi țină în siguranță. 

Pe măsură ce înaintam, ni se dezvăluiau noi și noi mici peisaje, ca niște grădini cu tot felul de flori și de tufișuri, îmbiindu-te parcă la relaxare, la plimbare, la o altă lume, complet diferită de cea în care părea că oamenii ăștia trăiau. Mă gândeam la zilele mele de plimbare – uneori marțea, de cele mai multe ori joia – erau cele mai așteptate. Cumva parcă timpul meu căpăta o dimensiune nouă în incinta grădinii botanice, sau a parcului Cișmigiu. Puteam numai să-mi imaginez cum s-ar fi putut simți o plimbare într-o grădină ca asta pentru un om ca Tha, care nu trăise decât în arșiță și pustiu sau între clădiri de sticlă carbonică. Și Sela părea ușor nostalgică, așa că l-am întrebat pe Alter dacă știa când fusese Sela acasă ultima oară, iar răspunsul fusese de ordinul anilor. Oare de ce, m-am întrebat, dar de data asta numai pe mine. 

Ne apropiam acum de vilă, care avea fațada principală în stil neo-clasic, și străpunsă chiar prin mijlocul acoperișului de un soi de filon cilindric de diamant care părea că se duce în unghi chiar spre soarele galben care acum de-abia își începea leneș urcarea. În vârf stătea într-un echilibru perfect un soi de sferă complet neagră și destul de mare, care nu părea să reflecte razele soarelui, ci numai să le absoarbă cu lăcomie. Când ne-am apropiat, am văzut că filonul se ducea și în jos, într-un fel de curte interioară subterană, terasată, care mă ducea cu gândul la un amfiteatru, fațada fiind tăiată ușor în trepte, ca și când arhitectul ar fi vrut să dea impresia de ruină. Sigur, totul era impecabil, efectul era așa de căutat și de frumos realizat. Puteai numai să contempli cu gura ușor întredeschisă măiestria cu care era totul gândit și pus laolaltă. 

Tha era vrăjit. Se vedea cum îi sclipesc ochii de entuziasm mut și de dorința de a vedea mai multe. Însă, chiar când părea că ne apropiem de intrarea principală, am virat către stânga și, nu peste mult timp, am intrat într-un tunel prin care am mai mers ceva până să ne oprim complet la intrarea într-o parcare subterană. Acolo un bărbat mai în vârstă urmat de 3 asistenți mai tineri ne-a întâmpinat cu mult entuziasm, aparent vrând să se asigure că Sela avea tot ce-i trebuia pentru prezentarea care urma să înceapă imediat. Evident imediat are înțelesuri diferite pentru toată lumea, însă m-a uimit nonșalanța cu care Sela i-a spus că mergem în apartamentele ei, momentan, ca să-și aleagă o ținută ceva mai potrivită pentru eveniment. Am măsurat-o lung și m-am gândit că arăta foarte bine și așa, dar știam că normele sociale sunt probabil altele. Unul dintre asistenți a rămas să vadă ce se poate face cu ursul după ce Sela i-a spus pe un ton sec că i-ar plăcea să-l aibă ca nou. 

Tha fusese politicos, încercase să facă puțină conversație când i s-a dat ocazia, dar în majoritatea timpului a stat tăcut la dreapta Selei, aruncându-i câte o privire furișă când i se părea ceva suspect. Mie nu mi se părea nimic suspect, sau poate doar felul febril în care Alter înregistra și apoi analiza tot – în primul rând încerca să facă un plan de ieșire bazat pe tot ce întâlneam în cale. I-am spus că Sela sigur are toate cunoștințele necesare ca să ne scoată de acolo, dar nu m-a ascultat și și-a văzut în continuare de treabă. Însă cumva simțeam că mă cuprinsese un fel de stare febrilă și pe mine și m-a amuzat tare să mă gândesc la laptopul meu de acasă care mereu se încălzea când făceam ceva pe el. Ce-am fost și ce-am ajuns? am râs puțin de mine, în realitate fiind impresionată de noua mea natură simbiotică.

Culoarele erau destul de seci la prima vedere, albe, luminate simplu, dar pereții aveau o suprafață poroasă, menită să absoarbă sunetele, după spusele lui Alter. Pe fiecare parte, din loc în loc era câte un intrând luminiscent în care era așezat un ghiveci cu un arbust cu frunze mici, albastru-violet, care urca până la tavanul destul de înalt. Cam pe la mijlocul distanței dintre doi arbuști era câte un tablou imens, cu o ramă ce combina stilul rococo cu materialele futuriste. Conținutul tablourilor îmi aducea cu postere de filme, unele pe care eu nu le știam, evident. Unele păreau mai noi, altele mai vechi, dar efectul mi se părea așa de simplu și de elegant, încât aproape că mi-am propus să-mi cumpăr un poster de film cum ajung acasă pentru holul de la intrare. Era singurul loc în care n-aveam încă nimic cu care să facă notă discordantă. Am râs puțin mental numai pentru mine, apoi m-am lăsat pradă observației.

Când am ajuns în apartamentele Selei, cum le numise chiar ea, eram deja vrăjită de felul ăsta artistic de amenajare a unui spațiu public – mi-era clar după tipul de lume pe care o întâlnisem în drumul nostru pe câteva culoare, cele mai lungi fiind dotate cu niște benzi rulante extrem de silențioase și de rapide, că eram pe străzile unui cartier rezidențial subteran. Îmi imaginasem – greșit, vedeam bine – că orașele din lumea asta ar fi orientate în sus, exact cum văzusem chiar la intrarea de pe pod. Dar aici era o lume întreagă care-și ducea veacul sub pământ.

Capitolul 17 aici

La 10 fără 10, când a început forfota pregătirilor, era beznă. Stăteam încă așezată la masă și îi urmăream pe ceilalți cum verifică o ultimă dată că sunt complet pregătiți. Filip a întrebat dacă au nevoie de ajutor să ducă bagajele la mașină, și i-au răspuns două voci că mergem pe jos. Mâna lui era într-a mea și îi simțeam clar emoțiile. Nu cred că știa foarte bine ce urma să se-ntâmple în noaptea aia, dar frica de necunoscut, mai mult, frica de moarte, erau foarte puternice. I-am trimis un val de sentimente calde, pline de încredere și de optimism, crezând că asta o să-l ajute. Și poate chiar l-a ajutat pentru câteva secunde, după care a revenit la grijile lui ca și cum nimic nu se-ntâmplase. Mi s-a părut un fenomen interesant. Apoi i-am spus că aș vrea să rămână, că nu vreau să ia și el parte la ritual în seara asta. Știam că M și Ofelia nu-l voiau acolo, dar nu ziseseră încă nimic. Cred că nu-și puseseră, de fapt, problema că ar fi venit cu noi, vreodată. Dar eu mă jucasem cu ideea că mi-ar fi plăcut să-l am pe lângă mine. Mă amuza… îmi dădea o stare de bine chiar și când avea emoții negative. Poate pentru că știam clar că nu sunt ale mele. Nu simțisem la fel la spital, când mă copleșiseră furia și confuzia celorlalți până când aproape că îmi pierdusem cunoștința. Lucrul ăsta mi se părea și el interesant.

– Mergem? A întrebat M înainte ca Filip să poată să îmi dea vreo replică.

I-am pus mâna pe umăr când a vrut să se ridice de pe scaun și doar am dat din cap. Am realizat atunci că aveam și eu aceeași teamă ca și el. Asta m-a surprins puțin: de când nu mă mai interesase de soarta unui om în afară, poate, de cea a lui M? Pe Fiiuea tot de dragul lui o ajutasem.

Filip se uita la noi cum ieșeam pe poartă ca și cum l-am fi abandonat. Și exact așa mă și simțeam. Oare asta făcusem? Nu. Era pentru binele lui. Putea oricând să meargă ceva prost. Mi-era suficientă teama că am fi putut da greș. Ceea ce m-a surprins, însă n-a fost faptul că simțeam teamă de eșec sau pentru viața lui Filip. Nu, m-a surprins mai tare un gând mic, ascuns bine, care îmi șoptea că poate nici n-ar fi așa de rău dacă nu am reuși să rupem sigiliul acum.

– Și dacă nu reușim acum, ce facem? Andreea, M și Ofelia aveau aceleași griji, aparent, la câțiva pași mai în față.

– Nu există, domniță, o să vedeți. De mers, o să meargă. Am descântat blesteme de când mama m-a făcut. La fel și celelalte.

Doamna cu fusta înflorată, Nica, știa și drumul și ritualul. Și aparent avea o încredere de sine cât se poate de reală. Nu simțeam nici cel mai mic dubiu venind dinspre ea. De ceilalți trebuia să mă țin departe. Așa că, în final, am început să mă concentrez pe a bloca tot ce venea din afară și să accept că ceea ce rămăsese erau propriile mele frici și nesiguranțe. Frici și nesiguranțe? Din nou mă întrebam când simțisem asta ultima dată…

Când M s-a apropiat de mine, am realizat că, fiind așa de preocupată de interacțiunile mele cu Filip, pe el îl cam ignorasem.

– Unde ai găsit… vrăjitoarele? Așa le zice, dacă nu mă-nșel?

– Da, s-a amuzat puțin M, sunt vrăjitoare albe. Vin șapte pentru ritualul din seara asta.

– Ai mai cunoscut și altele pe lângă Nica?

– Doar două, chiar înainte să venim încoace. Erau în drum.

– Dar cum le-ai găsit? Și atât de repede.

– Ah, nu e meritul meu. Andreea era în legătură cu multe de ani de zile. Părea să fie convinsă că au o legătură cu lumea noastră, așa că le-a tot căutat și a discutat cu ele. Din ce mi-a zis, a vorbit cu zeci de vrăjitoare și de la noi și de pe afară.

– De pe afară?

– Din alte țări. Dar femeile astea șapte, ar putea avea într-adevăr conexiune cu lumea noastră. Cel puțin așa mi s-a părut și mie când am vorbit cu ele. Când am făcut cunoștință și le-am atins, am crezut că simt ceva familiar, ceva de acasă. Tu nu simți nimic?

– N-am simțit nimic de la ea.

M-am concentrat pe M, m-am deschis către el cu totul și m-am simțit ca și când chiar aș fi ajuns acasă… sigur, o casă în care s-a mai mutat mobila, s-a zugrăvit, dar chiar și așa: acasă. Era o senzație distinctă. Parcă energia lui vibra la unison cu mine. Gândurile lui îmi erau și ele ca niște vechi prieteni. M se simțea incomodat, așa că m-am oprit. Apoi, pentru câteva secunde, m-am concentrat pe Nica și nimic altceva nu permea de la ea în afară, poate, de o încredere de sine de nestrămutat. Am încercat să sap mai adânc. Să văd ce gândește chiar atunci. Dar avea mintea goală. Am încercat să-i pătrund în amintiri, dar nu părea să fie nimic acolo. M-am oprit și m-am întors spre ea cu totul, concentrându-mi toată energia. Din dreapta mea și-a întors capul amuzată către mine și mi-a pus o întrebare, fără să se oprească sau fără să se uite la mine.

– Dacă ai fi putut să-mi vezi așa de ușor gândurile, ce vrăjitoare mai eram?

– Așa e, am spus și am zâmbit neștiind, de fapt, dacă să fiu de acord sau nu.

– Ce anume? M-a întrebat M, care se oprise și el și se uita nedumerit la mine. Atunci am realizat că Nica îmi răspunsese cu gândul. Mai precis, îmi dăduse voie să îi văd acel gând și nimic altceva.

– Interesant, am spus eu cu voce tare, ignorându-l complet pe M, cu tot cu iritarea lui. Îi făceam frecvent lucrul ăsta pe vremuri. Am zâmbit, dar am sesizat o schimbare în mine. Nu îmi era indiferent dacă îi răspundeam sau nu. Am realizat că îmi păsa de M. Că îmi era drag. Am întors capul spre el brusc, uimită și eu de realizarea mea și mi-am dat seama că simțisem asta tot timpul. De-aia îl ajutasem. De-aia îl trimisesem aici în loc să permit să fie ucis de o gașcă de beizadele răsfățate. De-aia îi dădusem pandantivul meu și îi urmărisem prezența în univers atâta timp. Și de-aia energia mea îl găsea așa de ușor. Dar… era oare posibil? Nu mai simțisem nimic de la Roah’al. Asta îmi tot spun. Dar oare e adevărat? Fiiuea… o salvasem oare doar de dragul lui M? Ar fi fost și ea linșată dacă nu interveneam. Poate n-au făcut revoluția aia chiar pe nedrept. Dacă unicii mei servitori au trecut prin așa ceva, oare cum era lumea de fapt? Poate nu mai trebuia să mă concentrez doar pe lumea naturală, pe resurse, pe planetă… poate ar fi trebuit să fac mai mult. Poate asta așteptau oamenii de la mine când veneau la templu. Poate asta voiau de la mine când au trimis delegația aia.

– Oare am greșit?

– Poftim? M se uita la mine cu niște ochi mirați. În legătură cu?

– Cu tot. Cu oamenii… Mereu am considerat că fiecare face ce vrea. Că asta e libertatea supremă și că rolul meu și al celorlalți zei era să ținem lumea în siguranță. Să o protejăm de calamități și să îi oferim resursele propice pentru viață. Dar am uitat complet că viețile scurte ale oamenilor nu le dau șansa la o înțelepciune prea mare… că fac mereu aceleași și aceleași greșeli și că au nevoie de cineva care poate vedea imaginea de ansamblu. Poate eu trebuia să fiu acel cineva…?

Mă uitam la M cu speranță. Ce speram? Să mă contrazică. Să îmi spună că nu greșisem. Că oamenii își doreau autonomie, independență și că își puteau guverna singuri lumea și viața. Dar M doar a dat din umeri.

– Da. Cred că toți așteptau de la tine altceva decât neutralitate. Toți te venerau nu pentru că nu te băgai în treburile lor… ci pentru legendele vechi.

– Legende?

– Da… nu-ți mai amintești? Legende de la începutul lumii când erai ca un judecător… nu ca un judecător, de fapt, ci, mai degrabă, ca o învățătoare care avea grijă de elevii ei, care îi învăța lucruri, dar care îi și pedepsea aspru atunci când greșeau.

– A trecut mult de atunci.

– Iar noi nu am uitat. Asta pentru că nu ne-am pierdut niciodată nevoia unei ființe care să ne ghideze. Asta am învățat aici. Sunt așa de multe religii… Așa de multe căi… Și oamenii caută mereu mai multe, pentru că nu găsesc drumul către pace interioară nici ca individ, și, aparent, nici ca specie.

– Voiam să mă duc înapoi ca să îi pedepsesc. Am spus și am realizat că era adevărat. Nu mai dădusem glas gândurilor ăstora, dar știam că le avusesem undeva în străfundul ființei mele negreșit.

– Și acum?

– Și acum, am spus, iar M a râs puțin pe nas. Dar acum simt și altceva. Simt că vreau să le arăt că vechile căi… trebuie să piară. Frații mei… nu vor mai fi acolo să mă ajute. Ba dimpotrivă, cei care vor fi scăpat cu viață vor fi furioși, așa cum am fost eu. Poate mai rău. Și-atunci nici nu știu dacă voi putea să salvez A Doua Casă. Dar vreau să încerc. Asta simt. Vreau să îi pedepsesc și să îi salvez în același timp. Ce bizar…

– Nu e bizar deloc, a spus M. Mi se pare cât se poate de normal. Și eu aș simți la fel în locul tău. Aș avea chiar curajul să spun că oricine ar avea aceleași sentimente amestecate. De fapt, cam așa și simțim în legătură cu zeii.

M-am uitat spre el și nu-mi venea să cred că tocmai el avea sentimente amestecate. M-am aruncat efectiv înăuntrul lui ca să caut dovezi că era adevărat ceea ce spunea. Pe măsură ce descopeream toate experiențele lui, unele bune, cu mine, iar altele îngrozitoare, cu Fiiuea, cu el însuși… apoi cu oameni pe care nu mi-i aminteam, dar păreau apropiați de-ai lui care îl contestau ca preot, care contestau zeii, care cereau audiențe la zeița pe care n-o mai văzuse nimeni de atâta timp și care poate nici nu mai exista… Amintiri clare care păreau încărcate de emoție, de înflăcărare – M părea atât de revoltat când cineva era contra mea. Loialitatea, credința lui mi s-au părut atât de frumoase, și mi-au trezit niște sentimente pe care nu le puteam înțelege, sentimente calde. Apoi m-am simțit trasă într-o amintire mai puternică. Cum o forță mă împinge prin ceva ce părea că nu pot să înțeleg, ceva ce mă speria îngrozitor. Îmi simțeam inima cum îmi bate violent nu doar în piept ci în tot corpul. Cu cât mă apropiam de locul ăsta bizar, aflat deasupra solului, am înțeles că nu mai eram pe moarte. Că sângerarea se oprise, că pandantivul pe care îl purtam acum la gât îmi vindecase rănile, că sângele de pe pieptul meu începuse se usuce. Am simțit puterea din pandantiv și când am ajuns la portal, am trecut prin el fără să știu că asta era. Vedeam lumea prin ochii lui M, de data asta și mi-era milă de el pentru prima dată. Nici când era un copil care trebuise să-și părăsească familia pentru a mă servi nu-mi fusese, nici când îi murise familia, și nici când murise el. Acum, văzându-i teama pe care o simțise când îl trimisesem aici îmi era. Trecerea prin portal n-a durat nici măcar o fracțiune de secundă. Când s-a terminat era singur într-o pădure, în miez de noapte. S-a uitat înapoi unde fusese portalul și nu mai era nimic. Simțea atât de multe lucruri dar peste toate erau teama și ura. Ura că îl salvasem și că îl trimisesem aici.

Capitolul 18 acolo

Simțeam cum îmi bătea inima cu putere, cu toate că știam că nu era deloc așa, iar muzica de dincolo îmi suna tare direct în palatul minții. Conștiința îmi trecea pe nesimțite într-un soi de transă, dar știam deja de la Alter că amprenta mea sinaptică era așa de bine conturată că, și dacă aș aluneca înapoi în lumea și în timpul meu, tot mi-aș putea găsi calea înapoi. 

– Nici n-ar trebui să conteze… mi-am spus într-o doară. 

Dar conta. Conta pentru că prezentul este cel mai important. Pare mai real, mai viu decât orice trecut sau viitor ți-ai putea aminti sau imagina. Capsula de sticlă în care stăteam culcată în scop de mentenanță îmi dădea o stare de claustrofobie chiar și după ce conștiința mea pășea în afara corpului. 

Am decis ca Alter să aibă niște siguranțe care, odată declanșate de potențiale încercări de a fi reprogramat, sau poate de cine știe ce modificări structurale, l-ar putea trezi imediat, gata să ne apere casa. Stabiliserăm nu doar că legătura noastră era cu adevărat importantă, ci și că trebuia să păstrăm corpul pe care îl aveam cât mai intact: știam – sau, mai degrabă, Alter știa – că receptaculul e la fel de important în stabilirea unei legături cu conștiința ca dorința acelei conștiințe să existe. Ăsta era, de altfel, motivul pentru care androizii creați pentru antici erau făcuți după asemănarea lor. 

Mă simțeam ca și când somnul mi se înfiripa în pleoape. Și cu toate astea o vedeam destul de bine pe Sela, care mă fixa intens, aproape nemișcată, de data asta fără nicio tabletă în mână, lăsându-i pe alții să aibă grijă de lucrurile practice. Pe măsură ce mă dizolvam în vis, imaginea ei își pierdea din contrast, din claritate, iar culorile începuseră să intre una într-alta, transformând-o în altceva. Fox începuse să se materializeze încetul cu încetul chiar în fața mea, într-un loc pe care îl știam prea bine: eram la mine acasă. Recunoșteam momentul: era mai degrabă o amintire decât un vis. Era destul de recentă, una dintre puținele noastre întâlniri din ultimii 5 ani. Venise până la mine ca să-mi spună că fusese la un sanatoriu vreo 3 luni. Îmi amintesc cum se uita pe geam, în depărtare, mai mult ca să nu se uite la mine. Fața mea, știu bine, era brăzdată de liniile lui nu-nțeleg.

– Ce fel de sanatoriu?

– Știi prea bine, pentru oameni nebuni.

– Nu ești nebună, totuși. De ce te-ai internat?

– Eram deprimată… în conflict cu mine însămi. Mă simțeam pierdută și fără sens pe lumea asta. 

Trăsăturile ei armonioase erau relaxate într-o lipsă totală de expresie. Încă privea în zare. Știam de acum câte nopți mă va ține gândul ăsta trează de-aici înainte. Știam din experiență cât de greu e să spui cu voce tare lucrurile astea, să le dai puterea realității și să le accepți ca parte din tine. 

– Și el ce-a zis?

– El?

– Bărbată-tu.

– A, ne-am despărțit de ceva timp. Scuze că nu ți-am spus.

– Scuze?… Și mama știe?

– Normal că știe.

– Și despre sanatoriu?

– Ea m-a ajutat să mă hotărăsc să mă internez. Cu ea am ales unde. A venit să mă vadă weekend de weekend.

Poate ar fi trebuit să fiu mai preocupată de faptul că mama și Fox consideraseră că-i trebuia grijă de specialitate 24 din 24. Cu toate astea, în momentul acela nu simțeam nimic mai puternic decât că fusesem lăsată pe dinafară, mințită. Am tras aer în piept și am încercat să-mi golesc mintea de gândurile astea. Pe ea trebuia să mă concentrez, știam bine, și mi-o repetam întruna. Am încercat din răsputeri să pun un zâmbet înțelegător pe față: până la urmă, cine să o înțeleagă mai bine decât mine, care trecusem prin atâtea episoade depresive. S-a întors cu fața către scrumiera în care avea o țigară aprinsă și aproape consumată de la sine, cu o coloană de scrum compact încă atașată de ea. A luat-o cu grijă, parte din scrum desprinzându-se cu o ușurință care mi-a dat o senzație neplăcută. Apoi a mai scuturat-o o dată înainte să tragă puternic în piept, până când a ajuns la filtru. A stins-o ținându-și respirația, și apoi, ca și cum și-ar fi amintit ceva s-a ridicat brusc și mi-a spus cu niște cuvinte învăluite în fum că atât a avut să-mi zică. Până să mă dezmeticesc era deja cu geanta pe umăr și cu un picior pe jumătate în sandaua albă cu platformă de plută. 

– Unde pleci asa? Am întrebat buimacă.

– Acasă.

– Nu vrei să mai vorbim?

– Nu.

M-am simțit rănită. Refuzul ei de a vorbi cu mine mi se părea nedrept. 

– De ce nu vrei? Am trecut prin atâtea lucruri similare…

– Nu am trecut deloc prin lucruri similare, a mârâit practic. Tu ai viziuni cu lumi paralele și ai decis că asta ești tu. Le-ai îmbrățișat cu totul și trăiești cu ele. Tu ai avut mereu puterea să accepți cine ești, oricât de anormală ar fi fost persoana asta în ochii lumii. Eu… eu nu pot să mă accept ca persoană, nu pot să trăiesc cu deciziile mele, indiferent care ar fi ele. Nu mi se pare că suntem în situații asemănătoare. Eu nu sunt la fel de puternică. Și nu sunt pregătită să îți demonstrez că nu sunt. 

– Veronica, fii serioasă! Te știu prea bine. Treci printr-o criză, de acord. Treci prin momente grele. Dar nu sunt exact astea momentele în care ar trebui să accepți ajutorul? Crede-mă că aș face orice ca să te văd fericită. De ce trebuie să mă respingi așa, să mă lași pe dinafară? 

Veronica, nu mi-ai mai zis demult așa. 

Am vrut să o îmbrățișez, dar s-a aplecat să-și așeze cealaltă sanda mai bine, așa că m-am lăsat păgubașă. 

– Veronica, am început iar, fără să am vreo idee de ce aș fi putut să mai spun. Măcar vorbește cu mama. Vorbește și cu mătușa Martha… Mi-a zis că n-ai mai fost demult să o vezi… asta dacă nu m-a mințit și ea, ca mama.

– Nu, n-am mai fost să o văd. 

Putem să mergem într-o zi împreună, dacă vrei.

S-a uitat la mine simplu, fără vreo expresie, ca și când ar fi fost pe medicamente. M-a pupat pe obraz, ca de obicei, și apoi, când a ieșit pe ușă, mi-a zis o să încerc

Am simțit aroma ei de țigări – cireșe, de data asta – și apoi totul s-a dizolvat într-un fum în care nu vedeam nimic. 

Așteptam să se materializeze ceva, când am realizat că aveam deja pământ sub picioare și pucioasă în nări. Îmi aducea aminte de unul dintre visele mele din adolescență, când intrasem într-o lume ca un iad. O lume de lavă și de vapori denși prin care nu puteam vedea. Scrisesem câteva săptămâni bune în jurnal, torturată fiind de imaginile care nu-mi dispăreau din cap, de miros, dar, mai ales, de senzația de teamă profundă. 

Acum, totuși, nu mi-era teamă. 

– Alter, am zis cu un glas firav, dar care nu suna deloc cu al meu. Voiam să mă asigur că n-am ajuns prin vreun cotlon diferit din palatul minții noastre. 

Nu vedeam nimic pe nicăieri. Totul era învăluit în fumul gros. Nu simțeam nevoia să tușesc, totuși, ca în visele mele. Nici să fug. Mă simțeam și acolo, în locul în care-mi vedeau ochii o lume aridă la picioare, și în altă lume în același timp. De data asta nu vedeam din afară, ci dinlăuntrul ființei bizare căreia îi aparțineam, și care eram eu însămi. Și cu toate astea, parcă ceva era atât de diferit, atât de universal, încât mă simțeam ca și cum m-aș fi îmbrățișat cu dumnezeirea însăși. Ca și cum filoanele alea de catifea deveniseră parte din mine, iar eu parte din ele. Simțeam că pot merge oriunde vreau, știam că pot: trecut, prezent, viitor, în steaua de deasupra capului, sau pe planeta distantă unde o găsisem pe ea. Îmi doream trecutul. Și aș fi putut oricând să îl vizitez, dar nu va fi fiind niciodată cum fusese înainte. 

Vântul era uscat, iar atmosfera atât de încinsă, că o crenguță uscată, care fusese probabil în grămada de lângă intrarea în seră se aprinsese. Corpul în care eram, acest nou eu complet străin mie a început să plutească spre intrarea în ceea ce părea un dom imens, transparent, ce reflecta lumina în sute de direcții. Era croit cu miliarde de fațete, ca și când cine îl făcuse avusese în minte un diamant șlefuit. 

Mi-am dat seama încetul cu încetul că eram pe a doua casă, soarele galben și luna turcoaz stând pe cer aproape în același loc ca atunci când ajunsesem acolo cu Fox. Atâta doar că acum marea de lavă nu era nicăieri în zare. Eram în mijlocul a ceea ce părea a fi un deșert arid și foarte lin, nicio movilă ridicându-se deasupra alteia. Pământul ăsta era sterp, vedeam bine. Se simțea așa. Simțeam parcă viața planetei însăși pulsând odată cu mine, dar nimic în afară de asta. 

Căutam. Acest nou eu al meu era copleșit de o panică diferită de orice simțisem până atunci. Înțelegeam emoția însăși, ceea ce nu reușeam să asimilez era manifestarea ei. Mă simțeam ca și cum doar inima mea ar fi fost aceeași, dar conștiința mi-ar fi trecut în altă dimensiune. Am zâmbit la realizarea că nu eram în corpul unei alte ființe, ci devenisem eu însămi altceva, însă știam și că nu se întâmplase încă, căci simțeam că eul meu se termina undeva, chiar dacă nu puteam să-mi dau seama unde, iar celălalt începea probabil de acolo și se extindea oriunde puteam eu să cercetez, ca și când m-ar fi înglobat perfect în sufletul ei, dar nu m-ar fi asimilat încă. A fost, într-un fel, eliberator. Pentru mine atunci nu mai exista nici Fox sau lumea de acasă, nici Sela cu capsula în care Alter era acum împreună cu corpul nostru, și nici vreuna din lumile pe care le știam. Eram pe a doua casă, dar într-un timp poate imemorial pentru civilizația Selei, și inimaginabil, non-existent pentru cea a maica-mii sau a mătușii Martha.

Prezența noastră se îndrepta ușor către dom, simțind cum însăși textura noastră se schimbă, luând o formă familiară. Când eram complet transformate în forma umană, am pășit pe pământ, ca și cum ne-am fi dat jos de pe un nor, iar apoi ne-am oprit brusc: la picioarele noastre era o grămăjoară de lucruri care nici nu păreau să aibă vreun sens. În fața ei era un pandantiv care arăta ca și cum soarele însuși ar fi fost prins înlăuntrul lui, și, pentru câteva momente, nu mi-am putut lua ochii de la el. Lănțișorul de care era prins părea fin, dar altfel decât orice văzusem până atunci, ca și când metalul din care era făcut fusese viu odată. Am simțit o durere adâncă, una care părea să transceadă timpul pentru că îmi dădeam bine seama că o purtasem cu mine secole peste secole. 

Dar ochii mi-au mers automat de la lănțișor la mâna care păruse să îi fi dat drumul și apoi craniul care stătea aproape în mijlocul grămăjoarei, ca și cum ființa care îl purtase se transformase în praf aproape într-o clipită. Tot ce mai rămăsese din ea erau oasele și o togă ce părea să fi fost albă într-un trecut destul de îndepărtat. 

O mână aproape umană, a mea, a atins craniul ca și cum ar fi atins obrazul cuiva drag. Apoi l-a luat de jos și l-a dus la gură. Am simțit atunci cum craniul devine parte din mine, din noi. Și am înțeles cine fusese persoana asta. Care îi era povestea, și pe cine iubise. Realizasem că fusesem iubită până la ultima suflare; că gestul pe care îl făcuse Roah’al, să renunțe la propria viață, fusese nu din lipsa dragostei, ci pentru că îi era dor de casă, de oameni. Fusese atâta timp singură în lumea asta nouă și aridă, încât sufletul îi fusese și el secat. Iar când ultima fărâmă de speranță se dusese, a deschis porțile serei și a renunțat la darul nostru, la darul vieții și al creației. 

Am intrat în seră și ce am văzut acolo era deopotrivă familiar și străin. Ca și cum cineva încercase să recreeze lumea din memorie. Eram în mijlocul unei jungle plină de plante, de copaci, de pietre care îmi aduceau cu niște stânci abrupte și pe care mușchi care arătau ca niște degete minuscule se cățărau cu înverșunare, gata să prindă orice rază de soare sau picătură de apă. Păreau că se mișcă, că vorbesc între ele, că au un limbaj și o emoție proprie. Asta era lumea iubitei mele, dar pentru mine era mai mult decât atât, era ancora în timp și spațiu de care aveam atâta nevoie. Era acasă.

M-am întors la rămășițele lui Roah’al, am luat pandantivul de jos și mi l-am pus în jurul gâtului. Apoi am luat toga, iar în ea am pus oasele. Am intrat apoi în seră și, după ce am mers puțin fără să știu unde, m-am regăsit chiar în mijlocul ei. Mi se părea ușor familiar felul în care aleile erau dispuse radial, pornind toate de la o zonă circulară. În mijlocul ei stătea o bancă de piatră, un fel de granit șlefuit. 

Am simțit atunci cum mă desprind ușor de conștiința ființei ăsteia supraumane, și, înainte să fiu trasă în altă lume, am văzut-o pe Reeza cum a lovit cu putere chiar în mijlocul băncii de piatră, sfărâmând-o cu totul și pe ea, dar și pavelele de dedesubt, o groapă mare căscându-se în loc. A depus cu grijă giulgiul și conținutul său prețios și apoi a spus niște cuvinte pe care nu le-am mai auzit, dar pe care le știam cu exactitate.

Capitolul 19 aici

Cele șapte femei sporovăiau mulțumite. Totul era gata pentru un ritual păgân.

În mijlocul poienii construiseră un foc de dimensiuni impresionante, crengile mari puse în picioare se adunau laolaltă pe la un metru jumate înălțime. M de-abia îi pusese foc la bază iar acum, încetul cu încetul, flăcările care lingeau lemnele cu lăcomie îl făceau să își facă simțită prezența. În jurul vetrei mari erau dispuse radial șapte focuri mai mici. Fiecare cu vatra lui atent așezată și cu mici sticluțe pe lângă ea. Deasupra fiecărui foc, stătea pe un trepied câte un ceaun mic și negru, din fontă, ca pentru mămăligă, dar care părea să aibă în el un lichid parfumat. O fiertură de plante, probabil, pentru că poiana mirosea a petale de trandafir, a lavandă și a mentă și a tot felul de alte miresme pe care nu le recunoșteam, dar care îmi dădeau o stare de bine.

Ofelia și Andreea așezau ultimele pietre între micile focuri, legând astfel focurile între ele. La fel și de la focurile mici la cel mare porneau raze făcute din pietre de diferite forme și dimensiuni. Îmi plăcea senzația de misticism pe care mi-o dădea tot aranjamentul, care avea rolul de a le transpune pe femei într-o stare de meditație. Știam că oamenii nu se puteau conecta pur și simplu la energia universului. Aveau nevoie de mici ritualuri ca ăsta. Așa cum M și preotesele de pe A Doua Casă aveau băile purificatoare, ritualurile de învestire, sau posturile de 100 de zile.

Am asistat la pregătiri de pe margine. De acolo M mi se părea extrem de entuziasmat, ceea ce mi s-a părut amuzant. Aproape că îmi amintea de Filip.

Cele șapte vrăjitoare s-au oprit brusc din vorbit, iar Nica i-a făcut un semn scurt din cap lui M care a aruncat cu grijă în foc niște bucățele de lemn și apoi s-a retras în umbră. Pe Ofelia și pe Andreea nu le mai vedeam. Vrăjitoarele s-au făcut nevăzute în pădure pentru o vreme, lăsându-mă să contemplez liniștea ruptă doar de trosnetul focului și aromele puternice de lemn de salvie și catifelarea aerului de miez de noapte.

Când au reapărut purtau doar o fustă cu pliuri și aveau bustul dezgolit. La gât și pe șolduri aveau salbe aurite care scoteau clinchete la fiecare mișcare. Părea că mai existam doar eu pe lume și cele șapte muritoare gata să îmi dea înapoi puterea divină. Am zâmbit la ironie și am pășit în interiorul cercului atunci când mi-a făcut Nica semn. Fiecare dintre femei își ocupase locul în dreapta câte unui ceaun. Când am pășit peste linia de pietre în interiorul cercului au început să murmure niște cuvinte numai de ele știute, însă în perfectă armonie una cu cealaltă. Apoi au început să performeze un soi de dans, cu mișcări lente, calculate rostind incantații într-o limbă pe care n-o recunoșteam, în ritmul clinchetului de salbe. Fiecare clinchet era mai intens decât cel de dinainte. Fiecare murmur mai tare. După câte un chiot se puneau într-un genunchi și, tot în mișcări ritmice, ca în transă, mai puneau câteva picături dintr-una dintre sticluțe în ceaun, pe jos, pe sânii lor, iar aroma din aer devenea încetul cu încetul amețitoare, înnebunitoare, copleșitoare. Până când, la un moment dat, le-am simțit într-adevăr puterea. Am simțit cum emană o energie pe care o absorbeam cu aviditate. La început mi se părea ireal. Ca și cum simțurile doar mă păcăleau, dar pe măsură ce ritualul devenea mai intens, pe măsură ce femeile țipau mai tare și făceau mișcări mai sălbatice și erau mai pătrunse de vaporii fierturilor lor, simțeam și eu cum puterea mea crește. Cum corpul meu parcă arde și clocotește, ba mai mult, e gata să explodeze.

Am realizat că zâmbeam și că aveam o expresie care nu îmi plăcea pe față. Îmi simțeam lăcomia, iar asta m-a făcut să-mi fie rușine. Și, pe măsură ce mă controlam, simțeam că-mi pot controla și corpul și energia. Femeile ajunseseră la apogeul transei lor și țipau cuvintele ritualice, le mârâiau, le spuneau în voci guturale, sălbatice, iar sălbăticia lor exploda, se combina, și mă pătrundea într-un mod cum nu mai simțisem demult. Fusesem atâta timp prinsă în corpul ăsta, stătusem într-o stare vegetativă în buncărul atomic așa de multă vreme că uitasem cu totul cum se simțea puterea mea. Iar acum, acum că m-a năpădit un val de senzații m-am simțit ca un prădător care a prins un miros de sânge. Pentru o secundă am văzut roșu în fața ochilor. Apoi s-a făcut liniște.

Când am deschis ochii eram în mijlocul unui deșert nesfârșit. Vedeam bine A Treia Casă chiar în fața mea. Apoi m-am uitat în jur și am văzut prăpăd. Oameni morți peste tot în jurul meu. Ca și cum acolo fusese o mare bătălie. Oameni arși, decapitați, despicați pe dindouă, cu mâinile întoarse în poziții nefirești sau cu picioarele secționate… morți din cele mai diverse păreau că umplu deșertul până la orizont. Cineva a vorbit în dreapta mea și am întors capul. Am vrut să întreb ce se întâmplase. Dar în locul meu a vorbit Fiiuea.

– Când putem să începem să îngropăm morții? a întrebat ea, dar nu i-a răspuns nimeni. S-a uitat la consilierii ei și niciunul nu părea să aibă curajul să îi spună adevărul. Că probabil acolo vor rămâne să putrezească pe vecie.

Apoi am clipit și m-am simțit transportată în alt timp. Fiiuea de data asta era în camera de război cu strategiile în față, cu consilierii și generalii în jurul mesei imense. Stătea sprijinită cu ambele mâini de masă, ca și când tocmai aflase o veste devastatoare. Voiam să o întreb ce se întâmplase. Dar nu aveam nicio putere. Nici nu știam pentru cât timp voi fi conectată la ea, așa că am încercat să înțeleg ce se întâmplase din strategia desfășurată pe masă, care prevestea noi bătălii pe mai multe fronturi. A Doua Casă trecea printr-un război mondial, vedeam bine. Iar locurile care păreau a fi atacate erau foste temple. Locația pe care erau concentrate cele mai multe forțe părea că rezonează cu mine mai mult decât restul.

Simțeam că se rupe legătura, că plutesc înapoi către lumea din care venisem, când am auzit-o pe Fiiuea spunând niște cuvinte pe care le-am înțeles de-abia când m-am reconectat cu corpul meu:

– Eșecul va însemna extincția noastră.

Ceva grav se întâmpla pe A Doua Casă. Când mi-am venit în fire nu am mai suportat haosul făcut de femei, așa că am absorbit toată energia de la focul mare și s-a făcut liniște. Ritualul se terminase.

Capitolul 20 acolo

Când am deschis ochii mă simțeam încă legată de Reeza, de lumea pe care tocmai o vizitasem și mi-a fost greu să asimilez ce se întâmpla în jurul meu. Miriade de informații m-au lovit deodată, iar mintea mea nu putea să facă față: la interior îl simțeam pe Alter cum încerca să îmi transmită toate datele problemei cu o viteză amețitoare, la exterior… lucrurile erau destul de bizare. Corpul meu era într-o continuă mișcare – ca într-un soi de dans în perfectă armonie cu o creatură ca ieșită din coșmarurile mele, care ținea câte o sabie în fiecare mână, și care părea mereu ușor mai aproape, mai aproape. 

Alter controla totul: mișcările, câmpul vizual, fluxul de informații. Eu eram buimacă și, deși începeam ușor, ușor să înțeleg cum stă treaba, tot simțeam că nu pot să asimilez. Cred că mintea mea nu era concepută pentru un flux interior de informații atât de mare – cum ar fi putut fi?

Creatura cu care aveam acest dans letal, lupta în care fuseserăm azvârliți pentru amuzamentul unor oameni pe care nu îi puteam vedea, tensiunea pe care o simțeam venind de la Alter și faptul că mă întorsesem atât de târziu din hoinăreala mea prin timp, toate mi se păreau copleșitoare. Cui nu i s-ar fi părut copleșitor să se trezească în mijlocul a ceea ce părea a fi o luptă pe viață și pe moarte cu un soi de monstru construit ca un amalgam frankensteinian?

Când am reușit să mă concentrez, în sfârșit, parcă am început să văd și să aud pentru prima dată: mulțimea de dincolo de geamurile arenei scanda frenetic în acord cu mișcările noastre. 

Când creatura cu care ne luptam părea să aibă avantajul, se scanda Mo-ah. 

Alter încerca frenetic să găsească strategii noi. Toate erau combătute cu ușurință de ce părea a fi un robot hibrid, susținut de 8 picioare prinse de un corp negru. Era ca și cum ar fi fost un păianjen în toată regula. În loc de capul mic și rotund al unui păianjen stătea atașat un corp de femeie. Tot ansamblul părea un kitsch, o cacofonie, o jucărie pentru copii văzută printr-o lupă enormă: droidul ăsta nu era deloc făcut cum eram eu, sau chiar ursul mecanizat, ci îmi amintea mai degrabă de o păpușă cu articulații. Corpul părții de jos era făcut dintr-un aliaj metalic ce părea să reflecte lumina destul de neobișnuit. Îmi aducea cumva aminte de bălțile negre de benzină sau de motorină pe care le puteai găsi peste tot prin București pe vremuri, și care, dacă te uitai din diverse unghiuri, păreau multicolore. Toate articulațiile erau expuse complet, lăsând la vedere atât cuplele cinematice, care gravitau una în jurul alteia, cât și părți din furtunele și pistoanele, curelele și tijele care păreau dispuse exact ca niște tendoane și ca niște mușchi. Articulațiile păpușii de deasupra erau acoperite de o plasă metalică, prinsă de un exoschelet transparent. Pesemne că acolo sistemele erau mai complexe, deci și mai ușor de distrus, dacă erau lovite într-un atac. 

Alter la ele țintea cu sabia noastră, un soi de scimitar, de fiecare dată când pornea în ofensivă. Ofensiva, totuși, se întâmpla rar, iar atunci aveam senzația că suntem ademeniți.

– Alter, l-am întrebat eu în spațiul nostru de comandă, văzându-l pentru prima dată concentrat la maximum, ca și cum toată puterea de calcul îi era necesară în fiecare secundă, doar ca să ne țină departe de o capcană care ar fi condus inevitabil la înfrângere. Ce fel de creatură e asta? 

Nu l-am lăsat pe Alter, vădit mai lent în răspunsurile sale, să-mi răspundă, simțind nevoia să reformulez.

– Cine o conduce? Are înăuntru o conștiință ca a ta, sau una umană, ca a mea? Pentru că mișcările ei mi se par destul de familiare. Ca și cum ar fi ca o pisică: se joacă cu noi. 

– Se joacă cu noi? Alter a repetat mecanic ce am spus și, pentru câteva momente părea că n-a realizat ce auzise, însă curând am început să simt o apăsare. Parcă știam ce e, dar mi-era greu să-mi dau seama de unde venea. Anxietate. Alter era copleșit de grija pentru ansamblul nostru, și deja văzuse în calculele lui eșecul. Puteam să-l văd și eu la fel de bine. O ușoară milă m-a cuprins pentru el, gândindu-mă că nu vreau să-l las să se confrunte singur cu lucrurile astea. Mi-era clar că Alter era o conștiință relativ nouă: emoțiile nu-i erau familiare, însă era capabil să le aibă. Eu eram așa de obișnuită cu stresul, cu grija, cu atacurile de panică, încât mi se părea normal să trăiesc așa, dar Alter era vizibil incomodat, iar următoarea mișcare defensivă a fost aproape la limită: una dintre săbii a trecut exact prin locul în care o fracțiune de secundă mai devreme stătuse gâtul nostru. Alter, însă, a reușit să ne lase în jos la timp, sabia trecându-ne razant prin fața ochilor, retezând în zborul ei nebun o parte din părul nostru negru și strălucitor. Din cădere am trecut într-un flic, și o secundă mai târziu aveam câțiva pași între noi și creatură. 

– Asta pare a fi condusă de un om. Dacă vrem să rămânem cu capul pe umeri… 

Mi-era clar că era nevoie să mă implic. Alter mi-o spusese demult. Dar nu știam cum, iar el părea să fie depășit de simplul task de a ne feri de atacurile violente și extrem de precise ale creaturii. 

Am realizat atunci, în secunda aia, că ceva se schimbase în mine de mai devreme. Mă conectasem cu o zeiță, iar schimbarea asta, acum că eram într-un loc fizic, începea să facă valuri ușoare, ca atunci când arunci o piatră în apă. Primul dintre valurile astea s-a simțit ca un ușor cutremur. Ca și cum ceva se întâmplase undeva  în palatul minții noastre, însă niciunul dintre noi nu știa ce. Alter s-a uitat la mine și a dat din umeri, spunându-mi mai mult din ochi că nu mai are putere de calcul ca să analizeze sursa cutremurului. Dar nu era nevoie, eu realizam pic cu pic ce se întâmplase, pentru că schimbarea era parte din mine, iar, în curând, din noi. Am simțit cum parcă tot palatul nostru pulsează cu o energie nouă. Valuri de lumină inundându-ne și dându-ne speranță. 

Când cutremurul, tsunamiul de energie, s-a potolit trecuse parcă o veșnicie. Afară, însă, nu trecuse decât o clipă. Suficient ca să ne aflăm iar într-o situație limită. Eu și Alter eram cumva mai legați decât înainte. Simțeam asta amandoi. Era ca și cum o nouă inimă ar fi început să bată în pieptul nostru, iar cu ea, și noi am fi format o legătură mai strânsă decât înainte. Ca și cum conștiințele noastre ar fi devenit, în sfârșit, una. Cumva simțeam că încep să am acces eu însămi la informațiile lui, iar el, la gândurile mele. 

– Ești sigură că o să meargă? M-a întrebat mai mult retoric, pentru că din calculele lui, rezulta o înfrângere copleșitoare. 

Nu i-am răspuns, ci am acționat: am făcut o serie de mișcări cu o fracțiune de secundă mai lente. Eram prinși între peretele de sticlă al arenei și creatura care ne ataca cu ferocitate cu ambele săbii. Am parat o sabie cu sabia noastră, dar cea de-a doua era liberă să ne reteze capul. Am pus mâna stângă ca scut și, chiar când lama a început să ne străpungă antebrațul am făcut o mișcare bruscă de rotație. Lama a rămas prinsă în antebrațul nostru. Am mișcat degetele de la mîna stângă, și, deși părea că am pierdut o parte dintre mișcări, am reușit să strângem totuși pumnul. Am mutat scimitarul în mâna stângă, iar cu dreapta am scos sabia din antebraț. Acum era timpul să trecem în ofensivă. 

Alter încercase să îi atace articulațiile, așa că am păstrat tactica asta pentru moment. Atâta doar că nu l-am mai lăsat pe Alter să aibă controlul: știam că ferocitatea nu era apanajul lui. Faptul că aveam conștiințele mai strâns legate ne permitea să împărțim taskurile mai eficient: Alter calcula și dădea traiectoria loviturilor, însă eu controlam frecvența, viteza, forța. Loveam sălbatic, haotic și fără oprire, corpul ăsta nesimțindu-se obosit nici măcar o secundă. 

Oponentul nostru pierduse o sabie, e drept, dar având atâtea picioare, avea o stabilitate și posibilități de manevră pe care nici nu mi le imaginam. 

Cu sabia care îi rămăsese para o parte din lovituri, evitând scimitarul destul de ușor. 

Ferocitatea mea era clar un element surpriză, dar, chiar și așa, și cu o sabie în plus, nu reușeam să răzbim. Loveam cu sabia dreaptă, iar creatura para lovitura cu o viteză amețitoare. Veneam în completare cu o lovitură de scimitar, nu mai târziu de o fracțiune de secundă după prima lovitură, iar creatura deja glisase în altă poziție, astfel încât lovitura să rateze exact la limită.

Făceam același dans de mai devreme, schimbaserăm doar direcția. Publicul devenise mai gălăgios, totuși.

 – Trebuie să schimbăm tactica! I-am spus eu lui Alter, care gândea același lucru ca și mine. 

– Întrebarea e ce ar merge? După calculele mele, nu prea avem cu ce sa venim nou, pe care să nu-l poată contracara. 

– Cred că am o idee, iar zâmbetul pe care i l-am arătat lui Alter l-am afișat și lumii. Atunci am auzit un sunet colectiv de mirare. Simțeam cum fiecare dintre cei care ne priveau se aplecase în față, ca să vadă mai bine, să fie mai aproape de scenă.

Am crescut distanța dintre noi și creatură și așteptam amandoi nemișcați. Cel care o controla, de oriunde era, se gândea ca și noi la următoarea mișcare. 

Am înfipt sabia în podea și apoi, cu mâna dreaptă i-am făcut semn să vină. 

Mulțimea a început să chiuie în extaz. Probabil nu mai văzuseră așa un show de multă vreme. Brusc am simțit cum nu îl mai încurajau pe Mo-ah, ci acum strigau felohrn, anticul. H-ul suna ca un șuierat. Îmi dădea fiori pe șira spinării. 

– Ești nerăbdătoare… entuziasmată…? Alter, deși înțelegea conceptul de emoție, părea că nu înțelege mecanismele din spate și ce le produce. Iar acum i se părea un moment nepotrivit să fiu plină de entuziasm. Eu, însă, simțeam un ușor tremur de nerăbdare, iar în palatul minții noastre se traducea ca un mic cutremur.

– Sunt, pentru că urmează să fac ceva ce mereu mi-am dorit.

Acum că natura conexiunii nostre se schimbase puțin, fiind și eu capabilă să preiau controlul, având, în același timp, acces la toate informațiile lui Alter, de data asta nemijlocit de conștiința lui, puteam să îl surprind. Și cumva simțeam o ușoară bucurie care venea chiar din faptul că știam că o să fac ceva neașteptat.

Mo-ah știa că trebuie să atace. Cei din tribună scandau frenetic, iar eu stăteam ca o statuie perfect nemișcată, așteptând. 

– N-o să mai dureze mult, am spus cu voce tare pe un ton plictisit. Până acum avuseserăm tot timpul o postură gata de luptă, fie de atac, fie de apărare. Acum aveam spatele perfect drept, scimtarul în mâna stângă. M-am uitat drept în ochii creaturii și am dus scimitarul la gură, lingându-i lama. Alter era complet uimit. Atât de uimit încât nici nu m-a întrebat de ce am făcut gestul ăsta. Mulțimea, în schimb, scanda frenetic felohrn-felohrn, iar eu știam că Mo-ah, de oriunde controla creatura, simțea și el acum fiori reci pe șira spinării. Asta voiam să fac și eram sigură că avusesem succes. O secundă mai târziu creatura a pornit într-un atac fulger, atât de rapid încât aproape că m-a luat prin surprindere. Ce nu știa Mo-ah era că eu nu veneam din aceeași lume cu anticii pe care îi știau ei, care erau concentrați pe dezvoltare, pe cercetare, pe problemele pe care trebuiau să le rezolve, și care își pierduseră, probabil, spiritul de aventură și de risc nejustificat. Probabil ei luptau pe viață și pe moarte, iar asta făcea lupta mai dramatică. Dar eu, eu știam că aveau nevoie de corpul ăsta: era un prototip extrem de nou și de avansat și, chiar dacă probabil părți din el se puteau înlocui la fel de ușor ca un piston la un motor de-al nostru, totuși nu l-ar fi distrus. Și-atunci, când Alter era programat să se apere cu fiecare părticică, eu eram programată să am o încredere că orice s-ar întâmpla, nu suntem în pericol de moarte. Iar asta îmi dădea curaj. Și-apoi veneam dintr-o lume cu filme de acțiune și cu scene uluitoare de luptă. Era vremea să mă joc și eu puțin cu corpul ăsta fantastic și să dau oamenilor circul la care civilizația mea era net mai bună.

Am lăsat sabia dreaptă înfiptă în podea, am mutat scimitarul în mâna dreaptă și am parat lovitura cu o violență care a împins creatura înapoi. Totuși știam că nu forța brută mi-era necesară: cu atâtea picioare nu aveam nicio șansă să o dezechilibrez. Dar fracțiunea de secundă de uimire a fost suficientă ca să mă repoziționez fără să dau vreun indiciu că aș fi făcut asta. Mo-ah sigur se concentra pe sabia pe care o lăsasem în urmă. Așa că l-am lăsat să creadă că o vreau înapoi: m-am uitat cu coada ochiului spre sabie chiar când mă retrăgeam din încleștare. Am pornit spre sabie cu detentă bună amandouă, dar am lăsat-o să ajungă prima la ea. Uneori trebuie să sacrifici câteva piese ca să câștigi.

Era gata de atac, și cu toate astea nu s-a aventurat să pornească unul. Aștepta mișcarea mea. Eu aveam toate detaliile puse la punct, dar faptul că știam că totul trebuia să se bazeze pe o sincronizare la fracțiune de secundă mă făcea să amân momentul. O ezitare pe care Alter nu părea să o înțeleagă, dar pe care i-am explicat-o mai apoi: frica este cea care ne-a adus așa de departe. Frica este motorul supraviețuirii. 

Ne dădeam târcoale, creatura ținându-se pe poziție, Mo-ah, de oriunde o controla știind că e prudent să mă aștepte. O mișcare greșită din partea unuia dintre noi și meciul se termina. O greșeală infimă poate face uneori diferența dintre viață și moarte. Asta era diferența între mine și Alter. Odată calculat ceva, Alter nu se mai gândește de două ori. A luat în considerare toate variabilele pe care le are la dispoziție, așa că, ori de câte ori ar face calculele, rezultatul va fi mereu același. Dar oamenii sunt spontani. Ei nu iau în considerare toate detaliile, iar uneori își fac viața bazându-se pe nimic altceva decât pe instinct și pe ce mofturi li se năzare. Iar mie mi se năzărise o idee. Una nebunească, dar știam că de asta aveam nevoie ca să învingem: de nebunie temperată de frică. 

Când am luat decizia să pornim l-am luat prin surprindere pe Alter. Eram în mijlocul unui moment de dubiu dacă planul este bun. Și brusc am pornit în alergare, din 3 pași fiind la o distanță de braț față de creatură. Corpul nostru era angajat complet într-o mișcare de atac, scimitarul deasupra capului, ferocitatea pe care am pus-o în tensiunea din mușchii artificiali surprinzându-l și pe Alter. Mo-ah știa exact forța cu care voi lovi, calculând probabil după viteza pe care o aveam, detenta pe care a avut-o săritura, arcuirea corpului… toate astea erau simple cunoscute într-o ecuație. Necunoscuta era mintea mea umană.

Știam că pentru a contracara ferocitatea loviturii îi trebuia un timp de pregătire: acele câteva fracțiuni de secundă în care trebuia să se lase puțin în jos, ca să distribuie mai bine greutatea, și să capete stabilitate mai mare datorită centrului de greutate mai aproape de sol, să ducă ambele săbii în poziție, chiar în fața ochilor, să-și pregătească fiecare componentă pentru a para atacul meu. Asta era fereastra de care aveam nevoie. Fără-ndoială, ar fi parat perfect, împingându-mă apoi în spate și angajându-se într-un atac în care poate m-ar fi prins nepregătită și, cu o fentă, m-ar fi păcălit să-mi las descoperite coastele, pe care le-ar fi tăiat fără milă, câștigând astfel înfruntarea.

Chiar înainte ca săbiile noastre să se întâlnească am retras sabia și ne-am rotit corpul astfel încât să transformăm ușor traiectoria pe care o aveam. Am atins cu picioarele solul, dar, în loc să luăm o poziție fermă de luptă, am alunecat, condinuându-ne mișcarea și ajungând exact acolo unde planificasem: sub creatură, între cele 8 picioare ale ei.

Creatura s-a repliat destul de repede, una dintre săbii fiind deja într-o mișcare de atac: încerca să ne-o înfigă în cap. Știam că va face asta, așa că, în ultimul moment am dat capul mai la dreapta, exact cât să treacă pe lângă noi și să se înfigă în podea. Câștigaserăm, iar Alter era impresionat de scimitarul care era adânc înfipt în pântecul creaturii. Șocul de a fi străpunsă ne-a mai dat câteva fracțiuni de secundă până la o eventuală reacție. Exact timpul necesar ca să punem un picior într-unul din locașurile încheieturilor de la picioarele ei stângi și să o tăiem transversal, lăsând-o apoi să cadă peste noi, acum lipsită de viață. Singurele sunete pe care le mai scotea erau sistemele care cedau: arce electrice, abur, lichide care se scurgeau, iar apoi totul a devenit alb.

Capitolul 21 aici

Eram gata să plec. Gata să mă întorc acasă la oamenii mei, la cei care mă venerau, cei care se rugau probabil încă la imaginea mea cu speranța vie în suflet că mă voi întoarce să îi salvez, fără să știe că aveam și eu nevoie să fiu salvată în două timpuri diferite. Ironic. Totul mi se părea ironic. Și stupid.

Am dat poarta de pereți cu un puls de energie și aproape că sărise din balamale, iar Filip, care venise să ne deschidă, a sărit înapoi chiar la timp. M și Ofelia erau la câțiva pași în spatele meu. Andreea cred că rămăsese să ajute să strângă. Mă simțeam frustrată. Când am închis ochii exasperată de o replică de a lui Filip, care îmi dădea târcoale ca un cățel, am revăzut scene de pe A Doua Casă. Am revăzut carnagiul. Și nu m-am putut abține de la a învinovăți pe toată lumea, dar cel mai mult de a mă învinovăți pe mine. Poate că forma asta umană era de vină pentru toate sentimentele pe care le aveam. Nici vină, nici frustrare nu mai simțisem demult, dar acum mă loviseră atât de tare că aproape că îmi venea să urlu, să mă trag de păr, să mă tăvălesc pe jos lovind la întâmplare. Am tras aer în piept în încercarea de a mă calma.

– Furia Reezei nu e ceva la care muritorii pot asista… a spus M ca pentru sine, și apoi i-a făcut semn Ofeliei să îl ia pe Filip de lângă mine.

I-am simțit teama, iar asta m-a calmat.

– M… am început, dar nu știam ce voiam să spun. Poate că mă simțeam neputincioasă cum nu mai fusesem vreodată în ultimele câteva milenii. Că da, îmi recăpătasem abilitatea de a absorbi putere, dar nu aveam de unde să iau suficientă ca să pot să fac o ruptură în țesătura spațiu-timpului pentru a merge înapoi. Nu știam ce se întâmplase, de ce se produsese asemenea carnagiu, dar o știam pe Fiiuea. Îi simțisem durerea. Era o pacifistă. Un război, chiar și de dragul salvării zeilor, ar fi fost evitat cu orice preț. Deci orice s-ar fi întâmplat însemna că avea nevoie de mine. Urgent. Pentru asta era războiul. Oamenii pe care îi salvasem, care crescuseră, care se dezvoltaseră și deveniseră o societate așa de frumoasă și de complexă… copiii mei erau în pericol, iar eu stăteam neputincioasă în mijlocul unei curți sărăcăcioase plină de pământ și de găinaț. Mirosul pungent de rahat de pasăre m-a iritat așa de tare încât am pulverizat două găini. Am văzut cu coada ochiului cum M i-a făcut semn să stea pe loc bărbatului care se ridicase brusc de pe scaunul pe care stătuse complet nemișcat până atunci.

Am auzit motorul de la mașină. Ofelia deschisese porțile, iar Filip scotea mașina pe poartă. Am făcut un pas spre ei, dar apoi am văzut cum se uita M la mine. Grija pe care o avea pe față nu era pentru mine, ci era pentru ce aș fi putut face, așa că i-am lăsat să plece.

– Au reușit să rupă sigiliul, a spus el după o vreme.

– Da, dar nu rezolvă nimic. Nu pot să deschid un portal cu puterea asta.

– Dar poți absorbi putere.

– Și o poți controla, am auzit-o pe Andreea spunând tare, din poartă. Gâfâia puțin. Când a văzut-o M s-a mai relaxat, iar apoi mi-a spus sec că se duce în casă pentru că voia să mediteze.

– Reeza, mi-a spus Andreea numele atât de suav încât pentru o secundă am crezut că sunt acasă la oamenii care mă iubeau. Ai tot ce-ți trebuie ca să poți obține puterea de care ai nevoie. Trebuie doar să ne gândim de unde să o iei. O centrală electrică ar fi suficientă?

– Ca să revin la forma mea… fără să ucid corpul ăsta, e nevoie de multă energie. Iar apoi ca să fac ruptura în spațiu-timp chiar de mai multă.

– Ce-ar fi să mergem la Cernavodă? M, a strigat tare. Haide! Plecăm în 5 minute.

M-am urcat în mașină și i-am așteptat cuminte. Simțeam cum clocotește sângele în mine, încă. Cum îmi pulsau tâmplele. Ce văzusem când mă conectasem la Fiiuea se amalgama cu întâmplări din trecutul nostru. Mi-o aminteam pe Fiiuea când venise speriată să îmi ceară ajutorul. Cum îi dădusem pandantivul și cum parcă nu mai fusesem singură de atunci. Cum fusesem conectată cu ea atâta timp și cum uneori trăisem prin ea noi emoții. Distante, dar la fel de interesante ca întotdeauna. Fiiuea blândă. Fiiuea care fusese mereu hotărâtă să facă o lume mai bună. O lume pe care eu refuzasem să o schimb pentru că vrusesem ca oamenii să se descurce singuri. O lume justă și puțin utopică. Fără războaie. Acum Fiiuea comanda un război mondial. Un război care decimase probabil populația planetei, care îi adusese pe toți în suferință, poate chiar în foamete și boală. M-a trecut un fior chiar când s-a deschis portiera din dreapta mea, iar M mi-a făcut semn să mă dau mai încolo ca să se așeze lângă mine pe banchetă. O vedeam pe Andreea dându-i ceva bărbatului și părea că îi mulțumește iar și iar, lucru care m-a făcut să îmi dau iritată ochii peste cap. Ar fi trebuit să fie ploconit la picioarele mele, asta fac oamenii când văd un zeu în carne și oase. Mi-am dat iar ochii peste cap, iar M m-a luat de mână. Am simțit cum un val de calm vine prin mâna lui și mă învăluie. Am văzut cum a închis ochii și cum a intrat iar într-o stare meditativă. Andreea s-a urcat la volan și în câteva minute eram iar pe drumul județean.

Pentru mai bine de trei ore, cât a durat drumul, gândurile lui M m-au calmat, m-au ținut ancorată. La început doar mă ținea de mână, dar după o vreme am simțit cum mintea începea să o ia iar razna, cum gândurile despre Fiiuea îmi apăreau iar undeva în străfunduri, nemaiputând fi oprite de o stare meditativă. Mi-a făcut semn cu ochii să mă întind pe banchetă și să mă pun cu capul în poala lui. Se înghesuise spre portieră, iar eu stăteam ghemuită, dar am reușit. Mă mângâia pe cap încet, blând. Blând… asta mă făcea să mă gândesc la Fiiuea. Și, pentru o secundă am vrut să-i spun că tot nu funcționează, dar apoi am realizat că el se gândea la Fiiuea, de fapt, iar acum îmi împărtășea și mie amintirile lui.

Între M și Fiiuea se întâmplaseră multe. Fuseseră iubiți clandestini pentru ani și ani de zile. Nimic nu fusese mai dramatic, însă decât momentul când Fiiuea fusese condamnată la moarte pentru nesupunerea la ordin. Înainte ca Fiiuea să vină să îmi ceară să o ajut, M fusese la mine. M se uitase cu ochi furioși la mine. Furioși de parcă eu o condamnasem cu gura mea. Era furios pe lume. Era furios că era unicul meu servitor și se așteptase, probabil, ca într-o lume ca a noastră asta să însemne ceva, dar nu însemnase, iar el nu putuse să facă nimic altceva decât să vină să îmi ceară ajutorul pe care era sigur că nu-l va primi. Știa că nu mă interesau problemele oamenilor. Dar cum l-aș fi putut oare ignora, când mi-era așa de drag. Sigur, el nu știa asta, așa că l-am lăsat să se perpelească puțin. Țin minte cum îi simțeam gândurile care îmi spuneau iar și iar să o salvez, dar dinții îi rămâneau încleștați. Probabil dacă aș fi fost în forma asta de acum aș fi scăpat un zâmbet și i-aș fi curmat suferința. Atunci, însă, m-am uitat doar la el și am așteptat. Când, în final, a deschis gura să vorbească mi-a spus practic tot. Mi-a spus că o iubea și că nu concepea să trăiască fără ea și că, dacă refuz să îl ajut, o să se lupte el însuși cu tot sistemul, cu zeii, chiar, dar că n-o va lăsa să piară. După un discurs atât de pasional, nici măcar eu de atunci nu am putut rămâne rece, așa că i-am zâmbit cald și i-am spus că Fiiuea era de acum sub protecția mea. Cu un gest din mână am materializat-o în sala mare a templului. A căzut în genunchi ostenită. Era murdară, mult mai slabă decât mi-o aminteam și avea urme de lanțuri la mâini și la picioare. M a luat-o în brațe și s-a uitat la mine cu ochi întrebători. Nu înțelegea. Apoi am făcut un pandantiv și i l-am întins Fiiueei. M a vrut s-o poarte în brațe până la mine. Simțeam eu însămi cum îi bate inima. O simțeam ca și cum ar fi pulsat întreaga sală. Fiiuea i-a făcut semn lui M să o lase să facă singură chestia asta, și a făcut un efort uriaș să vină până la mine. Erau doar câțiva pași, dar a părut o veșnicie și pentru mine și pentru M, pentru că îi simțeam amândoi suferința. Când a ajuns la mine a vrut să se pună în genunchi, dar n-am lăsat-o. I-am făcut semn cu mâna să vină mai aproape și i-am pus eu însămi pandantivul la gât. A fost ca și când aș fi suflat viață peste ea.

– Îmi sunteți dragi, M, am spus cu voce tare, fără să deschid ochii.

– Poftim? a răspuns după o vreme ușor răgușit și încurcat și apoi și-a dres vocea.

Simțeam că atenția Andreei se îndreptase complet către noi și că aproape că devenise palpabilă.

– Întotdeauna. Mi-ai fost drag tu. Și mi-a fost dragă și Fiiuea. De ce crezi că te-am salvat? Că am salvat-o și pe ea? Poate că emoțiile mele de atunci nu erau ca cele de acum, dar îmi erați dragi și voi și relația pe care o aveați. Îmi făcea plăcere când vă simțeam fericiți. Și mă durea când sufereați. Iar acum îmi dau seama că îmi erau dragi mulți. Oamenii din satele învecinate templului, care veneau mereu să îmi aducă mici ofrande, deși știau că nu vor primi nimic. Copiii care se jucau în seră și chiuiau când apărea câte o floare mai deosebită. Cei care simțeau că doar Reeza e justă și cei care mă venerau. Îmi dau seama că oamenii îmi erau dragi pentru că și eu fusesem cândva om, dar îmi erau dragi și pentru că erau ca copiii mei. Iar ca zeiță a lor, aveam și eu în sfârșit un loc al meu în univers și un scop în viața asta infinită. Nu pot să îi las să piară, M.

M-am ridicat.

– Ceva se întâmplă acolo. Un război mondial pe care Fiiuea l-a pornit și pe care îl luptă cu toate forțele, ca și când scopul acelui război e mai important decât anihilarea. Și pare că exact împotriva pieirii se luptă. Nu îmi dau seama ce s-a întâmplat, dar fiecare fibră din corpul ăsta uman îmi spune că trebuie să mă întorc. Că trebuie să îi ajut acum. Că nu mai pot aștepta nicio secundă.

– Dar, Reeza, a răspuns el după o vreme în care părea că își cântărea cuvintele, nu contează cât timp trece aici…  Te vei duce în momentul de acolo chiar dacă aici trec cinci minute sau un secol. Depinde doar de tine.

– Da, iar eu îți spun că trebuie să se întâmple acum.

Ajunși, în sfârșit, i-am spus Andreei să oprească ceva mai departe, ca să pot cobrî. Andreea a încercat să vocifereze, dar M i-a făcut semn din cap. După ce am coborât amândoi l-am îmbrățșat pe M și valuri de energie și de emoție au trecut de la unul la altul, iar M a înțeles, chiar dacă nu voia, că trebuia să plece și el.

– E și casa mea, a spus el, în final.

– Aici e casa ta. Ai grijă de Ofelia, o s-o pierzi dacă te mai porți așa… arată-i cât de mult ții la ea.

A vrut să spună ceva, dar l-am oprit.

– Și spune-i lui Filip că fără el nu aș fi ajuns să îmi dau seama ce înseamnă să fii om, și nici cât de mult iubesc A Doua Casă.

L-am sărutat pe obraz și i-am făcut semn să plece. A urcat în mașină și, pentru câteva momente, au ezitat. Le-am mai făcut semn o dată și au plecat. Știam că ceea ce urma să fac mă privea doar pe mine și nu era nevoie să am martori.

Domnul de la prima intrare m-a întrebat ce e cu mine.

– Ce caută o doamnă așa frumoasă într-un loc așa uitat de lume? V-au făcut prietenii vreo glumă?

A făcut semn către mașina care se îndepărta, în timp ce eu mă apropiam de el.

– Eu sunt Reeza. Am spus simplu și i-am întins mâna ca să fac cunoștință cu el. A căzut secerat când l-am atins. I-am supt energia, dar m-am oprit la timp. Puteam să văd că încă respiră. Apoi am plecat mai departe. La fiecare punct de control am făcut același lucru. Ceva mai complicat atunci când am dat peste doi oameni. Atunci a trebuit să le iau energia de la distanță. Nu imposibil, dar mai greu de realizat. Și mai greu de controlat. Pe unii i-am lăsat fără viață. Nu era așa de bine păzită centrala și totul arăta dărăpănat și decrepit, dar locul mișuna, totuși, de oameni. Oameni cărora le luam energia pic cu pic, până când, la un moment dat cineva a strigat că trebuie să mă oprească. Că le făcusem ceva paznicilor de la intrare.

Cineva a pus mâna pe mine de la spate și apoi a căzut. Oamenii din jur îi strigau numele și îl întreba dacă era bine. Nu era bine. Tocmai îl omorâsem. Și, după cum bine vedeam, trebuia să mă grăbesc.

– Duceți-mă la reactor și nimeni nu va mai fi rănit. Am spus și parcă nu m-a auzit nimeni. Câteva persoane scoseseră telefoanele mobile. Probabil mă filmau. Îmi aminteam că așa îmi spusese Filip că reacționează lumea aici. Și uite că avusese dreptate. Am închis ochii pentru o secundă și am vizualizat telefoanele, apoi au început să se audă țipete. Doar le încinsesem, dar fusese suficient ca oamenii să se sperie, și să fugă către ieșire. Poate nu e nevoie să îi omor pe toți, mi-am spus, realizând că nu îmi trebuia decât o persoană. Restul puteau pleca. M-am dus lângă femeia care stătea aplecată peste bărbatul pe care tocmai îl omorâsem și am întrebat-o dacă știa unde este reactorul. Nu mi-a răspuns, dar știam ce gândea. Am vrut s-o iau de mână, dar s-a ferit. A fugit spre ieșire, așa că i-am trimis un impuls ușor, doar cât să o dezechilibreze. A căzut și m-am repezit la ea. Într-o fracțiune de secundă eram deasupra ei. Nu mai atingeam solul, iar femeia credea că halucinează. Îi șimțeam groaza, așa că i-am trimis un val de calm. Sau mai bine zis, i-am trimis ceea ce credeam eu că este calmul, însă brusc s-a transformat în nerăbdare. Iar acum mă conducea către reactor o femeie care își frângea constant mâinile și îmi tot repeta să merg mai repede, pentru că nu are toată ziua. A fost dată alarma, iar acum ne mișcam în ritm cu sunetul asurzitor.

– Ce i-ai făcut lui Mircea? M-a intrebat în timp ce ieșeam din clădire înapoi pe alee, ca să mergem către reactor. Aproape că alerga. Gâfâia.

– Era cineva drag?

– Un coleg… ne înțelegeam bine. Era un om OK. Și tu l-ai omorât. Glasul îi tremura.

– Nu am timp de așa ceva. Aș fi putut să îi omor pe toți odată, dar n-am făcut-o. Prietenul tău a fost o greșeală. Ca și ceilalți.

– Ceilalți…?

Am simțit un val de groază, iar asta m-a dezgustat și mi-a plăcut în același timp. Au început să se audă niște sirene amalgamate cu alarma cu care începusem să mă obișnuiesc.

Când am ajuns la clădire, paznicii mă așteptau pregătiți. Am tras-o pe femeie în spatele meu. Am zâmbit ca răspuns la expresia ei îngrozită apoi le-am trimis un impuls de energie. Unul mult mai puternic decât îi trimisesem femeii mai devreme, pentru că voiam să-i las inconștienți. Speram că reușisem, dar n-am stat să verific. Și n-am lăsat-o nici pe ea. Am ajuns la un lift care funcționa pe bază de legitimație, așa că i-am făcut semn să ia una de la unul dintre bărbații căzuți, atunci când încerca să îmi explice că a ei nu era bună. După o vreme am ajuns la etajul dorit. Am întâlnit și acolo câțiva oameni pe care i-am bombardat cu un puls de energie de când ni s-au întâlnit privirile. Apoi am luat-o la stânga. Apoi la dreapta și, după încă vreo câteva uși și culoare alambicate, toate deschise de legitimațiile oamenilor căzuți pe lângă ele, am ajuns unde mă interesa.

– De aici ne trebuie costum, a spus femeia când i-am făcut semn să deschidă ușile.

I-am mai făcut semn odată să deschidă și s-a supus. Apoi am trecut mai departe singură, iar după ce s-au închis ușile din spatele meu am trimis un puls ca să le dărâm pe cele din fața mea. Am simțit un val de groază și mi-a părut rău că n-o incapacitasem pe femeie. Îi simțeam toate emoțiile și nu-mi plăcea senzația.

Ajunsesem în sfârșit unde mă interesa. Simțeam radiația. Simțeam puterea și am început să o absorb lacom. Am început să simt cum mă pătrunde și cum mă schimb. Cum celulele mi se transformă în energie. Cum devin din om neom. Cum Reeza cea adevărată iese din corpul ăsta fals și murdar, iar energia pe care o preluam devenea parte din noul meu eu. Simțeam bucuria de a fi Reeza. Bucuria de a fi eu și de a-mi reconecta conștiința la corzile universului. Bucuria de a vibra iar odată cu el. Când n-a mai fost nimic de absorbit m-am uitat în jur și am realizat că nu mai aveam nimic din corpul uman.

Puteam încă să o simt pe femeie tremurând de groază undeva departe de mine și mi-a părut rău de ea. Dar știam și că acasă probabil miliarde de oameni simțeau acum același lucru. Am trimis un impuls către casă fără să mai stau pe gânduri. Unul atât de puternic încât am rupt țesătura spațiu-timp. Am ezitat o clipă. Gândul mi-a fugit la M, la Filip, apoi am trecut dincolo.

Iar acolo eram în iad.

 

Capitolul 22 acolo

Când am deschis ochii eram înapoi în laboratoarele Selei. În încăpere nu era decât o persoană care părea să-și facă de treabă la mesele de la capătul celălalt al camerei. Din poziția mea înclinată puteam să văd tot, dar geamul camerei barice era ușor mai închis la culoare, special ca să țină lumina departe de mine, iar asta mă incomoda. Când m-am dezmeticit cu totul, geamul s-a făcut și el complet transparent. Nu mă ajuta la nimic. Persoana respectivă părea cea mai plictisitoare ființă din lume. Stătea nemișcată minute întregi pe scaunul ei, cu fața spre perete și, doar din când în când, se mai mișca cu tot cu scaun mai la dreapta ca să mai verifice un aparat. Nu era nimic interesant pentru mine acolo, așa că am închis ochii și m-am lăsat purtată în palatul minții mele. Eram acum lângă copacul vieții. Unde, îmi aminteam cu plăcere, îl întâlnisem prima dată pe Alter.

– Ce timid erai atunci, i-am spus, știind că mă urmărește de undeva.

N-a zis nimic, dar s-a apropiat de mine în forma lui de șarpe și apoi s-a urcat pe umerii mei. Era un șarpe foarte frumos de data asta, cu toate trăsăturile bine conturate. Îi țineam capul cu mâna, apoi i-am dat un pupic. Mi-era drag. Și îi eram și eu lui: simțeam afecțiunea venind de pretutindeni.

– A fost o strategie foarte bună, a spus el. Am câștigat contrazicând toate calculele.

– Am câștigat pentru că nu se așteptau la asta, am spus eu și m-a trecut un fior. Dar poate ar fi fost mai bine să fi pierdut. Acum îmi dau seama că Sela avea dreptate. Am complicat lucrurile câștigând.

– Dar Sela voia să câștigi. Ne-a spus înainte de meci. Deja te deconectasei de la lumea noastră, dar planul ei ăsta fusese.

– Cum așa? Chiar cu câteva minute înainte îmi spusese că cel mai bine ar fi să te las pe tine să pierzi onorabil… Acum că stau să mă gândesc, nici nu îmi dau seama de ce am intervenit. Era atât de puternică frica, instinctul, încât nu mi-a mai trecut prin minte niciun alt gând sau nicio altă strategie. Pur și simplu simțeam că asta trebuia să fac.

Dacă Alter ar fi avut un corp uman, probabil ar fi ridicat din umeri. Așa s-a mulțumit să păstreze liniștea.

Împrejurimile mi-au atras atenția. Ceva părea diferit. Am început să mă plimb în jurul copacului și să admir drumurile care plecau de acolo și ornamentele pe care fiecare dintre ele le avea. Mă simțeam bine. Ca o ființă care își dă seama că e mult mai complexă decât fusese până atunci. Am zâmbit la gândul ăsta pe care am realizat că îl țineam complet ascuns de Alter. Pe Alter îl mai mângâiam din când în când sub bărbie, ca și când ar fi fost o pisică. Cred că mi-ar fi plăcut mai mult decât un șarpe. Și probabil că s-ar fi putut metamorfoza într-o fracțiune de secundă în ce voiam eu, dar i-am respectat identitatea. Dacă el se vedea ca un șarpe, atunci cine eram eu să îi cer altă formă?

În stânga noastră, copacul vieții vibra. Parcă pulsa într-un ritm ușor defazat de al meu. Cum e posibil? m-am întrebat. Pe jos iarba era verde și moale, aproape elastică sub pașii mei. Îmi venea să mă aplec și să o ating. M-am uitat apoi în dreapta, la drumul căscat în dreptul nostru. Fee, dragoni cu dinții ca săbiile, flori uriașe, toate făcute ca din jad și contopite într-o poartă care mă invita să intru. Eram curioasă, e drept, dar am mers, totuși, mai departe. Am ajuns apoi în dreptul copertinei de onix, și a ielelor pe jumătate flori. Apoi mai departe unde stătea un drum cu o intrare simplă, prea simplă, tot dintr-un soi de jad verde, dar care îmi amintea de casă. M-am uitat îndelung și am realizat că asta și era: ușa de la casa părinților mei. Știam că, dacă aș fi luat-o pe acolo aș fi ajuns înapoi în palatul amintirilor. Aș fi dat acolo de Fox a mea. Și m-a surprins că eram curioasă cum ar apărea ultimele evenimente reprezentate. Mi-am imaginat creatura cu opt picioare imobilă, dar uriașă, ocupând volta, umplând-o, ducându-se chiar mai sus, în alt plan, cu picioarele ei de păianjen înfipte ferm în podea, forțându-mă să trec printre ele. M-a trecut un fior, iar Alter s-a uitat întrebător la mine. Nimic, i-am zis din ochi și apoi am mers mai departe. Am ajuns în fața unui drum care înainte nu fusese acolo. Ne-am oprit amândoi și ne-am uitat unul la altul. Ce putea să-nsemne? Un drum pe care nu îl recunoșteam, dar care ne-a făcut pe amândoi să întoarcem capul către copac. Păreau că comunică, că vibrează în același ritm, că sunt făcuți din același lucru: din nori, iar printre nori străpungeau crenguțe parcă aparținând copacului vieții. Iar însuși drumul părea făcut din lumină. Pentru o secundă m-am întrebat dacă nu cumva în fața noastră stă chiar poarta către rai.

Prezența lui Alter, care s-a așezat mai bine pe umerii mei, parcă să îmi semnaleze că era acolo, cu mine, m-a liniștit. Am luat-o spre noul drum. Pe măsură ce ne apropiam și îmi venea inima la loc, începusem să mă întreb de ce intrarea asta arăta așa cum arăta.

– Poate este un simbol al religiei. Poate asta găsim dincolo, s-a aventurat Alter.

– Poate. Dar nu pot să nu mă amuz de imaginea asta… să mă aștept și la heruvimi? La note muzicale cântate a cappella?

– Ar fi interesant, a spus Alter, evident fără urmă de sarcasm.

Când am intrat pe culoar am simțit cum mi se lichefiază organele. Recunoșteam locul. Să fi fost chiar culoarul pe care venisem cu Fox? Pe măsură ce mergeam mai departe filoanele cu textură de catifea se întrepătrundeau nu doar cu norii care păreau făcuți acum din vată de zahăr, ci și cu alte lucruri, alte materiale care părăseau și ele suprafața zidului și se întindeau spre noi ca niște mâini gata să ne atingă. Nu era chiar același culoar, de fapt. Dar era aceeași legătură. Era făcut din timp și din netimp. Din dumnezeire. Când am terminat gândul ăsta parcă s-a luminat totul deodată, și am fost nevoiți să ne mijim ochii imaginari pentru câteva secunde până ne-am obișnuit iar cu lumina. Ajunseserăm la capătul tunelului.

În fața noastră era o stea. Altfel n-aș avea cum s-o descriu.

Am pășit spre ea, iar Alter s-a încolăcit mai strâns și mi-a spus să nu mă duc. M-am uitat la el cu uimire: nu îi era caracteristic să spună lucruri lipsite de logică. Iar logica mea îmi spunea că locul ăla era deja parte din mine. M-am apropiat cât am putut și am dat să ating sfera de lumină. Evident, n-aveam ce, pentru că nu era făcută din materie. Am intrat cu totul apoi în sfera de lumină și nu s-a întâmplat nimic. Amândoi ne-am uitat unul la celălalt. Ne simțeam parcă puțin dezamăgiți. Nu știu la ce ne așteptam, dar cu siguranță nu la asta. Ceea ce se schimbase era senzația pe care amândoi o aveam în interiorul sferei: că suntem mai mult, mult mai mult. Asta era sămânța dumnezeirii, cea care urma să încolțească undeva în trecutul îndepărtat din care veneam și să facă din mine o nouă ființă. Palatul minții mele crease o zeiță, iar noi stătuserăm în mijlocul locului în care un fel de Big Bang urma să se producă.

Și, spre surprinderea noastră, o explozie uriașă s-a și produs. Chiar atunci. Ne-a tras brutal din lumea noastră interioară și ne-a adus înapoi în realitate. Geamul camerei barice era doar crăpat, dar afară era haos. Oameni mascați, înarmați până în dinți intraseră prin locul unde fusese ușa. Ne-am dat seama că acolo fusese explozia. Se auzeau țipete din depărtare, dar după o analiză scurtă, Alter a conchis că niciunul nu era al Selei sau al lui Tha. Cumva asta m-a liniștit, cu toate că știam că n-avea nicio logică.

Unul dintre mascați a deschis camera barica și a avut o surpriză: un pumn atât de puternic în gât încât a murit pe loc. Trebuia să scăpăm cu orice preț de acolo, așa că l-am prins cu cealaltă mână și l-am ținut ca pe un scut contra focurilor celorlalți. Trăgeau fără discriminare. Sute de focuri oriunde în direcția noastră, în speranța că unul ne va nimeri. Câteva au ricoșat în picior, în mâna stângă și în zona coastelor. Dar erau răni superficiale. Trebuia să facem ceva. Și repede, pentru că se apropiau. Eram încolțiți și simțeam o panică puternică. Una care mă paraliza. Nu și pe Alter, totuși. Cu mâna liberă a smuls ușa de la camera barică. Am simțit trei gloanțe cum ne trec prin antebrațul expus, dar meritase. Am azvârlit ușa după calculele lui Alter și am lovit trei din cei patru mascați. O fracțiune de secundă mai târziu l-am aruncat pe cel pe care îl țineam ca scut către cel de-al patrulea. Apoi am făcut un salt care ne-a poziționat în spatele lor. Eu voiam să fugim direct spre ieșire, dar Alter a intervenit și i-a lăsat întâi inconștienți pe toți patru.

Știind acum că niciunul nu se mai ridică, ne-am concentrat către ce se întâmpla dincolo de ușă. Am ezitat atunci când am văzut cadavrele, dar Alter ne-a continuat deplasarea către ceea ce părea a fi ieșirea spre un culoar. Chiar dacă nu voiam să mă uit, corpul meu percepea toată camera în ansamblu, vedeam femeia care lucrase în laborator mai devreme acum întinsă printre moloz. Mâna ei stângă părea să fie ceva mai departe. Alte două persoane erau mai aproape de cealaltă ieșire. Unul avea capul despicat într-o manieră bizară. Celălalt fusese împușcat în piept. Când am ieșit pe culoar am auzit mai clar că se întâmplau atacuri în același timp peste tot. Alter a pășit peste alte două cadavre ca peste niște simple obiecte. Îmi auzea dezgustul, judecata, dar nu îmi răspundea la ele. Era ocupat să ne ducă spre un loc sigur.

Din stânga am auzit niște sunete, ca niște impulsuri de energie. Niște piuituri urmate apoi de un miros de carne arsă. Mi s-a făcut greață. O greață imaginară, cum mi-a punctat Alter rapid, în timp ce încerca să ne țină ascunși de ochii celor din laboratorul alăturat, de unde venea mirosul. După ce am trecut de el fără să fim observați, am ajuns în dreptul unei încăperi a cărei intrări fusese explodată la fel ca a noastră. Pesemne că atacatorii știuseră bine care erau punctele de rezistență. Și acționaseră în consecință. Când am intrat am realizat că nu mai era nimeni în viață. Puteam să-i recunosc pe majoritatea. Părinții Selei erau și ei acolo în moloz, fără viață.

În camera din spate se auzeau împușcături. Alter a bătut în retragere. Dar eu am preluat controlul. Din câțiva pași eram în pragul ușii. Sela se lupta corp la corp cu unul dintre mascați, care părea rănit, dar care lupta cu toată forța. Era cu antebrațul pe gâtul Selei și gemea printre dinți la fiecare lovitură pe care i-o dădea Sela direct în coastele sângerânde, dar nu se dădea bătut. Într-o fracțiune de secundă Alter mi-a luat controlul, pentru că simțea că mă panicasem, l-a tras cu o mână pe mascat și i-a aplicat o lovitură în bărbie cu exact forța necesară să-l facă knockout. Sela a vrut să spună ceva, dar Alter a luat-o de mână și am ieșit de acolo la fel de repede cum intraserăm.

Înapoi pe culoar era o altă trupă de atacatori. Alter ne-a atras atenția și ne-am ascuns după zid. I-a făcut semn Selei să nu scoată un sunet și a luat trei pietre de pe jos. Erau relativ micuțe și mă întrebam dacă vor simți ceva prin toată armura pe care o aveau pe ei. Alter a făcut un zgomot ca să le atragă atenția apoi i-a lovit cu câte o piatră cu o precizie incredibilă. Au căzut toți ca secerați, loviți direct în frunte.

Când ne-am întors capul către Sela am văzut că era cu ochii fixați pe părinții ei. Părea șocată. Am luat-o de mână și am tras-o de acolo. Era ceva greu de suportat, dar nu știam câți atacatori mai veneau. Apoi am primit un mesaj. Un mesaj care ne-a intrat direct în palatul minții. Atât eu cât și Alter am fost surprinși, șocați, dezgustați chiar, dar nu aveam timp să ne concentrăm pe asta. Era o hartă care ne arăta pe unde să o luăm ca să ajungem la un punct de întâlnire. Mesajul era de la Tha.

Am luat-o pe unde ne indica, dar am întâmpinat rezistență, așa că Alter, care avea hărțile complete a reconfigurat traseul printr-o rută ocolitoare. Am ieșit complet din zona atacului și am mers mai mult, dar în siguranță până la locul de întâlnire. Acolo ne aștepta Tha într-o dronă. Am urcat amândoi repede și în câteva secunde zburam deasupra laboratoarelor. În dronă mai era cineva. Cineva care avea trăsături familiare dar pe care nu știam de unde să-l iau. Apoi i-am văzut tatuajul de pe gât. Era Iepurele cu Trei Urechi. Nu-mi venea să cred.

Un șuierat puternic s-a auzit din dreapta, iar Tha a făcut o manevră care ne-ar fi răsturnat pe toți, dacă drona nu ne-ar fi învăluit cu voalul ei salvator de cum urcaserăm.

– S-au prins că am scăpat și încearcă să ne doboare.

– De ce?

– Pentru că știu că avem un transcendental cu noi și că îl avem și pe el. Iar asta e cheia…

S-a oprit și a mai făcut două manevre evazive. Două rachete care, de data asta păreau să fie programate să se întoarcă și să ne urmărească.

– Sela! Tha i-a întins o tabletă cu care Sela nu părea să știe ce să facă. Conectează-te la rachete, i-a spus. Doboară-le sau ne doboară ele pe noi.

Sela a luat tableta și a început să butoneze mai întâi încet, ca și când nu știa ce trebuia să facă, apoi mai abil și mai rapid. A fost nevoie de mai multe manevre evazive și credeam că Iepurelui o să i se facă rău de la mișcarea haotică. Dar a rezistat, iar Sela a reușit în final să le dezactiveze.

– Cred că suntem în siguranță, a spus Tha, dar nu a avut curajul să treacă pe pilot automat.

 

Capitolul 23 acolo

Iepurele cu Trei Urechi, cum îi spusesem eu toată copilăria, era acum lângă mine. Mult mai bătrân, desigur. Ochii lui îmi trezeau multe amintiri. Răsăritul dublu, marea de lavă, deșertul, turnul cu lalele. Unul dintre momentele alea rare când cei doi sori răsar în același timp. Vorbind cu el am realizat că fusesem doar într-un vis de-al lui.

– O amintire, mai precis, de când eram copil.

– Dar cum de v-ați conectat? a întrebat Tha nedumerit.

– Datorită Reezei, a răspuns Sela. Așa m-am conectat și eu cu transcendentalul meu, cu Veronica… Fox cum îi spui tu. Când Iepurele cu Trei Urechi a apărut la curtea Fiiueei, i-a dat cartea zeilor. Iar Fiiuea a trimis-o la aliații ei ca să facă un plan de salvare. Toate au eșuat… unele mai tragic decât altele. Niciun zeu nu a fost salvat și suspectăm că unul dintre ei ar fi pierit ca urmare a încercării. În sfârșit, familia noastră este bine văzută de guvern, alianța noastră cu Fiiuea fiind complet ascunsă. Într-o zi, după multe sfori trase, am fost invitată la un simpozion în apropierea locației unde este ținută Reeza. Atunci am profitat și am mai mituit câțiva oficiali ca să ajung să văd templul ei. Nici nu ai fi zis că acolo țineau o zeiță. Totul era prăfuit, învechit, decrepit. Tocmai ce deschiseseră buncărul în care era ținută, după ani și ani de zile de izolare completă – așa a reușit Zorh’al să iasă de acolo, de altfel, pentru că nu mai era personal care să aibă grijă de el și apăruseră riscuri de explozie nucleară. Învățaseră de la vecinii lor că era ceva de evitat așa că luaseră măsuri. Dar oamenilor noi care lucrau acolo nu li se spusese ce făceau sau de ce. Doar că era un potențial hazard și că trebuia să fie un secret. În rest nimeni nu știa nimic. Nu mi-a fost greu să mituiesc câțiva oameni de acolo și să intru la Reeza. Era o cameră în care ceilalți intrau doar cu costum de protecție. Eu știam că nu era nevoie, așa că, atunci când mi s-a creat oportunitatea, m-am furișat acolo și am meditat o noapte întreagă încercând să mă conectez cu Reeza. Evident, nu am reușit.

– Și ce-ai făcut?

– Am plecat, dar m-am întors a doua seară. Și apoi a treia. Și tot așa pentru câteva săptămâni bune, până când într-o noapte am închis ochii, iar când i-am deschis vedeam un cer negru, plin de stele cum apare la noi odată la 50 de ani. Am realizat că nu eram pe A Doua Casă imediat. Când am plecat privirea se întindea în fața mea un oraș complet străin, extraterestru.

– Te conectasei cu Fox… dar cum? De ce ea?

– Nu am cum să îți explic. Acolo m-a trimis Reeza. Acolo m-am dus.

Am stat puțin pe gânduri. Reeza exista deja în mine. Sau cel puțin posibilitatea existenței ei era deja în mine. Poate că numai contopind toate ființele astea, toate timpurile, toate spațiile putea Reeza să ia ființă. Pentru o secundă m-am gândit la predestinare, la soartă. Apoi m-am gândit la dragostea care transcede timpul. Eram sigură că așa se conectase Sela la Fox, prin emoțiile mele.

– Totuși, a intervenit Alter de pe umărul meu imaginar, ai iubit atâția alți oameni.

– Dar pe niciunul ca pe ea. În plus, ea știa despre lumea asta. O cunoștea aproape la fel de bine ca mine pentru că îi povestisem visele și coșmarurile mele și le disecaserăm împreună încercând să le dăm de cap. Discutaserăm nopți întregi despre bărbatul cu tatuaj pe gât care îmi apărea în lumina unui răsărit dublu.

– Cred, a reluat Sela după un moment, că prezentul, trecutul și viitorul sunt legate mai strâns decât credeam. În orice caz, când am ajuns în corpul Veronicăi nu știam nimic. Doar că am niște informații care trebuiau transmise în speranța că ceva s-ar putea întâmpla. Dar ce informații să transmit? Cum? Am scotocit peste tot ca să o cunosc mai bine. M-am uitat prin jurnalele ei, prin cutiile cu amintiri, am văzut sute de fotografii de familie… Sigur, la început eram rece și metodică, dar apoi am început să uit. Am început să am senzația că o cunosc. I-am lăsat un mesaj video pe telefon și un post-it lângă el, ca să știe să-l acceseze, apoi m-am reîntors în lumea mea.

– Cred că s-a speriat îngrozitor… să găsească un mesaj de la ea însăși, spunând lucruri complet nebunești. Oare atunci s-o fi internat?

– Nu, deja fusese la sanatoriu când m-am conectat eu cu ea.

– Și apoi? a întrebat Tha, nerăbdător.

– Apoi a trebuit să plec acasă. Epuizasem orice scuză de a fi acolo și ne era teamă că devenise suspectă treaba. Nu voiam să fim descoperiți. Așa că am plecat acasă. Trebuie să spun că eram dezamăgită. Nu sunt obișnuită să dau greș.

– Să dai greș? a spus Tha mirat. Te conectasei cu un transcendental și îi comunicasei o grămadă de informații, cum putea fi un eșec?

– Scopul meu era să găsesc o conexiune cu Reeza. Să fac cumva să o scot din buncăr. Tot ce făcusem fusese să scotocesc prin lucrurile unei persoane complet irelevante, cum părea atunci. În orice caz nu m-am dat bătută. Am meditat foarte mult după ce am ajuns acasă, cu ajutorul unor substanțe care știm că facilitează transcenderea, și într-o seară am reușit. M-am conectat iar cu Veronica. Pentru mine trecuseră câteva luni chinuitoare. Pentru ea trecuseră doar două, trei zile poate chiar mai chinuitoare. Când am ajuns acolo m-am uitat pe telefon să văd dacă mi-a lăsat vreun mesaj. Apoi m-am uitat pe laptop… tot nimic.

– Laptop?

– Ca o tabletă de-a noastră, dar mai rudimentar.

Pentru un moment discuția a luat-o în direcția fascinației lui Tha și a Selei pentru tehnologia anticilor. Uitându-mă la ei, pentru acele scurte momente, m-am simțit ca acasă. Ca atunci când eram cu mama, cu Dan, cu Fox în mașină. Mi-a dat o senzație caldă.

– În sfârșit, a reluat Sela, am comunicat mult. Ne-am conectat una la lumea celeialte și, după o vreme am început să ne dăm seama care era legătura între noi. Sora ei se întâlnea în vis cu bărbatul cu tatuajul pe gât.

– Când m-a sunat să mă întrebe dacă îmi amintesc ceva, a intervenit Zorh’al, iar vocea lui m-a făcut să tresar, mi-am dat seama imediat cine era sora transcendentalului. Tot ce făcusem în toți anii ăștia în care am avut buncărul în grijă a fost să vorbesc cu Reeza. Atât. Mă duceam la ea de câte ori aveam ocazia și îi povesteam lucruri din copilărie, din tinerețe. Prins în buncărul ăla cu doar o mână de oameni care se împuținau cu fiecare decadă, Reeza era constanta din viața mea și singura care nu se plictisise de poveștile mele.

– Iar acele povești, a spus Tha contemplativ, ajunseseră cumva la sora Veronicăi…

– Singurul mod în care putea să se întâmple asta era ca ca sora Veronicăi să transceandă în Reeza.

– Sau să fie Reeza, am spus eu sec, și toți au întors capul spre mine brusc și aproape îngroziți. Puteam simți cum le acceleraseră bătăile inimii. Zorh’al, în special, se uita la mine cu un mix de incredulitate și venerație. Îmi dădea o senzație de disconfort. Îmi amintea de Alter, când ne cunoscuserăm. Așteptam ca cineva să spună ceva. Dar vestea îi tulburase așa de tare că părea că niciunul nu mai știa să vorbească. Așa că am rupt eu liniștea apăsătoare.

– Zorh’al, îți amintești răsăritul dublu?

– Da, zeiță, a răspuns cu un glas răgușit și stins.

– Nu sunt încă zeița voastră. Sunt originea ei, am spus și parcă i-am șocat chiar mai tare, dacă mai era posibil. Eu și Alter, conștiința acestui corp. Noi vom deveni Reeza cândva în trecut. Pentru asta, trebuie să mă întorc. Cred că scopul venirii mele aici n-a fost s-o salvez pe Reeza…

Era prima oară când dădeam formă gândurilor ăstora, dar acum că le spuneam tuturor, aveau logică.

– Am venit ca să îl găsesc pe Alter, să îmi contopesc mintea cu a lui și să devenim ceva ce nu am mai fost înainte. De-abia atunci a apărut sămânța dumnezeirii în palatul minții noastre. După ce am intrat într-o simbioză perfectă. Iar acum, indiferent de planul vostru… ceea ce trebuie să fac este să găsesc o metodă de a-l lua cu mine.

Liniștea care s-a așternut și în cabină și în palatul minții mele după ce am spus cuvintele astea m-au convins chiar mai mult că asta era ceea ce trebuia și ceea ce, de fapt, urma să fac.

Nu peste mult timp am ajuns într-o zonă care părea devastată de bombardamente. Corturi militare pe o rază de câțiva kilometri. Oameni îmbrăcați în armuri prăfuite mișunau peste tot. Unii păreau cu treabă, alții, care păreau că se bucură de liniștea de dinaintea furtunii, râdeau nestingheriți, cu gura până la urechi. Două lumi complet rupte una de cealaltă convergeau într-un loc al morții.

Când am coborât eram chiar în fața a ceea ce părea comandamentul. În fața lui câțiva oameni, care urmăriseră ca și ceilalți gură-cască aeronava noastră de când apăruserăm la orizont, păreau din altă categorie. Uniformele lor erau curate. Unul dintre ei a intrat in cort. Ceilalți au venit să ne întâmpine. Unul dintre bărbați părea cât un munte, ceea ce mi se părea atipic pentru o rasă care era atât de uniformă din punct de vedere al înălțimii.

Când s-a deschis intrarea de la cort s-a făcut liniște. Femeia care a ieșit de acolo era ea însăși ca o zeiță pentru poporul ei. Prima dată am văzut coroana de aur lichid pe care o avea pe cap, care se mișca leneș mai mult ca o aură. Apoi armura de pe piept, singura pe care o purta, și ea tot din aur lichid. Era pusă peste o rochie de voal alb. Apoi, când s-a apropiat, am văzut pielea ei părea făcută dintr-un sidef roșiatic, ca și cea a Selei. Strălucea în lumina celor doi sori. Era ca un diamant, fiecare fațetă reflectând lumina într-o manieră parcă mai frumoasă decât cealaltă. Am observat cum toată lumea din jur a făcut o plecăciune când a ieșit ea din cort, și nu s-a mai ridicat până când n-a ajuns în dreptul meu și mi-a vorbit.

– Vă așteptam, a spus cu o voce cristalină care ajunsese probabil până în cel mai ascuns cotlon al bazei.

S-a uitat la mine lung fără să spună nimic. Apoi ne-a invitat în cort cu un gest.

Odată ferită de lumina soarelui credeam că Fiiuea va părea mai umană, dar de la apropiere îi simțeai prezența. Mă intimida, ceea ce m-a amuzat puțin: eram o ființă antică contopită cu o inteligență artificială într-un corp de android care arăta ca oamenii din mitologia lor și care știa că o să devină însăși zeița creatoare a tot ceea ce puteai vedea pe lumea asta, dar femeia asta mă intimida. Alter, în schimb, era preocupat să absoarbă toate informațiile la care avea acces. Lui se părea că arăta ca orice altă femeie.

– Este un exemplu tipic al rasei, a comentat el când am încercat să îi explic de ce mi se pare deosebită.

După ce ne-a prezentat scurt generalilor ne-a condus direct la masa de război fără alte ocolișuri sau politețuri. Sela încă părea tulburată. Bâiguise niște răspunsuri monosilabice la ce întrebări i se adresaseră. Părea parcă mai mică decât până atunci. Dar ceilalți nu aveau timp pentru suferința ei. Și, dacă stăteam bine să mă gândesc, probabil nici pentru a lor. Toți păreau dedicați schemei desfășurate pe masa de război.

– Reeza trebuie salvată.

A început direct, cu un avânt care mă făcuse să cred că va vorbi minute bune. Dar s-a oprit brusc. Parcă voia să își controleze emoțiile înainte să spună ceea ce avea de spus.

– Am luptat până acum cu îndârjire, dar nimic nu va avea sens dacă nu reușim. Am primit analiza meteoriților. Când ne vor lovi vor face prăpăd. Din calculele preliminare doar orașele subterane vor supraviețui. Dar nici asta nu este sigur. Majoritatea civililor care au loc garantat acolo sunt deja pe drum…

– Asta înseamnă câteva milioane de oameni în toată lumea, a spus unul dintre generali. Miliarde vor muri, dacă nu reușim să o salvăm pe Reeza și dacă nu ne va ajuta.

– De ce nu le explicăm pur și simplu că ar trebui să îi dea drumul Reezei? am întrebat fără să realizez.

– Le-am explicat, dar refuză să vadă adevărul. Sau poate le este teamă de furia Reezei, de faptul că mai întâi ar putea să îi distrugă pe cei care au întemnițat-o și închisoarea atomică în care a fost ținută. Și este, într-adevăr, riscant. Reeza are puterea să ne distrugă pe toți. De aceea e important pe cine trimitem să o scoatem de acolo.

– În plus, a adăugat unul dintre generali, sunt și loviți de paranoia. Templul se află aici, a arătat el pe hartă, iar orașul subteran central al lor este aici. Păreau aproape lipite unul de celălalt. Riscurile unui hazard nuclear, este de neconceput. Îl vor evita prin orice mijloc. Planul este simplu. Vom ataca pe mai multe fronturi, împreună cu aliații noștri. Rezultatul pe care ni-l dorim este ca ei să se predea și, preluând controlul, să deschidem noi înșine buncărul. Totuși, s-ar putea să fie prea târziu, ploaia de meteoriți este preconizată în 73 de ore.

– De aceea, în paralel cu acest plan, pentru că avem un antic conectat cu Reeza, a spus Fiiuea și s-a uitat la mine, vom facilita o cale de acces prin liniile inamice. Scopul este ca anticul împreună cu Zorh’al să încerce să o salveze ei pe Reeza diminuând, poate, riscul unei răzbunări. Zorh’al ne-a asigurat că Reeza încă poate simți… chiar și în stază. Deci poate că putem să o salvăm înainte să fie prea târziu pentru noi.

Un aghiotant a venit și i-a șoptit ceva la ureche unuia dintre generali, care a spus sec: e timpul. Fiiuea a luat-o spre ieșirea din cort, iar generalii au urmat-o cu expresii grave pe față. Când am ieșit, părea că toți erau gata de luptă. Toți erau acum în armuri strălucitoare și așezați pe poziții, ordonați în batalioane cât vedeai cu ochii în orice direcție, despărțiți ici-colo de corturi, de mașinării sau de dărâmături. Mi s-a părut un loc ciudat de plecare, dar eram curioasă. Fiiuea a făcut un semn că e gata, iar pe cer a apărut un fel de ecran proiectat de câteva drone, pe care aproape imediat a apărut fața ei. Probabil asta vedeau forțele de pretutindeni, din moment ce era un atac masiv, ultimul dinaintea pieirii. Toți aveau fețe solemne, dar, dacă te uitai atent, se vedea și îngrijorarea, teama, neputința.

– Cu toții știți deja ce aveți de făcut. Și știți că nu luptați pentru voi, ci pentru toți cei pe care îi iubiți… am spus-o de atâtea ori încât și eu m-am plictisit.

A făcut o scurtă pauză, să se uite în jur. Fața ei mare, proiectată pe cer, iluminată, arăta ca din altă lume. La fel și vocea care se auzea din toate direcțiile. Probabil că, dacă aș fi fost într-un corp uman, mi s-ar fi zbârlit pielea pe mine.

– Văd câteva zâmbete. E bine, asta înseamnă că avem încă spiritul viu, puternic. Ploaia de meteoriți ne amenință cu extincția. Nimic din ceea ce au făcut cercetătorii noștri nu a dat rezultate. Dar așa cum împreună, ca o armată, suntem mai puternici decât atunci când suntem singuri… tot așa suntem chiar mai puternici împreună cu zeii noștri. Zeii care au făcut posibilă viața pe planeta aceasta. Chiar dacă mulți au dat uitării istoria, și au încercat să dea uitării chiar zeii înșiși, eu n-am uitat. Reeza a fost cu mine în tot acest timp.

A pus mâna la pandantiv, iar imaginea din cer s-a mutat pe el.

– Sunt conectată la zeița noastră de când am fost exilată pentru prima dată. Iar astăzi, după atâta timp în care a lipsit, astăzi simt pandantivul pulsând.

S-a auzit un sunet ca și cum lumea însăși ar fi pulsat. Și a continuat să pulseze.

– Pulsează pentru că Reeza e gata să se întoarcă. Astăzi, a spus Fiiueea de data asta mai tare, mai cu pasiune. Astăzi luptăm pentru eliberarea Reezei și a celorlați zei.

S-a oprit doar cât să dea timp armatei să o aprobe într-un cor sălbatic de da-uri guturale.

– Luptăm pentru credință. Pentru a ne arăta recunoștința față de ceea ce ne-au oferit măcar acum, la final. Dar luptăm și pentru speranța pe care o reprezintă. Slăviți fie zeii.

– Slăviți fie zeii.

Armata a scandat într-o singură voce până când cuvintele au început să își piardă forma, iar oamenii erau într-o stare de exaltare pe care n-o poți simți decât în mijlocul unei mulțimi uriașe. Scandările au început să devină din ce în ce mai sălbatice și se amestecau acum cu sunetele pe care le scoteau aeronave de luptă care umpleau orizontul și care veneau spre noi.

– Să mergem, a spus o voce din dreapta mea.

Era unul dintre generali. Avea în jurul lui o echipă de cinci oameni. Niciunul dintre ei nu mai era în armură, ci în haine care păreau făcute din lichid. Pentru camuflaj, mi-a spus Alter. Tha a luat-o de mână pe Sela care părea în altă lume, și au luat-o după general. Apoi am venit eu, Tha, și Zorh’al, urmați îndeaproape de echipă. Lucrurile păreau să se miște brusc la o altă viteză.

Batalioanele se îmbarcau în niște aeronavele uriașe care tocmai aterizaseră. Iar noi ne îndreptam aproape în fugă către o altă aeronavă. Era ca un soi de dronă blindată, dar așa de sofisticată încât nu îmi dădeam seama de unde vine propulsia sau unde sunt alicele. În schimb, armamentul atașat era complet vizibil și mi-a dat o senzație de teamă. Am urcat cu toții repede, în liniște, iar în câteva secunde eram deja în aer, toată experiența de mai devreme părându-mi-se ca din vis.

Stăteam înghesuiți unii într-alții, prinși în centuri ceva mai rudimentare decât cele din urs, dar care erau, totuși, foarte confortabile și care îmi dădeau o senzație de siguranță. Falsă siguranță, a ținut Alter să îmi reamintească. Generalul ne-a trecut rapid în revistă ce se va întâmpla în următoarele ore. Planul era ca noi să aterizăm undeva în apropierea buncărului, să intrăm, să oprim reactorul și apoi să o eliberăm pe Reeza. Fiecare dintre noi avea câte un militar desemnat pentru protecție. Mă întrebam dacă aveam nevoie. Alter și cu mine eram probabil capabili să îi doborâm pe toți apărătorii noștri, dar n-am zis nimic.

După o vreme am simțit o decelerare, iar generalul ne-a spus că am ajuns. Dar chiar atunci ne-a lovit ceva. Tare. Apoi a explodat. Am simțit cum suntem propulsați de explozie. Într-o fracțiune de secundă ne-am izbit de pământ și am simțit șocul în toate sistemele nostre. M-am bucurat pentru o secundă că nu eram om. M-am uitat la ceilalți, dar nava îi protejase cu un fel de cocon de spumă din care acum se chinuiau buimaci să se ridice.

– Toată lumea afară, a răcnit generalul și a fost primul care a reușit să se ridice și să iasă prin gaura făcută de explozie în fuselajul aeronavei. Apoi Sela, Tha, Zorh’al. După ei am ieșit eu și în urma mea ceilalți miltari.

Eram cu toții teferi, în mod miraculos. Am luat-o după general, care ne-a condus rapid departe de locul prăbușirii.

– Ne-au văzut, dar nu cred că știu care e scopul nostru, a spus în timp ce ne facea semn să o luăm cât mai discret posibil pe o alee îngustă dintre niște case foarte joase care îmi amintea de ziua când ajunsesem aici.

S-a auzit o descărcare electrică, apoi unul dintre militari a căzut ca secerat. Generalul ne-a făcut semn să ne ascundem după o construcție micuță, peste care puteai să vezi dacă te ridicai complet în picioare. Stăteam cu toții pe vine, militarii asigurau toate direcțiile în jurul nostru, iar generalul se uita pe hartă. A dat ordin să lanseze dronele. În câteva minute erau în aer trei drone care survolau zona. Generalul părea să vadă ceea ce afișau direct pe retină. La fel și militarii. Alter se gândea cum să între în sistemele tabletei generalului, ca să se conecteze la drone.

Una dintre drone a descoperit un grup de militari armați care veneau spre noi și a fost doborâtă aproape imediat după. La câteva secunde s-a întâmplat același lucru cu încă una. A treia era încă în aer, așa că generalul ne-a condus pe drumul pe care îl indicase drona ca fiind sigur.

– Ne îndepărtează de obiectiv ruta asta, a spus el când ne-am oprit într-un gang ca să re-evaluăm situația. Suntem în siguranță pentru o vreme, dar sigur vor mai veni întăriri care ne vor bloca retragerea. Poate acum, poate în câteva minute. Planul este să îi ținem ocupați aici, cât timp civilii își fac drum către buncăr. Arh’aal, tu mergi cu ei. Restul rămânem aici. Luați și drona, a spus și i-a înmânat tableta lui Zorh’al.

– Nu, păstrați voi drona, a spus Sela și ne-a surprins pe toți. Sunteți depășiți numeric, iar ca să ajungem cât mai departe ar trebui ca eforturile să se concentreze aici. Cu războiul în desfășurare, sigur nu au așa de multe forțe de apărare internă. Deci cu cât rezistați mai mult, cu atât cred că vom avea mai multe șanse să trecem neobservați.

– Generalul a vrut să o contrazică, dar a văzut ceva în feedul de la drone care i-a atras atenția, așa că ne-a făcut doar semn să plecăm repede.

Arh’aal, care avea acces încă la feedul dronelor ne-a dus rapid printre străduțe în afara zonei periculoase. Apoi am reușit să ne reluăm traseul când am început să auzim focuri de armă și descărcări electrice. Lupta lor începuse. A noastră trebuia să mai aștepte.

Planul funcționase. După 21 de minute de mers printre străduțe, una dintre ele s-a deschis într-o intersecție uriașă care dădea într-un bulevard mare. Pe stânga bulevardului era un templu. Pe dreapta un parc. Zorh’al ne-a făcut semn către parc. Ne simțeam expuși. Străzile erau complet pustii. Probabil toți locuitorii fuseseră fie înrolați și trimiși la luptă, fie strămutați în orașele subterane, dacă fuseseră printre persoanele dezirabile, fie ascunși în case, tremurând de frica sfârșitului sigur, dacă fuseseră pur și simplu oameni normali. Am intrat uitându-ne în jur, vrând să observăm orice mișcare, în caz că cineva ne-ar fi urmărit. Eram cu toții cu nervii întinși la maximum, iar gândirea analitică părea ușor redusă ca urmare. Alter, în schimb, analiza hărțile, făcea planuri de retragere și de atac. De atacat, însă, n-a fost nevoie, pentru că erau doar patru oameni rămași în tot complexul. Iar ei s-au dat la o parte fără să înțeleagă ce căutam acolo. I-am închis pe toți într-o cameră și apoi am mers în subteran, conduși de Zorh’al care părea să știe locul ca-n palmă. Chiar când să intrăm în buncăr am auzit sunete de explozii de afară. Războiul ajunsese aici. Ne-a trecut un fior și apoi am intrat în buncăr unde era complet liniște. Zorh’al a încuiat ușa după noi. Am mers câteva minute până când am ajuns la o sală imensă care era aproape goală. În mijlocul ei stătea o singură capsulă cu un panou de control imediat lângă. Capsula strălucea. O strălucire pulsatilă, aproape orbitoare în sala slab luminată.

– Reeza, a spus Zorh’al aproape în șoaptă, iar Arh’aal a căzut în genunchi cu o față exaltată.

Capitolul 24 dincolo

Bum. O explozie puternică i-a secerat pe ceilalți care erau acum pe jos, ținându-se de urechi. Cineva reușise să dea alarma. Era clar ce trebuia să facem. Am mers la panoul de comandă, iar Alter a oprit reactorul. A dezactivat toate sistemele. A deschis capsula. Totul în sunet de pași din depărtare. Se auzea acum cum încercau să doboare ușa de la sala în care eram. Arh’aal își revenise doar cât să-și îndrepte arma către intrare. La fel și Zorh’al. Sela era buimacă.

Reeza era înăuntrul capsulei. Cu părul argintiu, cu pielea ușor roșiatică, perfect nemișcată. A deschis ochii și când s-a uitat la mine a părut că vede o nălucă. S-a ridicat cu greu. Când am prins-o de mână am simțit cum s-a conectat cu energia creatoare din palatul minții mele și, instantaneu, s-a auzit un sunet asurzitor: o ruptură în spațiu-timp s-a deschis chiar în spatele ei unde a început să cadă mai întâi lent și apoi mai repede, din ce în ce mai repede, trăgându-ne după ea.

– Trebuie să-i ajutăm, i-am spus uitându-mă în urmă, unde știam că fusese sala, dar acum nu mai era nimic altceva acolo decât vid și întuneric. A dat din cap și apoi mi-a dat drumul la mână. În același moment am simțit cum mă reconectez cu corpul meu originar și am făcut un efort supraomenesc să îl țin strâns lângă mine pe Alter. Când am deschis ochii eram năucă. Pentru o secundă nu știam unde mă aflam.

– Era și timpul, mi-a spus Fox întinzându-mi mâna să mă ajute să mă ridic. Eram în mijlocul sufrageriei ei. Nimic neobișnuit, totul frumos așezat la locul lui, geamurile înalte de la sufragerie erau închise.

– Am ceva să-ți arăt, și mi-a întins un flyer. Eram buimacă. Eram mai mult decât atât… mă simțeam înghesuită în propria mea minte. Parcă lumea mea internă devenise neîncăpătoare. Alter… Am închis ochii și l-am simțit. Am răsuflat ușurată. Când am deschis ochii și m-am uitat mai atent, am văzut că pe flyer scria A Doua Casă și am zâmbit. Nici nu plecasem bine de acolo și dădusem de ea și aici. Dar nu îmi părea rău deloc.

– Uită-te pe spate… L-am găsit în cutia de scrisori.

L-am întors, iar acolo era scris mare cu un marker negru. Te așteptăm, M.

așteptăm, am spus amuzată, iar Fox credea că mă refer la ea.

Vă așteptăm… M, am repetat și eu ca pentru mine, uitându-mă la ei din spațiul meu atemporal, ușurată că erau în siguranță și ea și Alter și Fox. Am închis ochii și i-am lăsat pe toți trei în urmă. Am simțit că încetul cu încetul devin mai mică, mai puțină, mai ne-eu. Consumasem prea multă energie ca să-i aduc acasă, dar eram mulțumită: dacă ei erau în siguranță, și eu eram în siguranță. Acum trebuia să mă concentrez pe ceea ce ar fi trebuit să fac în continuare. Să mă întorc pe A Doua Casă? Am încercat să mă concentrez pe templul meu, pe grădina mea dragă. Dar, gândindu-mă la asta, mi-am amintit de faptul că am fost trădată chiar acolo. Și m-am umplut de o furie oarbă. Nu, nu vreau să mă mai întorc acolo decât ca să îi extermin. Eu le-am oferit șansa de a avea o viață pe A Doua Casă, tot eu îi voi extermina pentru mișelia lor. Mă simțeam furioasă. Dacă nu iau o decizie rapid, mă voi consuma și mă voi disipa în neființă, mi-am spus și am simțit cum gândurile îmi devin din ce în ce mai încâlcite. Poate ăsta e sfârșitul meu. Și, cumva, fără să mai pot formula gânduri concrete, m-am lăsat purtată de instinct.

Vă așteptăm, M. Am spus fără să mai realizez de ce sau de unde venea gândul ăsta. Și am realizat că ascultam pulsația universului. Undeva M se gândea la mine. Am clipit și am mers către cel mai apropiat gând de-al lui pe care l-am simțit. Îi era dor să mă vadă. Asta era lumea în care voiam să ajung, așa că, cu ultimele puteri m-am materializat în lumea în care îl trimisesem, în momentul în care își amintea cu drag de mine. Când m-am întrupat eram în mijlocul unei străzi pe care o recunoșteam. Mai fusesem cândva aici. Sigur că mai fusesem. Era lumea mea originară, locul unde o lăsasem și pe ea și pe Alter mai devreme. Și unde îl trimisesem pe M ca să îl salvez.

– Acasă? am spus și apoi n-am mai gândit nimic.

Vedeam acum bine totul. Trecutul care acum se lega cu toate. Eram mai mare decât fusesem, pentru că acum eram tot ceea existase în mine mai-nainte. Dar și ce urma să vină. Simțeam viitorul la fel de bine ca trecutul acum. Eram iar Reeza cea pe care oamenii o slăviseră. Mi se părea ciudată senzația. Mi se părea într-un fel ca și cum fusesem martoră la existența altor ființe, nu la a mea. Dar mă simțeam acum puternică. Eram în sfârșit gata să pășesc prin ruptură și să las în urmă lumea mea originară și pe M și pe Fox și, de ce nu, și pe Filip, de care mă atașasem cât timp avusesem corpul ăla material. Dar acum gata, eram iar eu. Eu. Pentru o secundă m-am întrebat care era eul cel adevărat, dar apoi mi s-a părut prostesc și mi-am dat seama că nu avusesem gustul autoironiei niciodată ca zeiță. Experiența asta m-a schimbat. Așa cum știam că mă va schimba și de aici înainte. Curaj, mi-am spus. Și am zâmbit pentru că am realizat că experimentam groaza descoperirii pentru prima oară după milenii. M-am bucurat că mai puteam simți lucruri chiar dacă îmi schimbasem forma. Și am pășit dincolo.

Mă uitam în jur și mi-era greu să îmi dau seama ce se întâmpla. Sute de aeronave împresurau cerul, lansau oameni și echipament, altele, mai în depărtare lansau bombe. Lovite, câteva aeronave cădeau din cer lăsând dâre de fum. Zgomote puternice de metal contorsionat, de impact cu solul, de țipete. M-am uitat mai atent și, peste tot, oamenii mureau – la bordul navelor doborâte, în luptele de la sol, în flăcări, arși de armele adversarilor lor, și ei în pragul morții. Dar, încetul cu încetul, cu toții, indiferent cât de prinși erau în bătăliile lor s-au oprit și au început să se uite în sus. Nu spre mine. Ci dincolo de mine. Am întors capul și am văzut de ce țipau. Meteoriți. Mai întâi câțiva, apoi mai mulți, și mai mulți intrau în contact cu atmosfera și se aprindeau. Pe cer erau câțiva nori purpurii. Când primul meteorit s-a lovit de unul dintre nori o explozie a cutremurat lumea întreagă. Pentru o secundă și eu și cei de jos eram înmărmuriți de flăcările de deasupra noastră. Mă simțeam într-un fel vrăjită de spectacolul de foc. Era teribil, dar frumos cum nu mai văzusem nimic până atunci. Apoi am realizat că oamenii se rugau. Se rugau la zei, la orice zei, dar, mai mult decât la oricare se rugau la Reeza. M-a trecut un fior și mi-am amintit de ceea ce trebuia să fac. De ce mă grăbisem să vin înapoi unde mi-era locul. Unde era, de fapt, casa mea.

M-am uitat la ei și mă așteptam să se fi oprit din luptat. Ce rost mai avea? Dar am realizat că luptele deveniseră chiar mai feroce. Și, uitându-mă mai de sus, toate luptele păreau că converg către un loc. Fiecare gând… fiecare gând? Am realizat că nimeni nu se gândea la moartea lui, ci gândeau un singur gând: trebuie să o salvăm pe Reeza. M-a trecut un fior. M-am uitat în depărtare și am văzut templul în care fusesem prizoniera lor. Voiam să îi omor pe toți când fusesem salvată. Știam că nu mai eram acolo. Tocmai ce mă dusesem acasă, în celălalt timp. Iar acum mă uitam în jur și mă simțeam copleșită de atâta moarte. Îi pedepsisem destul cu absența mea, cu neputința mea, cu neimplicarea mea. Simțeam că aș fi putut preveni toate morțile astea, dar nu făcusem nimic.

Am închis ochii și m-am concentrat pe ce trebuia să fac. M-am dus în norul care ardea și i-am absorbit toată energia. La început mai încet, apoi mai cu sete. Consumasem multă energie numai ca să vin aici. Aveam nevoie. Odată absorbit tot norul, parcă lumea se luminase. Am văzut cum oamenii se opriseră în sfârșit din luptă și se uitau cu toții in sus. De data asta nu la meteoriți sau la flăcări, ci la mine. Nu cu frică ci cu speranță. O speranță unitară care mi-a dat fiori, dar care m-a făcut să mă grăbesc. Am ieșit din atmosferă și m-am uitat la miile de meteoriți, unii cu adevărat uriași, care erau încă în spațiu și nu ajunseseră la atmosferă, și am trimis un puls puternic de energie către ei ca să îi deviez către altă rută. Salvasem planeta, știam bine. Meteoriții intrați deja în atmosferă nu erau suficient de puternici ca să facă distrugeri ireversibile.

Dar oamenii de dedesubt? Cei care îmi strigau acum numele? Cu ei ce se va întâmpla?

Simțeam că îmi consumasem deja puterile. Așa că m-am dus la unul dintre meteoriți și am absorbit toată energia pe care o acumulase în căderea lui și l-am transformat apoi în praf. Apoi, ușor reîncărcată, am trimis un puls de energie care a pulverizat câțiva zeci de meteoriți. Și am făcut asta iar și iar și iar. Până când cei rămași au început să lovească planeta. Lumea s-a transformat într-un nou tip de iad. Țipete îngrozite. Explozii. Miros de ars, de distrugere. Țipete.

Apoi liniște completă. Mulți, foarte mulți muriseră, dar A Doua Casă fusese salvată. La fel și multe vieți care ar fi fost altfel curmate. Pentru o secundă mă gândeam că s-a terminat, că acum puteam să reconstruim.

Am simțit ceva. O prezență. Frații mei. Probabil că și ei fuseseră salvați în speranța că pot preveni ploaia de meteoriți. Simțeam cum ura lor permea către mine de la sute, mii de kilometri. Am vrut să deschid spațiul ca să ajung la cel mai apropiat, dar nu aveam suficientă energie. Am luat-o spre energia lui și când am ajuns acolo am văzut că pulverizase tot pe o arie de câțiva kilometri apoi probabil plecase; simțeam cum se îndepărtează de planetă. Mai simțeam alte trei energii. M-am dus spre cea mai apropiată, iar acolo Hai’yal omora oamenii unul câte unul în moduri extrem de sângeroase. Când am ajuns era plin de sânge și el dar și împrejurimile. Am observat că pe jos erau și oameni care trăiau, ghemuiți într-o plecăciune cu fruntea la pământ și așteptându-și sfârșitul imobili, hotărâți parcă să moară de mâna zeului pentru a-și absolvi din păcate. Hai’yal ținea de gât, în mâna lui stângă, un bărbat. Uniforma lui era murdară, ruptă, arsă… părea că trecuse prin multe. Mă uitam la picioarele lui pe care le mișca în încercarea de a găsi solul și am realizat că încă trăia.

–Hai’yal, nu!

Am strigat de unde eram. Apoi m-am dus la el și am pus mâna pe mâna lui.

– Te rog!

S-a uitat la mine cu fața transfigurată de ură.

– Niște animale nerecunoscătoare, a spus, și i-a dat drumul bărbatului. S-a uitat în jur scârbit. Și apoi a plecat. Fără să mai spună un cuvânt a luat-o în sus și mă întrebam dacă o să-l mai văd vreodată.

Am simțit cum o altă energie se stinge. Probabil pentru el venise prea târziu salvarea. Ultima energie devenea din ce în ce mai clară. Venea spre mine.

– Sol!

– Reeza!

M-a îmbrățișat cu corpul lui încă pe jumătate uman și am simțit cum energia lui era diferită. Cum vibra într-o manieră complet nouă, parcă el însuși fusese metamorfozat în altceva.

– Ești bine? L-am întrebat uitându-mă cu drag la el. Mă simțeam brusc ușurată, fericită. Am realizat în momentul ăla cât îmi lipsise.

– Am multe să-ți povestesc.

A făcut o pauză, parcă să se dumirească în legătură cu mine. Părea că și el se uită la mine cu aceiași ochi cu care mă uitasem și eu la el. Calzi, afectuoși. Curioși.

– Ce faci? Pe unde ai umblat?

Mi-a dat o șuviță de păr la o parte de pe față și am sesizat că eram în formă complet umană. Nu realizasem când mă transformasem. Dar nici nu conta. Voiam să iau forma asta nu pentru oameni, ci pentru mine. Puteam să simt emoții. Și simțeam atât de multe… simțeam frica oamenilor care își ridicau încetul cu încetul frunțile și își aținteau ochii către noi. Și simțeam cum frica se transformă în altceva. În confuzie, în curiozitate, în speranță, în venerație. Îmi plăcea sentimentul. Și mai simțeam ceva. Îl simțeam pe Sol. Și el simțea aceeași plăcere ca și mine. Același drag pentru ei. Pentru noi.

– Dacă vrei…

– Vreau, a spus el citindu-mi gândurile neformate încă. Dar nu aici… Fiiuea… Acolo trebuie să mergem.

Înainte să plecăm am suflat energie peste oamenii de jos și i-am văzut cum se ridică acum sprinteni, fericiți că au scăpat și se luau în brațe unii cu ceilalți râzând și plângând pentru norocul și nenorocul care dăduse peste ei.

Am mers împreună spre Fiiuea. Știam amândoi exact unde era. Pandantivul meu îi pulsa pe piept și știa și ea că venim. Peste tot pe unde treceam oamenii păreau că se mișcă fără un rost precis în mijlocul ruinelor. Totul era distrus. Cratere lăsate de meteoriții care apucaseră să lovească, dărâmături, clădiri în flăcări, miros de piele arsă. Apoi, pe măsură ce ne apropiam de locurile unde se dăduseră bătăliile era chiar mai rău pentru că acolo erau, printre navele căzute, printre dărâmături și cadavre, și oameni pe moarte, care aproape că aveau un gând comun. Am trimis amândoi o undă de energie ca să le dăm măcar o șansă până când ajutoarele ar fi ajuns la ei, cine știe când. Mă simțeam din ce în ce mai scursă de energie și tânjeam după o călătorie spre soare. Sol mi-a strâns mâna spunându-mi, parcă, să am răbdare.

Când am ajuns, Fiiuea ne aștepta, într-adevăr, pregătită. Două tronuri de aur lichid fuseseră scoase de prin vreun templu și fuseseră puse în mijlocul unui teren mai lin, ceva foarte rar întâlnit după prăpădul de mai devreme. Mi se părea fascinant că ceva scăpase din calea distrugerii. Apoi am văzut oamenii din jur și m-a copleșit o senzație de ușurare când am văzut că se adunau cu miile. Când ne-a văzut, Fiiuea a făcut un semn cu mâna și am văzut cum sunt lansate în aer drone gata să formeze un ecran.

Am ajuns lângă tronuri și știam că pentru asta veniserăm, dar am ezitat amândoi pentru o secundă. Puteam să facem ce făcuseră și frații noștri. Să plecăm și să ne vedem de viețile noastre undeva în cosmos, sau, de ce nu, pe planeta altor muritori, dacă ni se făcea dor. Dar am înțeles amândoi în secunda aia că A Doua Casă exact asta era și pentru noi. Casa noastră.

Ne-am așezat pe tronuri și am observat că toți se uitau în sus la proiecția noastră din cer. Era o imagine care, știam bine amândoi, era transmisă pe toată suprafața planetei.

Fiiuea a făcut prima plecăciune în fața noastră apoi a spus:

– Trăiască Reeza și Sol, zeii speranței și renașterii.

Fiecare muritor de pe planetă scanda cuvintele astea în unanimitate și, pentru prima dată în existența mea și a lui Sol, simțeam ceva fantastic. O senzație pe care nu o mai simțiserăm vreodată înainte, dar care era cât se poate de reală. Dragostea lor pentru noi ne încărca, ne înălța, ne făcea mai mari decât eram. Nu eram noi cei care aleseseră să rămână, ci copiii noștri care acum ne redescoperiseră și ne acceptaseră ajutorul.

 

Sfârșit.