Cartea zeilor secunzi

Chiar între două tăieturi și câteva încercări nu foarte reușite de a reformula un paragraf, sună telefonul.

Era pe la mijloc de decembrie, cam pe când se crăpa de zi. Stăteam chiar aici, așezată la birou de câteva ore, cu laptopul alături și cu creionul în mână, construind una dintre micile mele lumi. Era copia palidă a unuia dintre universurile prin care umblasem în stările mele de rătăcire. Simțeam cum oboseala mă fură și cum cădeam pradă somnului care-mi părea din ce în ce mai dulce. Îmi spuneam, totuși, încă puțin pentru că încercam să dau gata măcar una din descrierile pe care le consideram importante.

Am sărit și eu, și mi-a sărit și inima din piept. Nu te aștepți să auzi un zgomot atât de brutal la o oră așa de pustie a dimineții. Plus că oricine sună la ore de-astea n-aduce vești bune, în general. Mă uit la telefon și văd că era ea, vulpița mea preferată, care mi-e mai dragă ca ochii din cap.

Răspund îngrijorată: da, și aștept câteva secunde bune până când vocea ei clară, dar ușor tremurândă îmi spune sec:

– S-a dus.

A urmat o liniște lungă, una prelungită și prin cotloanele minții mele, care nu putea să-și dea seama despre ce era vorba. Parcă, în reverberația lui, s-a dus a reușit într-un final să lovească o coardă din aparatul logicii și să-l găsească acolo pe cel care s-ar fi putut duce. Ultima dată când vorbiserăm, asta pe la final de august, început de septembrie, era de ceva vreme cu unul pe care mi-l ridicase în slăvi până când, ajunsă la capătul răbdării, am început să râd de ea.

Rareori simțeam asta când vorbeam cu ea – că-mi pierd răbdarea, vreau să spun – și de fiecare dată mi se întâmpla asta când îmi vorbea despre băieți, și, mai târziu, despre bărbați.

De la capătul celălalt se simțea acum cum emoțiile o copleșesc.

I-am zis vin imediat și n-am mai așteptat nicio confirmare. Am tras pe mine o pereche de blugi la întâmplare și un pulover de cașmir moale direct pe piele. M-am uitat în oglindă și am decis că e suficient. Mi-am luat geanta pe umăr, am scotocit după chei și apoi am luat haina albă de lână pe braț, cu gândul să o pun pe mine în lift ca să câștig timp.

Chiar după ce am terminat de încuiat ușa am realizat că am uitat telefonul. Îmi dau ochii peste cap la propria mea zăpăceală și mă resemnez: eu nu fac lucrurile bine decât dacă le fac așa cum trebuie. Așa ca am descuiat, m-am dus să îmi iau telefonul pe care îl lăsasem pe masă, lângă laptop, l-am băgat în buzunarul de la pantaloni, și, înainte să ies mi-am tras haina pe mine și am făcut un ultim recensământ: telefon, bani, chei, acte.
Înainte să bat la ușa surorii mele am oprit la un magazin ca să iau câteva chestii de ronțăit și o sticlă de vin de calitate îndoielnică – planul era să iau ceva mai bun, dar la 6 și ceva dimineața trebuie să te mulțumești cu ce găsești la non-stop. M-am pregătit mental cât de bine am putut înainte să mă prezint la ușa vulpiței mele mici: hai să-i spunem Fox, așa doar de dragul meu.

Mi-a deschis de-abia după vreo 3-4 runde de ciocănit. Stătea în fața mea, tăcută, cu silueta de umbră îmbrăcată în razele unei lumini ușor violacee, cadrul ușii completând tabloul cu iz renascentist. Cu fiecare secundă ochii mei se obișnuiau din ce în ce mai bine cu contrastul puternic. Mai întâi mi-a fugit privirea la picioarele dezgolite până la coapse, cu forme demne de sculpturile lui Michelangelo.
A trebuit însă să mă dezmeticesc repede. Fox îmi căuta privirea, două bobițe de cristal strălucindu-i în ochi.
M-a luat de mână chiar înainte să trecem de pragul sufrageriei și mi-a spus lucrul cel mai fără de logică posibil, al cărui ecou mi-a reverberat în cap mult timp după ce buzele ei l-au terminat de pronunțat:

– Am reușit în sfârșit să deschid ușa către tărâmul în care îl putem găsi.

Înainte să pot spune mai mult de un „ce” bâjbâit, m-a tras în sufragerie. Apoi mi-a dat drumul la mână și s-a pus dinaintea mea, cu expresia feței complet schimbată, ca și cum altă persoană stătea acum în mijlocul camerei. Îmi aștepta reacția răbdătoare, cu un zâmbet aproape ștrengăresc pe față.
Poate că m-ar fi surprins schimbarea asta de comportament și poate că aș fi întrebat ce a produs-o, dacă n-aș fi fost lăsată cu gura căscată și la propriu și la figurat de un spectacol de lumini care nu-mi aminteau decât de aurora boreală pe care chiar o văzusem pe viu nu demult.

Toate culorile curcubeului străluceau în jurul nostru, îmbrăcându-ne. Nuanțele de violet și de indigo erau dominante. Razele licăreau voios ca atunci când te uiți la un diamant în plin soare, doar că nu atât de orbitoare. Dimpotrivă, raze dulci, cu textură de catifea formau un fel de țesătură tridimensională care părea să ne conducă firav către un punct de convergență: în fața noastră stăteau largi deschise cele două uși uriașe care conduceau către balcon. Dincolo de ele, însă, nu era priveliștea obișnuită către centrul orașului, pentru care o invidiam pe Fox, ci era ceea ce aș numi sursa luminilor: un fel de tunel format din fibrele fasciculelor luminoase fără cap și fără coadă, care părea el însuși să nu aibă sfârșit.

Dar calea incredibilă ce se desfășura la picioarele noastre nu mă făcea decât să mă întreb dacă nu cumva ceva s-a-ntâmplat pe undeva, prin vreun cotlon slab luminat din străfundurile conștiinței, și dacă vreo arătare nu s-a pus poate pe ros la marginile destrămate ale realității mele.

– O frumusețe! N-ai fi crezut că ai putea să vezi așa ceva pe lumea asta.

– Pe lumea asta?… am întrebat fără să mă gândesc prea mult, însă ceva îmi spunea că lumea asta căpătase acum noi inflexiuni.

Și noi inflexiuni căpăta și locul în care ne aflam, camera însăși era transformată de lumină în umbre și în catifea. Universul de la capătul celălalt se revărsa aici, în lumea noastră mică, și parcă, stând acolo ca un far în mijlocul nopții, ne invita să-l explorăm. Îi simțeam dorința aproape ca pe-o rugăciune.

Și el, și ea, așteptau amândoi răbdători să ies din starea mea de necredință și să mă las pradă visării. Căci era chiar lumea mea cea care se întindea la picioarele mele. Îi simțeam pulsul, cel care mi-era la fel de inconfundabil ca propriile gânduri. Iar când am decis că vreau să am încredere, Fox m-a luat de mână și ne-am apropiat împreună de universul care se căsca în fața noastră și care ne transforma încetul cu încetul în emisarii de catifea ai acestei lumi.

Din stânga mea, mi-a sărutat obrazul, ca un fel de promisiune, înainte să-mi dea drumul la mână și să înainteze cu hotărâre prin deschiderea tunelului. A făcut câțiva pași înainte să realizez că drumul se curbează și că în curând n-o s-o mai văd. Am făcut câțiva pași și eu, aproape fără să-mi dau seama, dar m-am oprit brusc; logica îmi spunea un lucru clar: încă unul și voi fi pășit în gol. Undeva pe acolo trebuia să fi fost marginea balconului, iar eu, în ciuda convingerii pe care toate simțurile mi-o susțineau, că pășesc într-o lume complet nouă, eram copleșită de o frică puternică și adânc înrădăcinată în instinctele mele de supraviețuire. Rațiunea mea striga prin toți porii să mă întorc și să mă trezesc. Nu voiam, totuși, să o pierd din ochi pe Fox, așa că am început să o iau pe pipăite și să înaintez centimetru cu centimetru, nelăsând niciuna dintre părți să câștige. Îmi simțeam inima ca și cum și-ar fi schimbat locul – îmi pulsa asurzitor în urechi, acolo unde parcă se auzea și țipătul pe care urma să îl scot când aveam să o iau în cădere liberă către trotuarul din fața blocului. Pe măsură ce înaintam, iar Fox se îndepărta tot mai mult, îmi devenea din ce în ce mai greu să respir. Mă cuprinsese o panică pe care mi-era greu să o mai controlez și care nu făcea altceva decât să mă țină pe loc. Mă așteptam cu groază ca, din clipă-n clipă, să o văd pe Fox cum se prăpădește, mintea mea proiectând la nesfârșit imagini cu ea și cu mine împrăștiate pe asfalt. Dar genul ăsta de imagini totuși nu au chiar același impact asupra minții ca cele reale, obliterația din existență a unei ființe fiind un concept mult deasupra realității pentru cei încă aflați înăuntrul ei.

Înaintând pic cu pic într-un timp aproape dilatat, mi-am dat seama că deja depășisem și eu curbura tunelului, iar acum intram iar în linie dreaptă. Undeva la capătul ei, în locul mașinilor parcate și a firelor de electricitate, se vedea cum o substanță lăptoasă de o culoare aproape violacee stătea pavăză, întrepătrunsă fiind ca de niște filoane de firele ușor destrămate ale tunelului în care încă ne aflam. Cumva mintea mea se mai relaxase, lăsându-se ușor, ușor pradă noii realități care se desfășura în fața mea. Respirația începuse să-mi fie mai puțin chinuitoare, iar țiuitul din urechi dispăruse odată cu temerile mele. În fața mea, gata să dispară în masa aproape lichidă era ea. M-am uitat în urmă, așteptându-mă să văd măcar parțial fereastra, dar în locul ei nu mai era decât o ceață densă, albicioasă, care nu prevestea nimic bun. Am tras aer în piept, m-am îndreptat puțin de spate și am înaintat, de data asta cu hotărâre, către noul hop care mă aștepta. Cu toate că părea destul de aproape de mine, cam vreo 50 de metri, poate, mi s-a părut că am mers mult mai mult. După ce am parcurs distanța pe care credeam că o aveam de parcurs am realizat că nu mă apropiasem deloc. Dar Fox dispăruse dincolo de peretele ăla lăptos și faptul că voiam să o ajung din urmă cât mai repede mă făcea să îmi doresc cu tărie să ajung și eu acolo. Odată ce dorința a devenit aproape palpabilă, am realizat că departele devenise aproape.

În sfârșit, la doar câțiva pași în fața mea stătea chiar lichidul ăla lăptos. Acum că eram lângă el, părea ca un soi de materie solidă, un fel de budincă puțin elastică, ce se extindea și în interiorul tunelului, îmbrăcând fasciculele acelea din lumină de catifea ca și cum ele ar fi ieșit dinăuntrul ei, iar ea la rândul ei ar fi încercat să le oprească. Mi-am făcut curaj și am întins mâna ca să ating peretele din fața mea. Dar cumva m-am oprit înainte de contact, și, exact așa cum simți căldura atunci când pui mâna aproape de un radiator, așa simțeam și eu acum energia care transpărea prin budinca asta făcută din vis. Simțeam nu doar pulsul lumii noi, ci parcă și briza fierbinte a oceanului de lavă pe care îl creasem nu demult. Nu aș fi putut trăi în lumea asta extraterestră niciodată. Niciun om n-ar fi putut, pentru că nu era făcută pentru corpurile noastre firave. Dar știam că acum nu mai eram eu, ci eram altceva. Mi-am privit mâinile, și, în locul pielii mele albe, atât de rar atinsă de soare, erau porii violeți ai lumii noi. Eram făcută eu însămi din fibrele noului univers, și singurul mod de a merge mai departe, era să-mi îmbrățișez noua natură.

Mi-am recăpătat curajul și am atins-o, în sfârșit. În loc de o textură fină, cum îmi spunea văzul că ar trebui să aibă, degetele îmi spuneau că bariera asta ciudată era făcută din altceva – un lucru care duce mai mult spre energie pură, spre ceea ce simți atunci când un gând aproape fizic ți se formează în cap. Iar energia asta era, pesemne, legată de universul meu de baștină, pentru ca de dincolo se auzeau încet de tot frânturi din muzica mea favorită.

Atâta doar că n-am apucat să o ating cu adevărat, căci brusc m-am simțit trasă de o forță invizibilă, nu înăuntrul barierei, ci în altă parte. Un loc în care mă simțeam stingheră. Singură, așa cum suntem când ne concentrăm să vedem în cotloanele alea ascunse din propria noastră minte. Doar că aici parcă locul nu-mi era familiar. Parcă gândurile nu erau complet ale mele, iar eu, cumva, mă simțeam, nu chiar ca un intrus, ci mai degrabă ca un oaspete. Iar locul ăsta nu era un loc oarecare, ci unul proiectat să mă întâmpine, să mă îmbrățișeze și să îmi arate cum să mă descurc pe acolo. La un moment dat am auzit iar un pic de muzică, dar trebuie să mi se fi părut, pentru că mă puteam plimba în voie, și nicăieri n-am găsit sursa sunetelor. Și nici nu le-am mai auzit din nou.

Când, în sfârșit, am reușit să-mi intru în drepturi, am deschis larg ochii. Primul instinct a fost să mă uit după Fox. N-a fost nevoie să caut, pentru că era chiar în fața mea, câteva zeci de metri mai încolo, așezată pe marginea coastei, cu corpul înspre mine, dar cu privirea către mare: oriunde te uitai pe întinderea încinsă nu vedeai decât vapori, pe alocuri ceva mai denși, ce reflectau voioși lumina roșiatică a lavei.
Ajunseserăm pe A Doua Casă.

Mi s-a părut iar că aud muzică, dar nu am băgat-o în seamă. Era normal ca simțurile să-mi joace feste, când totul îmi părea deopotrivă familiar și străin, extrem de frumos, dar cu adevărat înspăimântător. Mi-am pus mâna pavăză și m-am uitat în jurul meu după cei doi sori. Unul aveam senzația că trebuia să fi fost chiar în spatele meu, cumva de unde veniserăm, doar că acum nu mai era nimic acolo, ci doar o întindere pustie, mobilată cu pietre sporadice și cu câte-o formă mai ciudată din loc în loc. Pe cer, numai soarele cel mare, care semăna cu al nostru stătea acum urcat la locul lui, ca și cum ar fi fost puțin după amiază. O lună mai mare decât a noastră, și cu nuanțe de verde care băteau ușor spre turcoaz în partea de jos, stătea aproape de orizont, chiar deasupra liniei pe care marea o forma cu coasta. Știam, totuși, că nu era chiar o lună, ci o soră a planetei pe care ne aflam. Gândul ăsta m-a readus la realitate și mi-a îndreptat atenția spre Fox. 

Cu lumina orbitoare a soarelui ăsta tânăr n-o vedeam prea bine. Parcă mi-era încă greu să mă uit la ea și s-o văd așa cum era, de fapt. O vedeam din profil, așezată nonșalant, ca și cum stătea lângă un ocean răcoros, acasă, nu lângă o mare din lavă topită care ne-ar fi putut oblitera cu vaporii ei fierbinți la cea mai mică adiere. Dar nu erau adieri – nu acum, cel puțin – iar profilul ei parcă se potrivea perfect în locul ăsta ciudat. I-aș fi făcut o poză, dar cum am dat să întind mâna din reflex către buzunar, am simțit un mic freamăt al pământului de sub picioare. Ca un fel de cutremur, doar că mai blând. Mi-a fost suficient, însă, ca să mă pună pe grabă, un fel de nerăbdare de a pleca de aici, dar fără să știu exact unde aș fi vrut să ajung în loc.  

M-am apropiat încet de Fox. Asta nu doar pentru că aveam nevoie de o explicație pentru tot ce se-ntâmplase, ci și pentru că îmi era cu adevărat dor de ea. Cumva, în lumea asta atât de îndepărtată simțeam că ne puteam apropia din nou.  

Dar apoi Fox s-a ridicat de jos, s-a îndreptat și s-a uitat direct la mine, sfredelindu-mi parcă direct în minte. Încercând să îi întorc privirea, am văzut că în fața mea nu era Fox, cea pe care o știam, mignonă, cu o expresie mai mereu caldă, dar uneori ușor neastâmpărată, cea cu care făcusem atâtea lucruri permise, dar mai ales nepermise, și după care tânjeam de-atâta timp cu toată ființa mea. Nu, era acum o ființă complet diferită, înaltă, atletică, cu pielea de o culoare ușor roșiatică ce strălucea în lumina stelei galbene cu un fel de unduire nenaturală, și cu mici irizații mai intense din loc în loc. 

– Cam pe-acolo trebuie să mergem dacă vrem să dăm de el.

Nici glasul nu-mi era familiar, cu tonuri ușor mai sus decât ale lui Fox. Totuși felul în care a pronunțat fiecare cuvânt, felul specific în care a accentuat fraza, și cum a întins mâna cu care îmi indica direcția, ca o prelungire a umărului, capul întors și el în aceeași direcție, m-a făcut să mă gândesc că la interior era tot ea. 

– El?

– După cine am venit? S-a uitat la mine cu privirea de știi exact despre cine vorbesc.

Ochii ei mi-erau nefamiliari. M-am apropiat și am realizat că ciudățenia lor nu era doar aparentă. Nu era vreo festă pe care mi-o juca lumina, sau mintea… ci erau complet diferiți de ochii umani: puțin mai mari decât ceea ce e de așteptat de la niște ochi normali, cu niște gene mai lungi și foarte stufoase, mai ales cele de sus, iar pupila era ceva cam ca la ochii de pisică: o fantă întunecată, înconjurată de un iris imens, de un verde-smarald, care părea să aibă irizații purpurii din loc în loc. Era o minune, ceva făcut parcă numai să fie contemplat. Și chiar asta am și făcut, până când, sâcâită probabil de curiozitatea și de uimirea cu care-mi mișcam ochii de la o trăsătură la alta, de la o parte a corpului la alta, a luat-o înainte, pornind în direcția pe care tocmai ce mi-o indicase. Am pornit și eu după ea pentru că știam că asta așteaptă, și, până la urmă, asta voiam și eu.

Acolo unde lava topită se întâlnea cu țărmul, părea pe alocuri că pământul sângerează, și, din ce-mi puteam da seama, făcuse asta vreo câteva milioane de ani. Din ce ne apropiam mai mult de marginea coastei, de aia simțeam mai rău căldura năvalnică… și nu prea. Și tocmai starea asta de îndoială, întrebările care-mi apăreau în minte una după cealaltă, aproape la fiecare pas, începuseră să mă chinuie și să-mi fure din bucuria și din uimirea pe care le poți simți când pășești pentru prima dată într-un loc care ți-e complet străin, dar în care ai tot visat să ajungi. După o vreme, mergând de-a lungul coastei, îndreptându-ne practic către A Treia Casă – luna cu nuanțe azurii, care acum se mai vedea doar pe jumătate – mergând parcă în gol la nesfârșit, păstrând mereu aceeași distanță de Fox, a cărei companii se rezuma la a-i putea contempla spatele acelei noi forme, m-am simțit în sfârșit copleșită de întrebările pe care le aveam, așa că, accentuând fiecare cuvânt, am întrebat simplu:

– Unde mergem?

– Să-l găsim pe Iepurele cu Trei Urechi.

– Știi că nu îl cheamă așa, am spus eu fără să vreau.

– Dar?

– Nu contează, am răspuns cu ciudă pentru că îi căzusem în plasă.

– Atunci o să-l cheme Iepurele cu Trei Urechi până când o să te hotărăști să-i spui tu altfel. 

– Fie. Și unde îl găsim?

– Pe iepure? În vreo vizuină.

A început să râdă cu poftă la propria ei glumă, considerând-o mai amuzantă decât era de fapt, asta poate și pentru că încerca cu disperare să își păstreze ea însăși calmul și sângele rece. Tocmai ce realizasem că toate astea erau probabil la fel de noi și pentru Fox cum erau și pentru mine, dacă nu poate chiar mai noi. Când s-a potolit mi-a zis simplu că o să vedem, probabil tu știi deja unde e. Am vrut să-i răspund, să o contrazic, dar exact atunci am simțit parcă de undeva dinăuntrul meu ceva șoptindu-mi domol, și mi s-a părut întradevăr că știu unde mergem. Și-apoi senzația s-a dus. 

Am mai mers o bună bucată de drum până când a început să se-ntrevadă ceva ce de la distanță părea ca un fel de potecă îngustă. Dar, spre deosebire de alte poteci pe care le mai văzusem, ce stătea acum în fața mea părea să aibă complet altă aură. Așa, mai mult acoperită de norii fierbinți care se formau deasupra lavei, poteca asta trimitea către noi o mică strălucire, din când în când, ca și cum ar fi fost un fel de vietate cu solzi ce se muta când pe-o parte, când pe alta, reflectând în mișcarea ei, lumina soarelui care își mai schimbase puțin locul. Pe măsură ce ne apropiam, însă, îmi dădeam seama că ce ne aștepta nu era nicio potecă. Și în niciun caz nu era îngustă. Era mai degrabă ceva ce aș numi o minune a lumii, una pe care nu mi-o puteam explica și care mi-era cu totul nefamiliară. Unduind ca un șarpe în arșița vaporilor ce dogoreau din mare, stătea în fața noastră un pod uriaș de sticlă incoloră, dar care părea să se coloreze, însă, și să strălucească la fiecare rază de lumină care îi mângâia suprafața. Iar întinderea lui ducea către departe, undeva dincolo de linia orizontului, despicând marea în două în drumul său neîntrerupt.

Fox se uita și ea la pod ca atunci când vezi pentru prima dată ceva despre care doar ai auzit vorbindu-se. Ne uitam amândouă la el fără să scoatem vreun sunet, fiindcă eram nu doar uimite de o asemenea construcție care depășea tot ce văzuserăm până atunci, ci și de frumusețea nețărmuită dar inospitalieră a ceea ce părea mai mult decât o piesă arhitecturală: aveam în fața noastră o operă de artă desăvârșită, care spunea atât de multe în atât de puține linii. Era ca și când natura însăși ar fi contribuit la ceva ce oamenii credeau că sunt experți, și iată, păreau într-adevăr a fi. M-aș fi întrebat cine a construit minunăția asta – și ce minunată trebuie să fi fost și lumea de aici, dacă a făurit asemenea bijuterie – dacă nu m-aș fi simțit copleșită de spectacolul complet extraterestru din fața mea. Acest pod imens de sticlă se zvârcolea ușor în mijlocul unui iad de foc, iar respirația lui umplea marea până la orizont, amenințătoare, poluată din loc în loc de fum și de pucioasă și de mici fulgi de cenușă tocmai scuipați de câte-un balon de aer scăpat din marea aproape solidă. În fața noastră, oriunde te uitai cu ochii nu era decât atât: lavă și foc și moarte, și o cale de sticlă. Parcă menirea podului nu era să te ducă dincolo ci să-ți amintească cam cât de fragilă este viața și cum oricând stă să fie înghițită de cealaltă față a ei. 

Ajunseserăm la intrarea pe pod și am văzut-o pe Fox căutând ceva cu privirea, undeva spre dreapta. Chiar la marginea podului, la intersecția lui cu malul stâncos, și prelungindu-se în marea de lavă, stătea un fel de avanpost, o clădire aparent oficială, care avea și niște panouri mari pe care se schimbau periodic niște informații scrise într-o limbă pe care nu o recunoșteam. Când ne-am apropiat am văzut că de la umbra unuia dintre panouri ieșea timid piciorul unui șezlong al cărui rezident își lăsase labele să atârne neglijent într-o parte. Din când în când una dintre ele tresărea, ca atunci când te gâdilă vreo muscă. Muște totuși n-am văzut așa cum încă nu văzusem nicio altă vietate în afară de mine și de Fox pe acolo. 

Când am ajuns chiar lângă panou, Fox îi trage o palmă peste una dintre labe rezidentului îmblănit al șezlongului, și îi spune câteva cuvinte pe care nu le-am înțeles – îmi păreau deopotrivă străine și departe de mine. Parcă auzeam de undeva  iarăși muzică și brusc m-am trezit cuprinsă de o stare de confuzie. Dar mai presus de toate m-a luat o toropeală pe care mi-era greu să o înving. 

– E de la fum, de la vaporii toxici. Și e chiar foarte probabil să fie și de la arșiță. E mai cald decât de obicei și circuitele noi mai dau rateuri. 

M-am uitat multă vreme la ce stătea dinaintea mea, cu fața un pic umflată de somn și cu o mină plină de amuzament. Era un fel de corcitură de raton și castor puse într-o formă pitică și drăgălașă, dar pseudo-umană, care nu mă făcea să mă gândesc decât la niște desene pe care le văzusem demult, demult, când încă n-o cunoscusem nici pe Fox. 

– Eu sunt destul de vioi, în general, dar când e așa de cald, sunt vapori mai mulți și nu mai fac față. N-am de ales decât să moțăi, țintuit ore întregi pe șezlongul ăsta de la un călător la altul. 

– Cine te „țintuiește”, am întrebat eu, încercând să fac conversație, ca să nu am timp să mă gândesc la cât de ireal este tot ce mi se-ntâmplă. 

– Nu, drăguță, nu mă ține nimeni. N-ai înțeles tu bine. Dar ochii lui nu-mi spuneau altceva decât că regreta că a fost așa dezinvolt în declarații. 

S-a întors brusc, ca și când și-ar fi adus aminte că a uitat ceva pe foc, sau ca și cum l-ar fi strigat cineva, și a intrat pornit printr-o ușă care era ușor ascunsă de panoul cu informații și pe care o observam acum pentru prima dată. A scos capul de acolo și i-a făcut un semn lui Fox, care n-a așteptat să fie chemată de două ori. Când au ieșit, după vreo 5 minute în care mi se părea că am auzit ceva șușoteli, erau amândoi puțin schimbați. Mai relaxați. Am ocolit împreună mai spre dreapta clădirea de sticlă și am ajuns în fața a două uși imense care stăteau acum larg deschise, lăsând să se întrevadă dinăuntru o creatură imensă, cam cât un elefant african, dar care arăta mai degrabă ca un urs grizzly pe steroizi. Felul în care se mișca m-a făcut totuși să-mi dau seama imediat că nu era nici una nici cealaltă, ci mai de grabă un fel de robot cu formă de animal sălbatic. Mi-aș fi pus mai multe întrebări, dar chiar când să-mi treacă vreuna prin cap, văd cum se îndreaptă spre noi cu repeziciune. Am vrut să țip, sau să sar într-o parte, dar n-am făcut nimic altceva decât să stau nemișcată, simțind cum o panică profundă îmi pătrunde până în cele mai întunecate colțuri ale minții și le zguduie puternic, până nu mai rămâne nimic intact. Până când o oboseală și mai mare decât înainte mă copleșește și mă face să fiu inertă, ca o legumă. O senzație cumva familiară de pe vremea când a murit tatăl lui Fox și viața noastră s-a schimbat iarăși la 180 de grade, cum o mai făcuse și-nainte, doar că de data asta mai mult în rău decât în bine. În calmul artificial pe care nici eu nu știam cum îl dobândisem, ca să zic așa, îmi simțeam cumva conștiința doar pe jumătate activă, ca și cum cealaltă jumătate era într-o stare de hibernare, așteptând totuși, ca un animal rănit ocazia să scape.

Fox s-a uitat la mine cu coada ochiului, dar n-a zis nimic, ci s-a dus la animalul robotizat pe care pare-se urma să-l folosim ca mijloc de transport de-acum încolo. Mintea mea confuză nu reușea să înțeleagă complet ce se vorbea în jur și cumva începuse să și renunțe să mai încerce. Începusem, în schimb, să-mi imaginez tot felul de scene în care eram îmbrăcată ca un fel de călător beduin, trecând călare pe ursul mecanizat marea de lavă, aburi de vis distorsionând imaginea și făcându-mă să zâmbesc un zâmbet obosit și ușor ironic la ce-mi trecea prin fața ochilor.

M-a strigat și am luat-o spre ea înainte să ies din starea de visare în care mă cufundam din ce în ce mai tare, ca și cum corpul meu avea o minte proprie. Mă uitam la ursul ăsta incredibil, și nu-mi dădeam seama din ce putea fi făcută blana, care arăta ușor artificial mai degrabă pentru că era prea îngrijită, prea strălucitoare, prea perfectă pentru un urs adevărat. Sigur, nu aveam prea mare experiență cu urșii reali. Nu mai mersesem la o grădină zoologică de când eram pe la liceu. Ne duseseră ai noștri, într-un weekend cu vreme frumoasă de primăvară, așa, ca să mai petrecem timp și împreună, ca familie. Eram și eu și Fox în perioada aia nebună în care tot ce-ți dorești este să crești și să te separi de ai tăi, pentru că ți se pare că numai așa ai putea să fii cine crezi tu că ar trebui să fii. Evident, ca orice adolescent, tot la mama și la tata veneam când aveam o problemă de rezolvat. 

M-am trezit trecându-mi degetele prin blana ursului și gândindu-mă intens la trecut. Eram parcă iar eu, deși muzica totuși se auzea iar pe fundal, volumul variind, ca și când sursa sunetului s-ar fi tot mișcat. Am reușit să mă adun puțin și am întrebat fără să mă gândesc prea mult:

– Și cum ne urcăm pe el? 

Fox s-a uitat la mine cu niște ochi mari, ca și când ar fi vrut să râdă, dar s-a abținut. A bâiguit ceva ce n-am reușit să înțeleg, un fel de sesam deschide-te, doar că soiul de magie care i-a răspuns era fabricat de om: o bestie de înaltă tehnologie care la auzul comenzii s-a lăsat ușor în jos, dedesubt rămânând exact cât loc a fost nevoie pentru scările care s-au format odată cu deschiderea pântecelui ei. Ca un fel de portiere cu trepte pe interior, care descopereau o lume complet goală, ca și cum n-ar fi fost încă utilată pentru a fi dată în folosință. M-a mirat puțin faptul că nu era nici un scaun, nici o manetă de comandă, nici parbriz prin care să vezi. Îndemnată de Fox, am urcat cele trei trepte de pe partea dreaptă, iar ea s-a dus pe stânga, cu toate că ar fi putut la fel de bine să urce ca și mine tot pe dreapta. Am ridicat puțin din sprâncene, dar nu conta: indiferent ce aș mai fi văzut de aici înainte, am decis că nu mă va mai uimi. Parcă tocmai ce dobândisem un soi de imunitate la ciudățenii. Un fel de nu mă mai miră nimic cu privire la tot ce mă-nconjura, cu atât mai puțin la micile ciudățenii de comportament ale lui Fox. Și, cu toată mentalitatea mea de lasă-te purtată de val, tot nu m-am putut abține de la a o întreba de ce un urs? Răspunsul a fost să ridice și ea din sprâncene și să-și curbeze în jos colțurile gurii, una dintre expresiile ei caracteristice de nu știu și nici nu mă interesează, care m-au făcut să mă simt mai puțin deranjată de forma străină pe care o avea. 

Ca să fiu sinceră, începuse să mi se pară că-i vin de minune ochii ăia de pisică la comportamentul ei obișnuit. Și ca să fiu și mai sinceră, cumva nici nu mai știam exact cum era Fox ca persoană, pentru că nu mai petreceam așa de mult timp împreună ca pe vremuri. Pielea ei, pe de altă parte, arăta mult prea ciudat. Așa de ciudat, încât era parcă o surpriză pentru mine ori de câte ori mă uitam la ea. Și de-abia acum observasem și rochia pe care o avea pe ea, care începuse să-mi capteze atenția pentru mi se părea că duce spre hainele statuilor pe care le văzusem pe la muzeu sau pe la televizor. Era făcută dintr-o singură bucată care se plia, adunându-se ușor, ușor într-o broșă făcută din sidef și dintr-un metal lichid ce se unduia continuu în lumina diminuată a stelei galbene. Talia îi era subliniată de o centură din același metal ciudat, dar care, din când în când, părea că prinde viață și o ia în jos pe coapsă, ca într-o explozie abstractă, dar vie. Iar mai apoi, după ce-și făcea numărul, se retrăgea încet înapoi în talie, așteptând cuminte o nouă ocazie de a se da-n spectacol. 

Totul părea pentru mine nou, extraterestru, magic. Dar felul natural în care se comporta Fox, maniera complet dezinvoltă în care se mișca, vorbea, clipea… toate astea mă linișteau și mă făceau și pe mine să mă simt mai la locul meu în lumea asta bizară pe care nici nu mai știam acum câți ani o croisem, și de care aproape că uitasem cu totul.

În afară de el. Pe el știam că n-aveam cum să-l uit.

Acum eram amândouă urcate la bordul vehiculului cu patru picioare. Ceva ce n-aș fi crezut posibil. Mi se părea complet străin și de neînțeles. Fox s-a uitat la mine, a zâmbit ca și cum urma să mă dea pe spate cu ceva și a spus câteva cuvinte. Sigur trebuie să fi fost niște comenzi vocale pentru vehicul, pentru că aproape imediat cum a terminat de vorbit, s-au închis ușile, iar spațiul a început să se unduiască și să se strângă în jurul nostru. Pentru o secundă m-am simțit ușor claustrofobă, dar odată ce am realizat ce se întâmpla, m-am relaxat complet: spațiul negru și gol de până acum se transformase așa încât fiecare dintre noi avea ca un fel de scaun cochilie, dat ușor pe spate, și făcut dintr-o consistență și textură ca de spumă. Ceva ce nu mai simțisem până atunci, dar care mi s-a părut perfect și mă gândeam că exact așa ar trebui să fie toate scaunele de mașină. Odată ce m-am gândit la cât de confortabil mă simțeam, materia din care era făcut a încetat să se mai miște. Ca și cum mi-ar fi ghicit gândul și ar fi zis că orice schimbare de-acum nu putea să fie decât spre mai rău. Așezate la locurile noastre, am văzut cum un fel de abur fin se coboară peste piepturile, șoldurile și picioarele noastre, care mai apoi s-a solidificat într-un fel de voal transparent și extrem de mătăsos. Mă gândeam că ar putea fi un fel de centură de siguranță, dar nu mă simțeam ținută în vreun fel. Ba chiar aveam o senzație și mai mare de confort, dacă mai era posibil. După cele câteva secunde pe care le-am petrecut în interiorul burții unui robot-urs, mi-am dat seama că nu mă voi mai simți vreodată confortabil în vreo mașină normală. Dacă mai credeam că era posibil să mai ajung vreodată într-una. 

Am auzit-o pe Fox dând o altă comandă. Brusc, peste tot în jurul nostru a apărut universul, ceva atât de negru și de complet, încât, pentru o secundă am avut o senzație de imponderabilitate. Era, evident, o festă a simțurilor. Era ca un fel de ecran de pornire care ne ura bun venit. Bineînțeles că eu nu înțelegeam nimic din ce spunea sau din ce ne arăta pe ecran – ca să zic așa, pentru că nu era nimic acolo, senzația mea fiind că toate literele și cifrele pluteau cumva într-un spațiu tridimensional infinit, diferit de al nostru. Tot o senzație și asta. Și tot ca o senzație am simțit și scanning-ul pe care mi l-a făcut mașina care încerca, din ce mi-a spus Fox, să se conecteze cu mine la nivel de subconștient. M-am uitat la ea, vrând să întreb de unde are toate informațiile astea, și, până la urmă, cum a ajuns aici, dar m-am răzgândit când i-am văzut expresia concentrată și serioasă. Era genul ăla de privire pe care o știam așa de bine și care îmi spunea că intoleranța ei la întrebări stupide, sau întrebări de orice fel, în cazul ăsta, era la nivel maxim. 

Așa cum decisesem că n-o să mă mai mire nimic de-aici încolo, la fel am decis că mai bine mă bucur de drum și de ce întâlnesc în cale, pentru că, până la urmă, acum câteva minute – ore – zile – sau cine știe când trecuserăm prin portalul ăla, credeam că pot muri oricând, căzând în gol de la etajul 15, și că realitatea mă va izbi de asfalt cu viteza pe care greutatea mea ar fi prins-o în cele două-trei secunde de cădere liberă. În locul unei morți posibile, dădusem peste o nebunie completă și mărturisesc că îmi plăcea. Era de un milion de ori mai bine decât ce experimentasem până atunci în viață, și tot de-atâtea ori mai bine decât tot ce-aș fi avut șansa să-ntâlnesc în drumul meu pământesc. Oriunde aș fi fost acum – paradis sau purgatoriu, vis sau realitate nebună – nu mă deranja. Dimpotrivă, sentimentul de fericire pe care aproape că-l uitasem începea să-și facă simțirea fără ca eu măcar să realizez. 

Fox era așa de preocupată de a inițializa comunicarea cu vehiculul nostru, încât parcă uitase complet de mine. Mi se părea amuzant s-o urmăresc, și să-i mai pun câte o întrebare legată de ce făcea: și butonul ăsta ce a făcut, comanda aia ce însemna, acum ai băgat coordonatele? Întrebări la care Fox mai degrabă mormăia animalic decât să răspundă, însă pentru mine era suficient. Două minute mai târziu deja ne puseserăm în mișcare, iar peste tot în jurul nostru era proiectată perfect realitatea din afara cockpitului, omițând otrăvurile și arșița înăbușitoare. Vedeam atât de bine tot ce era în jur, încât mă gândeam că proiecția era, de fapt, mai bună decât realitatea. Oricât am încercat să-mi imaginez cum arătăm din exterior, nu am reușit, pentru că, deși simțeam că ne mișcăm perfect liniar, fără să ne clătinăm sau să ne ridicăm vreun pic, cumva mă gândeam că oricine ar fi proiectat un vehicul cu înfățișare de animal sălbatic l-ar fi făcut să se și miște tot așa. Și-atunci simțurile și rațiunea erau în contradictoriu, încețoșându-mi imaginea ursului care mergea pe drumul de sticlă. 

– Mi-ar plăcea să văd cum arătăm din afară, i-am spus eu lui Fox, când n-am mai putut răbda de curiozitate. 

Am auzit aproape imediat niște zgomote, ca niște mici motorașe, undeva în stânga-spate, și câteva secunde mai târziu s-a deschis o fereastră peste proiecția de 360 de grade. Ceva mic, puțin către dreapta-jos, ca și cum n-ar fi vrut să-mi strice priveliștea – care dealtfel era absolut majestuoasă: niște norișori firavi roșiatici, bătând puțin spre violet în partea dreaptă, pluteau nestingheriți, acoperind marea de un roșu sângeriu, uneori chiar mai profund, ca un văl ce încerca să-i sporească frumusețea prin mister; o mare divizată complet de acel pod uriaș care acum începuse și el să capete străluciri de indigo. În fereastra micuță era un prim plan cu un animal mare, brun-negru, cu blana fluturând în vânt, alergând constant, dar cu viteză. În spatele lui pustiu. M-am întors și eu puțin în scaun, să verific că într-adevăr așa era. Pustiu în spatele nostru, pustiu dinainte. 

Reeza. Până și numele ei e deosebit.

Gândul lui Filip mi s-a înfiripat în minte ca și când ar fi fost al meu. Gândurile celorlalți mi-erau neclare și veneau, parcă, din cele mai îndepărtate cotloane ale minții. Dar intensitatea cu care se gândea el la mine adăuga un strat complet nou peste ale mele și mi le sufoca cu totul. Nu mai puteam auzi decât ceea ce gândea el.

S-a uitat la mine în retrovizoare și am putut să văd cu ochii mei expresia gândurilor lui. Aș fi știut că se gândește la mine și fără să i le pot citi, dar faptul că puteam vedea cu ochii minții reflexia mea și că puteam simți admirația completă și profundă aproape de venerație îmi dădea o senzație de nostalgie. Îmi place să fiu venerată. Cel mai frumos lucru din lume. Poate i-aș fi abandonat demult dacă n-aș fi avut plăcerea asta, un gând care m-a surprins prin sinceritate, dar și prin faptul că a alungat toate celelalte gânduri intruse. Asta și faptul că, uitându-mă la mâinile mele, realizam cât de umane erau. Chiar am redevenit om? E posibil?

Gândurile începeau să-mi scape printre degete așa că îmi sprijineam capul cu mâna, simțind cum alunecam iar către o stare de visare, în ciuda eforturilor mele de a fi alertă. Știam că lumea asta ar fi trebuit să fie sigură, dar amalgamul din mintea mea, felul brusc în care m-am trezit aici…

O amintire vie de la spital îmi reapăruse în minte completă și imersivă ca și când aș fi fost iar acolo. Fruntea mi se atingea ușor de geam la curbele mai strânse, iar asta îmi dădea voie să mă relaxez și să cad într-un somn mai adânc. Același gen de sunet bizar, repetitiv și familiar, bip-bip-bip, mă repunea cu totul în momentul când am deschis prima oară ochii în lumea asta. Sau poate redeschis, ca să fiu mai corectă.

Mă simțeam ca și cum pierdusem legătura cu lumea, ca și cum mă retrezeam din morți. Încercam din răsputeri să fac asta, dar mi-era cu neputință să focalizez sau să-mi amintesc ceva. Aveam o singură senzație. Una căreia mi-a fost greu să-i găsesc numele pentru că n-o mai simțisem demult. De secole? Milenii, poate? Fusese atunci când am găsit toga și pandantivul în fața serei, amalgamate toate într-o grămăjoară de oase. Imaginea asta mă făcuse să deschid ochii larg. Văzusem atunci holul de spital. Obiecte care îmi păreau deopotrivă străine și familiare erau peste tot. Oameni la fel. Unii își făceau de lucru. Alții stăteau așezați pe scaune sau lungiți pe paturi așezate de-a lungul coridorului. O femeie îmbrăcată într-un halat alb a observat că am deschis ochii și a venit spre mine. Mi-a pus câteva întrebări, iar lipsa reacției mele i-a provocat o senzație de disconfort. A întrebat pe cineva dacă aveam aparținător apoi cred că ațipisem iar, ca și acum, împotriva voinței mele. Nu știu cât am stat pe holul ăla. Sau de câte ori a venit cineva să mă întrebe câte ceva. De fiecare dată simțeam că alunec înapoi în neființă fără să pot scoate măcar un sunet. Uitasem cum era să dormi, să ai senzația de a nu mai ști de tine. Lucruri pe care nu le mai experimentasem chiar de când transcendeam. Lucruri care încetaseră să mai aibă un sens pentru mine, dar care acum își redobândeau existența. Am zâmbit la ironia situației și mi-am recăpătat speranța.

Când, în final, a mai venit o femeie să mă întrebe dacă sunt mai bine eram într-o stare de confuzie chiar mai mare decât înainte. Tocmai avusesem atunci realizarea că aveam un trup, iar inima acestui trup se zbătea violent și eratic ca un animal sălbatic ce tocmai fusese prins într-o capcană. Aveam atâtea întrebări încât nu apucam să formulez una înainte ca o alta să-i ia locul. Simțeam nu doar că trupul și mintea îmi erau acum solide, făcute din carne și oase, dar aveam senzația că totul se va lichefia în mine și va deveni exact ca marea de lavă.

Am reușit să mă ridic, dărâmând lucruri și agățându-mă de oameni și m-am îndreptat către o oglindă. Cei din jurul meu încercau să mă tragă înapoi de unde plecasem, mă întrebau constant lucruri și nu voiau să-mi dea drumul. Totuși, pentru mine nu mai exista nimic altceva decât imaginea ușor neclară din fața mea. Nici nu știu cât am stat cu ochii ațintiți la reflexia mea. Nu eram în trupul meu cel vechi. Nici n-aș fi avut cum să fi fost, pentru că el murise atât de demult încât uitasem cum arăta. Realizarea asta mă liniștise. Ceea ce vedeam acum era manifestarea unuia dintre avatarurile mele. Sigur, unul mult mai real, mai fizic, mai… tangibil.

Am zâmbit realizând în vis încă odată ce însemna imaginea din oglindă și am simțit că văd imaginea mea din ce în ce mai clar cu ochii minții, de data asta reflectată în oglinda retrovizoare: Filip mă căuta îngrijorat, ca și cum mă pierduse. Și am zâmbit și în realitate fără să deschid măcar ochii. Nu era nevoie. Am decis că copilul ăsta cu amintirile lui de adolescent și cu infatuarea lui față de mine e exact tratamentul de care am nevoie în starea asta de convalescență.

– M, am murmurat fără să realizez, iar câteva secunde bune mai târziu M îl apela deja pe Filip. Realizarea că îl invocasem fără măcar să realizez m-a făcut să mă relaxez. E bine să știu ce pot face și cât de puternică e legătura noastră. 

Ceva mi-a atras privirea. În dreapta, pe bancheta din spate a unei mașini oprite, ca și noi, la semafor stătea o fată care se uita visător pe geam. Avea un zâmbet satisfăcut, iar asta m-a făcut să vreau să mă concentrez în întregime pe ea. Am închis ochii și am văzut cum se juca cu un cățel într-o curte cu o iarbă mare, năpădită de tot felul de buruieni și flori de câmp. O vedeam fericită și luminoasă, exact așa cum se vedea ea. Oare..? Am ridicat mâna dreaptă și cu un gest am chemat norii și am întunecat cerul. Apoi am bătut tare din palme și un fulger urmat de o bubuitura puternică au despicat tot cerul ăsta imaginar în două și au speriat-o pe fată, expulzând-o din propria reverie. Când am deschis ochii mașinile se puneau deja în mișcare, iar ea se uita la mine prin geamurile care ne despărțeau, nedumerită, dar speriată, ca și când ar fi știut că eu îi invadasem mintea.

Cam la fel se simțea și Filip care se întreba de ce bătusem din palme, dar care nici nu știa cum să întrebe și se perpelea fără niciun rost. I-am zâmbit în oglindă și am simțit un val de căldură. Altă dată m-ar fi lăsat rece, dar acum am râs cu voce tare, ceea ce l-a făcut să roșească și mai rău și să se simtă chiar mai confuz.

M-am schimbat. Să fie de la forma asta umană? Trebuie să decid ce să fac… iar pentru asta am nevoie de M. M care s-a materializat lângă mine la spital când i-am strigat numele în furia mea confuză de atunci. Asta îmi spunea că puterea mea exista și dincolo de limitele trupului ăstuia scârbos. Am gândit asta și am văzut imediat cum expresia feței lui Filip se preschimbase și ea într-una de scârbă. Trebuie să mă controlez, iar asta n-o să fie ușor.

Lipsa asta de control îmi reamintise de momentul de la spital, atunci când femeia în halat încercase să îmi dea un calmant pentru că îi păream recalcitrantă. Când a pus mâna pe mine am simțit o repulsie puternică, iar asta s-a materializat într-un puls de energie care a azvârlit-o ca pe o păpușă de cârpă. A avut noroc cu cei câțiva gură-cască adunați în spatele ei care i-au atenuat căderea. A urmat haos. Oameni care țipau buimaci neștiind la cine. Femei care se văitau. Copii care urlau ca și cum cineva le tăia o mână. A venit paza. Au mai venit alți doctori. Brancardieri. Oameni peste oameni, cu toții împotriva mea, chitiți să mă imobilizeze. Pulsul de energie mă lăsase sfârșită de puteri. Iar oamenii ăștia confuzi și furioși mă bruscau, mă înțepau cu seringi, mă țineau de mâini și de picioare, mă loveau și, în învălmășeală, se mai loveau și între ei. Vlăguită de puteri mi-am amintit de M. Încercam să mă smucesc din mâinile lor, dar am început să fiu inundată de furia lor, de imaginea pe care o vedeau, de frica pe care o simțeau, de confuzia lor. Gândurile și senzațiile lor mă străpungeau atât de violent încât o durere asurzitoare m-a făcut să văd alb în fața ochilor. Ultimul lucru pe care mi-l amintesc este M. În timp ce se materializa în mijlocul tuturor îl apucase pe un bărbat de un umăr și îl azvârlise într-o parte. Când i-am simțit energia mi-am pierdut cunoștința.

O senzație nefirească de libertate m-a cuprins când m-am uitat, în sfârșit, în dreapta și am văzut cea de-a doua stea – un astru cum nu s-a văzut vreodată pe cerul pământesc tocmai ce răsărea din marea care acolo, la întâlnirea cu corpul ceresc, era parcă în niște flăcări de culoarea celei mai limpezi ape. O stea care se cerea slăvită de natura însăși, și pe care aș fi preamărit-o eu însămi. Mă uitam mută la minunea care creștea pe cer și care schimba toate culorile din jur, făcând lumea întreagă să capete un iz straniu.

– Localnicii îi spun Eebtiiti, înseamnă lumina focului în ramaala sahiiae, limba a doua, mi-a spus pe un ton ușor contemplativ Fox.

– E albastră… i-am răspuns eu, puțin mirată că astrul ăsta mai mult turcoaz era asociat într-adevăr cu focul. Și mai ciudat mi se părea că nu-mi aminteam de el – așa cum nu-mi aminteam nici de pod – în locul lui așteptându-mă să văd o pitică roșie.

– Și tot așa – mi-a răspuns cu același aer – e și focul cu care pârjolește Reeza pământul, și tot de-asta se mai cheamă și Iioedi Siiesiiral – Sufletul Vieții.

– Tot de-asta?

– La fiecare paisprezece ani aici pământul începe să nu mai fie fertil… și-atunci trebuie tot pârjolit și lăsat pârlog cam tot pe-atât, până când își recapătă suflul. Și-atunci tot ce se plantează crește mai mare și mai frumos ca înainte. Dar e o legendă care spune că în vremuri de demult oamenii n-aveau nevoie să facă asta pentru că Reeza pârjolea în locul lor, dintr-o suflare, tot răul de pe pământ și-acolo apăreau pe loc vlăstari de măr argintiu, un pom foarte rar pe aici, arareori crescut în afara laboratoarelor, pentru că e foarte sensibil la arșița asta tot mai mare de afară. Dar frumusețea lui este incredibilă. Eu am văzut câțiva și de fiecare dată am fost lăsată fără cuvinte. 

– Și face mere de argint, am glumit eu. Sau de aur?

– Face un fruct care chiar arată ca și cum ar avea o pojghiță argintie în loc de coajă. Nu e de argint, evident, ci mai degrabă seamănă cu pielea unui pește tocmai scos din apă, dar arată extrem de frumos, mai ales în lumina asta albastră. Și e mai mult decât gustoasă – coaja e așa de bună că din ea se face un fel de miere cu un gust intens care trece dincolo de limitele papilelor gustative. E ceva aproape psihedelic – un fel de nectar al zeilor, și pe bună dreptate, ceva de genul ăsta nici n-ar trebui să existe. E așa de special încât cine l-a încercat o dată nu mai poate scăpa de un fel de poftă bine ascunsă în interior. Sunt unii care au făcut tot felul de grozăvii doar ca s-o mai guste o dată. 

– Ca un fel de drog?

– Da, unul fără efecte secundare. 

– Altele decât dependența asta de care îmi spui? Am întrebat fiind oarecum amuzată de declarația ei contradictorie.

– Nu, chiar nu sunt efecte secundare, a spus ea și s-a oprit puțin să-și caute cumva mai bine cuvintele. E ca atunci când știi cum e să fii îndrăgostit și ai mai vrea să simți fiorii ăia din nou… Sau cum e fericirea. Sau cum e să stai în brațele mamei când ești mic. E normal să-ți dorești lucrurile astea.

Gândindu-mă la ceea ce tocmai terminase de spus am observat cum, dincolo de marginea podului, dinspre dreapta, din mijlocul norilor de praf sclipea ceva când și când. N-am apucat să o întreb pe Fox ce putea fi, că în fața noastră a și apărut un simbol pâlpâitor, în spatele lui fundalul reprezentând un fel de hartă pe care puteai clar să distingi podul, marea nesfârșită din jurul nostru, și două puncte: noi și cei care ne trimiteau mesajul. Fox a dat o comandă vocală și, după o scurtă animație, în fața noastră stătea un bărbat care avea același tip de ochi și de piele ca Fox. Purta o îmbrăcăminte mai degrabă oficială, amintindu-mi de cineva care lucrează în poliție sau în armată. Pentru o secundă mi s-a părut atât de real, încât am vrut să mă dau mai în spate, simțindu-mă sufocată de prezența lui, dar apoi am realizat că nu era altceva decât o reprezentare holografică a ofițerului care se afla în vehiculul ce zbura acum foarte jos, în paralel cu noi, și pe care puteam să îl văd perfect în dreapta mea. 

Vehiculul, care arăta mai mult ca un fel de hibrid de dronă cu avion de luptă, era plin de însemne, dar își păstra totuși aerul oficial. Bănuiam că este o patrulă a podului. Bărbatul, căpitan al Forțelor Aliate, după cum s-a recomandat, cu niște trăsături ușor androgine și cu un păr perfect negru, extrem de frumos, a cerut permisiunea să ne scaneze. Jarhala Sornad din Saharalii – primul nume pe care îl auzisem în lumea asta nouă mi se părea extrem de exotic, la fel ca cel care îl purta. Celălalt nume pe care tocmai îl auzisem era cel al lui Fox: 

– Sunt Sela Koro din Firal-Afal, a spus ea cu mândrie, iar apoi a bombănit nemulțumită, în timp ce introducea un cod de acces într-o căsuță ce stătea acum bidimensională, seacă, în locul căpitanului. 

O serie de înscrisuri au apărut apoi sistematic pe ecran, formând un fel de log al verificării, aparent marcate cu roșu requesturile și cu verde răspunsurile lor – se pare că lumea asta nu e chiar așa de diferită, până la urmă, mi-am spus eu ușor amuzată. La final, după ce toată verificarea hârțogăraiei era gata, căpitanul a apărut din nou ușor indecent de aproape în spațiul cumva neîncăpător pentru două femei și o hologramă. Am aruncat un ochi la Fox, care mi-a răspuns cu o privire ce mi-a dat de înțeles că n-ar trebui să scot o vorbă. Și n-am spus într-adevăr nimic, simțindu-mă dealtfel ușor diminuată, exact ca mai devreme. Nici când discuția m-a vizat, luând o turnură cel puțin bizară, n-am putut măcar să schițez vreun gest.

– Nu am găsit în documentație nimic referitor la androidul pe care îl transportați, a spus căpitanul care și-a îndreptat privirea înspre mine. 

N-am realizat imediat că eu eram androidul și mă concentram mai mult pe faptul că probabil și noi apăream în cockpitul său la fel de incomod, ce-i drept mai mici decât el, dar sigur ocupând mai mult spațiu. 

– Este un prototip pe care îl duc la târgul organizat cu ocazia câștigării alegerilor. Am un permis special care îmi dă voie să transport astfel de itemi pe răspunderea mea, cu maximă discreție. S-a uitat cumva cu subînțeles la căpitan, dar el n-a răspuns imediat, ca și când ar fi cântărit în minte ce ar trebui să facă dinainte cu câteva mutări. 

– Doamnă Koro, îmi cer scuze, încă nu îmi apăreți în sistem ca Șef al Laboratoarelor Koro, dar am auzit de succesul dumneavoastră. Felicitări. Presupun că nu ați risca să vă compromiteți cariera făcând transporturi ilegale, totuși. Era acum rândul căpitanului să se uite cu subînțeles la Fox. 

– Așa este, nu am fost încă numită oficial în funcție, dar sper că se poate face o excepție de data aceasta. Altfel ar însemna să mă întorc și poate chiar aș putea să pierd petrecerea de învestitură și târgul. Dar dacă nu se poate altfel, voi face cale-ntoarsă și îmi voi anunța imediat familia… 

Fox se uita acum spășită la hologarama care nu schița niciun gest. Dar eu știam deja rezultatul, iar două minute mai târziu eram iarăși singure în pântecul mașinăriei și ne grăbeam către o destinație care mie mi-era încă ascunsă. După ce am văzut cum căpitanul și nava sa au dispărut iarăși printre nori m-am simțit mai în siguranță și din nou întreagă, așa că mi-am făcut curaj să o întreb pe Fox care era treaba, de ce transporta un android și de ce făcea asta ilegal. Cumva astea mi se păreau prioritare, și plănuiam să o întreb de unde își căpătase numele și funcția mai pe urmă.

– Familia noastră face androizi la comandă de secole bune. A făcut o pauză, apoi a continuat: și am adus îmbunătățiri dincolo de barierele minților minuscule care lucrau până atunci în domeniu.

– Familia noastră?

– Familia ei… să zicem. S-a uitat la mine și mi-a făcut un gest cu mâna către corpul său și apoi a continuat simplu: cum o să împărțim corpul ăsta de-acum încolo, probabil pentru toată viața, cred că pot spune că ce e al ei, e de-acum și al meu. Cu toate că invers nu se aplică.

Am simțit cum, pentru o secundă, creierul meu nu putea să proceseze informația, ca și cum era așa de nouă, încât trebuia să o treacă prin toate filtrele mai întâi, numai ca să-i stabilească natura. Și i-o stabilise ca fiind nerealistă, sau de-a dreptul imposibilă. Voiam să o întreb cum adică? Dar parcă și asta mi se părea fără sens, totul căpătând o mișcare turbionară și preschimbându-se vertiginos în niște neînțelesuri mai mari decât puteam eu duce. Cumva am rumegat informația multă vreme, fără să pot ieși din spirala de lipsă de noimă și fără să pot să mai scot vreo vorbă. Simțeam iarăși că visez. Muzica se auzea din nou, plasându-mă încă o dată într-o dimensiune duală de aici și de acolo.

Cum stăteam în starea asta, fără să mai schimb o vorbă cu ea, am observat că în fața noastră creștea o siluetă a ceva ce la început părea de neînțeles, dar care căpăta sens pe măsură ce ne apropiam. Exact așa ar trebui să fie și cu Fox, mi-am spus eu cu resemnare, concentrându-mă mai mult pe ce era în fața noastră. Ne apropiam cu o viteză amețitoare de ce părea a fi un accident. Mi se părea și ciudat să întâlnim unul, când noi nu văzuserăm vreun alt vehicul în drumul nostru – nici să se ducă, nici să se întoarcă. Era cu atât mai bizară toată scena, cu cât, atunci când ne-am apropiat și am încetinit relativ brusc dar lin, am văzut ceva complet diferit de ceea ce întâlnisem până atunci pe lumea asta. Am simțit voalul fin care mă acoperea strângându-mă ușor în scaun pentru o secundă, până ne-am oprit complet și m-am simțit în siguranță. Fox a schimbat câteva ecrane, printre care și harta împrejurimii, pe care apăreau și acum tot doar două puncte: noi și vehiculul ciudat care stătea culcat pe o parte, rănit parcă de duritatea infailibilă a sticlei perfecte de dedesubt. Fox căuta cu privirea pe harta electronică, probabil ca și mine, vehiculul căpitanului. Dar nu era nicăieri în apropiere. Eram, se pare, unicii posibili salvatori ai celui lovit de năpastă. Fox a dat o comandă vocală, iar de data asta efectul ei a fost că ni s-au desfăcut centurile de siguranță, iar mai apoi s-au deschis ambele uși, formându-se treptele mult mai repede decât ne-am putut ridica noi de la locurile noastre poate prea confortabile. Fox a coborât hotărâtă și s-a dus direct la mașina răsturnată. Eu, pe de altă parte, am rămas țintuită lângă ursul nostru, o voce din interior spunându-mi clar stai aici și, neputând să mă opun, m-am trezit mângâind blana ursului. 

Textura ei îmi aducea mai mult aminte de blana pisicii mătușii Martha. O pufoșenie de nedescris, cu botul turtit, care ne întâmpina pe toți patru când mergeam în vizită, neștiind de care dintre noi să-și frece mai întâi spatele. Fox era preferata ei, iar apoi mama. Ele două păreau să îi satisfacă exact la fix nevoia de afecțiune a bătrâoarei care simțeam de fiecare dată că mă trădează puțin. Dan – așa îl chema pe tatăl lui Fox, căruia n-am putut niciodată să-i spun „tată”, cu toate că Fox i-a spus maică-mii mereu „mamă” – era mai tăcut când mergeam la mătușa și nu îi plăceau nici pisicile prea mult. De-asta mătușă-mea mereu îmi zicea când mă prindea singură că nu știe cum a reușit el să pună mâna pe așa femeie cum era mama. Sigur, cât trăise tata, o bombănea pe mama pe jumătate în glumă, și-l întreba cum de o suportă. Atunci tata îi închidea gura imediat, cu câteva remarci răutăcioase la adresa ei: mătușa era nemăritată. Avusese suficienți iubiți de-a lungul vieții cât să ne lase cu gura căscată și pe mine și pe Fox. Unii erau prin politică și, când îi mai vedeam pe la televizor, mama spuna uite, ăsta era cu Martha, când l-am cunoscut eu pe taică-tu, o ceruse de nevastă, dar n-a vrut ea, sau despre altul zicea că ce figură i-a făcut ăsta la o nuntă Marthei, a plecat cu domnișoara de onoare, și ea după l-a iertat… s-au despărțit după muuulți ani, cine mai știe de ce. Mă fascinau poveștile cu mătușa Martha pentru că păreau desprinse din altă lume. Una mult mai interesantă decât a mea, iar mătușa, deși în vârstă, avea un farmec aparte: era o lady adevărată, cu maniere, și cochetă exact cât trebuia mai ales pentru vârsta ei, dar și cu un fel de înțelepciune pe care nu se grăbea să o împărtășească în stânga și-n dreapta, cum fac, de cele mai multe ori, oamenii bătrâni. Acum că mă uit în urmă, și lumea mea, a noastră, era interesantă, doar că nu vedeam eu. Țin minte și-acum o compunere pe care am făcut-o prin clasa a patra, cam înainte să moară tata, despre cum fuseserăm la munte și ne alergase un urs prin pădure. Toată clasa ascultase cu sufletul la gură finalul micii mele povestioare, iar, după ce am terminat de citit și s-a dezmeticit, învățătoarea m-a întrebat fără niciun ocoliș dacă istorisirea mea fusese reală – că doar tema era să spunem cum ne petrecuserăm vacanța de vară. Tot la fel de direct i-am răspuns și eu că nu, dar nu vedeam de ce trebuia să fie ceva real… Nu mi-a spus nimic, ci mi-a dat un 10. Am luat-o ca pe un compliment, și de atunci încolo poveștile mele au început să capete noi dimensiuni. Scriam o poveste și eram brusc liberă ca pasărea cerului într-o lume care mi se părea de câteva ori mai frumoasă și mai interesantă decât cea în care trăiam, de fapt. 

Tot cu pisica mătușii petrecusem și o vacanță întreagă, când era tata din ce în ce mai rău. Mergeam să-l vedem la spital, dar apoi, după ce se termina vizita, nu mă duceam acasă cu mama, ci mergeam la mătușa. Îmi spuneau că mama e ocupată. Și chiar era… am aflat mai târziu că, pentru că putea muri oricând, mama stătea mai mult cu el, ajungând să doarmă pe fotoliul pus în camera simplă a spitalului privat în care era internat. Când s-a-ntâmplat era chiar acolo, îl ținea de mână, nemaifiind nimic altceva de făcut. Iar mătușă-mea, când a primit telefonul, avea privirea aia pe care o are orice părinte care aude vestea morții copilului lui. Ea avusese grijă de tata de când venise în capitală, ca să meargă la liceu. Stătuse la ea până se însurase cu mama, pe la 27 de ani. Țin minte și acum cum mă jucam cu Napoleon, și cum îl trăgeam de lăbuțe, simțindu-mă ușor speriată deja de telefon, până când i-am văzut expresia mătușii și m-am oprit complet, realizând ce se întâmplase. N-am început să plâng imediat, cum le-am văzut mulți ani mai târziu pe mama și pe Fox că au făcut când au aflat de Dan. Atunci a fost un șoc. Cu tata n-a fost. Până și eu, care eram doar un copil pe-atunci, mă așteptam la vestea aia din moment în moment. Aproape că devenise o obsesie, aproape că nu mai puteam să mai aud țârâitul ăla puternic al telefonului fără să sar cu groază că o să primesc vestea. Aveam și coșmaruri din cauza asta câteodată. Poate și de-asta nu mă lăsase mama să stau singură acasă, cât era la spital. Știa că gândurile astea mă chinuiau prea tare. 

La mătușa Martha lucrurile erau altfel, ferestrele mari de tot, care se deschideau într-o curte interioară frumos amenajată, cu niște tufișuri imense din care își tăia din când în când câte o floare pentru vaza de pe masa din sufragerie, lumina caldă și hotărâtă a soarelui care inunda încăperea, adierea vântului care mișca perdelele cu un freamăt unic, toate astea mă îmbiau la visare. Și tot atunci mi-am imaginat prima dată o lume complet nouă făcută din soare și din vis. Din căldură și din magie. 

Acum, mângâind blana ursului mecanizat îmi aminteam de toate astea, uitându-mă mai mult în gol, Fox căzând undeva la periferia simțurilor mele. O vedeam doar pe jumătate, cum stătea de vorbă cu cineva care era ascuns complet de mașinăria imensă întinsă pe-o parte. Un lichid dens ieșea de sub vehiculul leneș și mă întrebam dacă eram în siguranță. Și mă mai întrebam și cine era dincolo de bariera asta străină, cu un look așa de futuristic dar și vintage în același timp. Un fel de steampunk dincolo de granițele imaginației mele, cel puțin așa mi se păruse atunci în starea aia de semi visare. Părea să funcționeze cu alt tip de motor decât cele două vehicule pe care le văzusem până acum aici, sau așa presupuneam, după multitudinea de țevi care se încolăceau ca niște șerpi în jurul corpului ei zvelt urmând să își deschidă gurile larg către cer, sau spre mine, în starea actuală. Spre deosebire de liniile drepte și bine conturate ale vehiculului căpitanului, care părea sobru și elegant și al cărui design părea să aibă ca scop să impună respect, printre altele, mașina asta care stătea acum în fața mea arăta mai degrabă ca și când principalul ei rol ar fi fost atragerea atenției. Iar pe-a mea mi-o captase complet. Atât de complet încât, fără să-mi dau seama, mâna mea s-a oprit din mângâierea stupidă a ursului, iar pașii mei au început să asculte impulsul ăla de curiozitate care se făcea auzit mai tare, mult mai tare decât stai aiciul care acum era departe, aproape la fel de inaudibil ca muzica cu sursa ei zburătoare. Treptat n-am mai auzit nimic altceva decât propriul meu glas interior care îmi spunea acum că vreau să văd mai de îndeaproape ceea ce stătea în fața mea. 

Mergând pe suprafața asta sticloasă am descoperit că nu era chiar așa de lucioasă, cum mi se păruse prima dată, ci avea mici zgârieturi care îi brăzdau toată întinderea, fără să o urâțească, totuși. Exact așa cum ridurile de expresie fac un om de cele mai multe ori să arate chiar mai bine decât arăta înainte, mai multi fațetat și mai interesant, și, în concluzie, mai atrăgător. Ce provocase oare miriadele de excoriații suprapuse unele peste altele până formau un fel de textură hașurată, până deveneau ele însele parte din designul șarpelui uriaș ce se zvârcolea și acum în cele două zări, fără să se miște totuși, cu adevărat? Ce putuse să-și lase urma atât de clar, nu-mi puteam da seama, mai ales când era evident că mașina răsturnată nu părea să fi lăsat, în schimb, nici măcar una. Când m-am apropiat de Fox și am început să o ocolesc ca să pot să văd și cine era ascuns acolo, după mașină, aproape că a sărit cu o față pe care nu stătea scris decât un lucru: spaimă. S-a uitat la mine și până a putut să bâiguie ce cauți aici? eu deja întâlnisem privirea misteriosului ascuns. 

Am coborât din mașină încet, ca o pisică tocmai trezită din somn. Când m-am uitat în sus am văzut cerul care, ca un prieten bun, mă aștepta acolo, cu toate complexitățile lui. Norii erau denși în nuanțe de liliachiu, cu câte un strop de oranj pe unde reușea să-i străpungă câte o rază de soare. Amintiri dintr-o altă lume, dintr-o altă viață îmi făceau inima să tresară atunci când mă uitam în sus. Amintiri pe care știam că le pierdusem odată cu reîncarnarea și care totuși refuzau să fie uitate. Oare le voi mai recăpăta vreodată? 

Filip a închis portiera și apoi s-a uitat și el în sus, curios să vadă la ce mă uitam. Un cer normal, într-o zi normală de vară. Nimic deosebit, și-a spus, însă a continuat să se uite. În ochii lui, eram o ființă visătoare scoasă ea însăși dintr-un vis. Și, până la urmă, poate nici nu era așa de departe de adevăr. Fusesem o zeiță cu mii de fețe. O zeiță care deținuse secretele universului în palmă și care le pierduse în fața unor muritori simpli, exact ca într-o epopee clasică. Ca într-un basm. Sau ca într-un joc. 

– Filip! 

Ofelia era la geam, ne făcea cu mâna să intrăm odată. Am plecat capul, resemnată. Ca și cum aș fi renunțat la ceva important. Și, într-un fel, chiar asta făcusem. Renunțasem la tot într-o ultimă sforțare de a salva ceva, iar acum mă întrebam dacă meritase. Mă simțeam ca o umbră palidă, ținută în viață de un sentiment urât pe care ceilalți îl denumiseră speranță. Mi-am amintit, apoi, de frații mei, vag de călătoriile mele nesfârșite în întunericul spațiului și apoi de cerul de pe A Doua Casă și am simțit cum mi se pune un nod în gât. O senzație nesuferită care n-a făcut altceva decât să mă înfurie: n-am devenit om, chiar dacă sunt prinsă în corpul ăsta.

– Ce-o fi pățit? A întrebat Ofelia mai mult ca pentru ea.

– Probabil a avut timp să rumege situația… a răspuns M. A zis ceva pe drum, Filip?

– Nu, pe drum a părut chiar relaxată. A și adormit la un moment dat.

Sprâncenele lui M au sărit în sus, dar n-a mai adăugat niciun comentariu și a dus mâna instinctiv la medalion.

Ne-am așezat la masă cu toții. Simțeam cum ceilalți încercau să-și dea seama ce gândesc, studiind trăsăturile unei fețe pe care n-o puteau citi, dar care le trimitea fiori pe șira spinării. În ochii lor parcă eram îngrijorată, tristă, furioasă, plină de resentimente și gata să explodez, dar și cu convingerea că o să le reușească planul, toate de-odată și încă peste. Într-un fel mă amuza diversitatea impresiilor lor. În altul mă întrebam dacă nu cumva chiar asta simțeam: un amalgam de emoții complet neclare chiar și mie în suprapunerea lor cu emoțiile celorlalți.

M îmi punea în farfurie niște salată, pe lângă copanele și cartofii prăjiți care fuseseră puși de cineva de dinainte să ne așezăm. I se părea cel mai ireal lucru din lume: să îi dea de mâncare zeiței sale absolute. A zâmbit fără să vrea, lucru care m-a făcut să-i arunc o privire plină de reproș pe care nici n-am realizat-o până când n-am observat-o prin filtrul lui. Nu mâncasem mai nimic de când mă materializasem aici, acum două zile, iar asta îl îngrijora.

– Ți-au zis ceva de la secție legat de incident? A întrebat-o pe Ofelia Filip, care, ca de obicei, murea de curiozitate și se simțea mai mereu exclus din conversațiile cu adevărat interesante.

– N-au mai zis. Ba chiar am întrebat câte ceva în stânga și-n dreapta, dar toți spun cam aceleași lucruri… că nu își pot da seama ce s-a întâmplat, dar că le reamintește de un caz de acum câțiva ani…

– Blocul ars? A întrebat Filip bucuros că în sfârșit știa și el ceva.

– Blocul ars, da, a răspuns Ofelia, care mai apoi i-a reamintit lui M de incidentul pe care și el îl știa prea bine, dar care a preferat să asculte și să pună întrebări, doar ca să nu fie liniște. Asta pentru că cu toții aveau o stare de nervozitate pe care o tolerau cu greu. Filip, se gândea M cu ciudă, părea cel mai în largul lui lângă mine. 

– Dar dacă, în final, nimeni n-a ajuns la nicio concluzie atunci, poate n-or să ajungă nici acum… deci de ce ne facem griji? A întrebat Filip, care apoi și-a redirecționat atenția către mâncare. Ce mă bucur că ai făcut copănele! Sunt preferatele mele.

– Știu. Se vede. A zis Ofelia zâmbind puțin. Dar nu le-am făcut eu, am rugat-o pe doamna de vizavi să ne ajute cu mâncarea în următoarele zile. Dacă ai și alte preferințe, îmi spui.

– Sigur, a răspuns Filip cu gura plină, în timp ce încerca să mai bage un cartof, lucru care l-a făcut pe M să zâmbească. 

Farfuriile lor începeau să arate din ce în ce mai dezordonat și simțeam că mi se face rău. Era o combinație de acid în stomac cu un tremur în vârful degetelor și o senzație de vârtej.

– Reeza, trebuie să mănânci ceva… M se simțea ciudat pentru că niciodată în viața lui nu și-ar fi imaginat că mi-ar fi putut spune pe nume. Din nou, nu mi-am putut stăpâni un zâmbet.

– Hmm, uite, poți să iei de la mine, mi-a zis Filip și a desfăcut niște carne de pe copan pe care mi-a pus-o în farfurie. Când m-am mutat prima dată la mamaie nu prea aveam chef să mănânc, dar, dacă îmi făcea copănele cu cartofi și îmi și desfăcea carnea de pe oase, parcă nu puteam să rezist… era așa de bun, și fără efort.

M voia să-i spună că aveam ceva mai mulți ani în spate decât avusese el când îi dădea bunică-sa să mănânce, dar s-a oprit când a văzut că am furculița în mână. M și Ofelia se uitau la mine cu încordare. Mișcările mele le păreau așa de lente încât simțeau că se uită la un film în reluare și își făceau griji că oricând s-ar fi putut opri. Filip, în schimb, îmi mai punea o bucățică de carne în farfurie și sporovăia despre cum îi plac lui să fie prăjite, în general, copănelele.  

– Știi ce mă gândeam? A întrebat Filip în timp ce-mi mai punea o bucată de carne în farfurie.  

Și Ofeliei i se părea ciudat comportamentul dezinvolt al lui Filip. 

– Ce-ar fi dacă aș merge cu Reeza la mall. Să îi luam ceva de îmbrăcat. 

– Ceva de îmbrăcat? 

– Păi… cămașa asta pare că-i e mare… plus că nu i se potrivește. 

– Filip… sincer îți spun, n-am încredere și nici n-avem timp de așa ceva…  

– Pot să iau o colegă cu mine, dacă crezi că nu mă pricep la haine de fete.

M a râs și s-a înnecat cu mâncarea. A tușit puțin continuând să râdă până când m-a uitat direct la el și a devenit brusc serios. Asta m-a făcut iar să zâmbesc. 

– Evident că nu mă refeream că n-am încredere în gusturile tale. Mai degrabă mi-e teamă să nu faceți vreo trăznaie. 

Mi-am mutat încet privirea de la M la Ofelia într-un mod în care i-a făcut pe amandoi să se simtă puși la colț. 

– Nu vreau să vă jignesc, a început Ofelia, încercând să nu se lase intimidată de privirea rece. Dar până la urmă Filip e un adolescent care face probleme… ăsta e stilul lui. Iar dumneavoastră… cred că nu aveți suficientă experiență ca să ieșiți pe stradă nesupravegheată. 

Mă uitam în continuare la Ofelia care s-a simțit obligată să continue, cu toate că nu mai avea mai nimic de zis. 

– Adică nu știți cum se comportă oamenii… sunteți doar de două zile aici… nici nu sunt sigură că știți lucrurile cele mai de bază, darămite cum să vă comportați într-un mediu plin de oameni.

M și-a dres vocea, ca să continue argumentarea, dar i-am retezat-o ridicând mâna în care țineam furculița. Ceea ce mi s-a părut ciudat, așa că am făcut o pauză să mă uit la furculiță, apoi am pus-o înapoi pe masă.  

– În trecut… Sau, mai bine zis, chiar undeva în timpul ăsta există o versiune a mea care face cumpărături la… mall se numea?… Filip are dreptate, hainele astea sunt cam… plictisitoare și, așa cum a zis el bine, îmi sunt mari. 

– Sunt hainele mele… a zis Ofelia ușor iritată de comentariul meu. 

– În ultimele mii de ani am avut obiceiul de a purta rochii făcute din galaxii întregi, am spus și m-am simțit complet ridicol, o senzație care venea de la ei, pentru că mie nu mi se părea nimic ciudat. 

– Nu cred că au la mall… a chicotit Filip. 

– Nu cred nici eu, am spus, dar măcar ceva mai… potrivit. 

– De-abia aștept! Am deja niște idei. 

– M, te duci cu ei. Am văzut ce se joacă Filip, nu vreau să mergem pe stradă cu Xena.

Un val de râsete a umplut încăperea, Ofelia și M simțind că nu e dracu’ chiar așa de negru, iar eu am reînceput să mănânc și să mă concentrez pe gust, pe textură, încercând să blochez de data asta gândurile și senzațiile celorlalți. Iar atunci mâncarea a început să mi se pară cu adevărat delicioasă. Parcă redescoperisem plăcerea de a mânca, iar zâmbetul meu interior, satisfacția mea s-a oglindit și în ceilalți. 

Cu coada ochiului am văzut cum M și-a dus mâna la pandantiv.

– Te gândești la Fiiuea? 

Am crezut că o să se-nece de la șoc, dar s-a stăpânit. A realizat de ce îi pusesem întrebarea și a ridicat ușor pandantivul, parcă să răspundă privirilor curioase ale Ofeliei și ale lui Filip.

– De când ai venit simt pandantivul. Parcă e viu. Vibrează, rezonează. Subtil, sigur, dar suficient ca să-mi dea senzația că ceva se întâmplă. Că comunică… Crezi că e posibil să comunice cu ea?

– Poate rezonează cu Reeza, a speculat cu gura plină Filip.

– Așa m-am gândit și eu inițial. Și cred că Reeza e sursa, dar intuiția îmi spune că există o destinație. Și nu pot să mă gândesc decât la Fiiuea. Ea are cealaltă jumătate…

– Cine e Fiiuea? a întrebat Ofelia, care părea brusc mult mai interesată de conversație. 

– O preoteasă de pe A Doua Casă. 

– La templul Reezei? lui Filip îi sclipeau ochii de entuziasm.

– La templul unuia dintre frații mei… care în viitorul din care vin acum nu mai există.

Am văzut cum expresiile de pe fețele lor începeau să se metamorfozeze în reflexii a ceea ce simțeam eu și m-a dezgustat ceea ce le făceam, dar și faptul că sentimentele mele ar fi trebuit să-mi aparțină doar mie. Am încercat să-mi schimb gândul:

– M a cunoscut-o mai îndeaproape decât oricine pe Fiiuea.

S-a uitat întâi la mine, apoi la Ofelia, înainte să bâjbâie că s-au cunoscut la Academie.

– M este o legendă pe A Doua Casă. A fost singurul bărbat care a devenit preot. 

– Și singurul servitor pe care l-ai avut, a completat el.

– Servitor? A întrebat nedumerit Filip.

– Cam asta sunt preotesele… servitoarele zeului al cărui templu îl servesc. Fiecare dintre ceilalți treisprezece zei aveau cel puțin 100 de preotese.

– Iar Reeza avea un preot? Ce tare!

– A fost cumva ca să mă salveze. Eram pe domeniul unei bestii de om, care vâna… într-o zi am făcut o prostie, sincer nici nu-mi mai amintesc ce, o joacă de copii, iar pedeapsa pentru orice greșeală era să participi la următoarea partidă de vânătoare.

Am simțit cum M devine copleșit de emoții, dar nimic nu i se citea pe față. Părea la fel de dezinvolt ca mai-nainte când a reluat explicația.

– Vedeți voi, acolo nu există animale, dar instinctul de a vâna a dăinuit. Așa că vânatul am devenit noi, oamenii de rând. Sora mea fusese în trei astfel de vânători pentru diverse prostioare pe care le făcuse. Pentru mine era prima dată, și, mic cum eram, nu știam nici să mă ascund, nici să fug. Așa că am fost străpuns de o săgeată aproape imediat de cum a început partida.

– Săgeți? Am crezut că sunteți avansați la tehnologie, a zis Filip, iar M și-a stăpânit o ieșire.

– E reglementată ca una dintre cele trei arme de vânătoare. Avem și noi legile noastre. Plus că trebuie să fie antrenant… să le dai șanse să scape, dacă îi măcelărești ce sens are? Celelalte două sunt biciul și sulița, a spus el anticipând întrebarea lui Filip. În fine, sora mea s-a ascuns bine. La fel și ceilalți. Pe mine tot reușeau să mă vadă; mă ascundeam la limită după câte un tufiș până când mă găseau iar și iar. Norocul meu era că jigodia de boier nu era un țintaș bun. M-a ratat de puțin de vreo două ori. Dar a treia oară m-a nimerit în coaste. Nu rău, dar sângeram și mă durea ca naiba. Simțeam o frică cum n-am mai simțit vreodată. Apoi a mai venit o săgeată care m-a nimerit în picior. Dar tot alergam. Tot încercam să fug. Când s-a apropiat și credeam că o să mă lovească direct în gât săgeata, sora mea m-a împins. Nu știu de unde venise. A luat săgeata direct în piept.

Un val de tristețe ne-a străbătut pe toți, dar nimeni n-a spus nimic. Am așteptat ca M să continue.

– Javra jubila. Era fericit că lovise doi. Eu urlam ca din gură de șarpe. Sora mea era fără suflare căzută peste mine, sângele ei cald prelingându-se pe pieptul meu, iar săgeata care mi-era înfiptă în coaste se rupsese și simțeam o durere oarbă. Râzând, boierul s-a apropiat de mine strigând la prietenii lui că îmi trage una direct în ochi, pentru că de-abia așteaptă să încerce metoda asta. Și atunci am văzut cum s-a schimbat la față. Cum s-a făcut liniște și cum a căzut în genunchi. 

– Îl lovise cineva?

– Doar șocul de a o avea pe Reeza în fața ochilor. 

– Nu pare așa de înfricoșătoare, a spus Filip uitându-se direct la mine, parcă încercând să descopere ceva înfricoșător.

– Nu acum. Atunci era altfel. Avea altă formă… celălalt avatar, ca să zic așa, era ca și cum doar fața și bustul erau făcute dintr-o piele translucidă, restul era o masă de întuneric, de vid negru, care învăluia lumea ca un nor de furtună, doar că aproape. Nu țin minte decât o frântură, când a venit deasupra mea, dar era ca și cum lumea a dispărut cu totul. Cred că am leșinat de frică.

– De frică? Nu pot să mi te imaginez atât de speriat! Filip era uimit, dar eu simțeam senzația pe care i-o provocase lui M amintirea momentului și eram într-un fel mândră, dar în altul confuză. Oare de ce simțeam nevoia să iau forma aia atât de teribilă? Toți frații mei luau forme complet umane, de ce nu făcusem și eu același lucru? Oricât încercam, nu reușeam să ajung la un răspuns.

– Și ce s-a întâmplat?

– Am aflat mai târziu că Reeza nu era partizan al obiceiului de a vâna oameni, dar că i-a promis boierului că o să devină unul, numai ca să-i arate cum se simte să fii vânat. În final l-a lăsat în pace, după ce i-a spus că, dacă vrea să scape cu viață trebuie să plătească cumva. Acel cumva, aparent, a fost să mă adopte oficial și să mă trimită la școală, ca să devin preotul ei. Așa el o răsplătea pentru mila ei dându-i un servitor, iar eu dedicându-i chiar ei viața pe care o salvase, a spus M cu ciudă, după care a continuat luându-se și pe el prin surprindere: dacă nu ar fi propus asta n-aș fi cunoscut-o niciodată pe Fiiuea. Sau pe voi.

Când a spus cuvintele astea am simțit cum pandantivul vibrează, ca și cum ar fi rezonat cu noi doi. Atunci m-am ridicat de pe scaun și m-am dus lângă M, am întins mâna către pandantiv, dar am ezitat pentru o secundă înainte să-l ating. Când, în final, pielea albă a degetelor mele au atins suprafața sticloasă a pietrei am fost trasă într-o altă lume.

De cum m-a văzut a lăsat o cheie să-i cadă neglijent din mână și s-a ridicat brusc de jos. S-a apropiat de mine înainte ca Fox să se poată interpune, exclamând admirativ ce-avem noi aici? Un android de ultimă generație! Apoi mi-a dat roată, cu ochii sărindu-i de ici, colo, peste tot. Peste tot mai puțin într-ai mei. Pesemne că îl interesa mai mult felul în care arătam sau păream a fi alcătuită decât cine eram. Totuși, ciudata lui atenție nici n-a contat. Altceva îmi atrăsese mie atenția. Un cuvânt pe care și căpitanul îl spusese uitându-se tot la mine și care cumva scăpase cu abilitate de urzeala aparatului meu mnezic. 

M-am uitat la mâinile mele și nu mi s-a părut nimic ciudat: pielea mea albă arăta cât se poate de normal, de uman. Degetele mele păreau a semăna chiar cu propriile mele degete – cele pe care eram sigură că le lăsasem dincolo de bariera lăptoasă, într-un univers din care acum mi se părea că nu făcusem niciodată parte, așa cum câteodată când ne întoarcem de prin vreo călătorie ne simțim de parcă nici n-am fi plecat. Uitându-mă la mâinile mele, scormonind prin toate cotloanele minții după o urmă care să dea de gol adevărata natură a formei mele, am simțit o apăsare. Una cât se poate de reală, de data asta, ca un fel de creștere bruscă a presiunii atmosferice. Era bizar și sufocant, cu toate că treptat mi-am dat seama că nu mă sufocam, de altfel, deloc. Așa cum mi-era cald, dar de fapt numai mintea mea percepea căldura. Așa cum numai mintea mea percepea disconfortul uscăciunii din aer. Odată ce am realizat că sursa tuturor neplăcerilor mele eram chiar eu și felul în care percepeam eu realitatea, care parcă mă strânsese până atunci, m-am simțit din nou eliberată. 

Realizarea e cea mai mare armă împotriva încarcerării. Realizarea că lumea și libertatea însăși nu e decât o iluzie, tot așa cum tot ceea ce pare nemișcat, neschimbat, în jurul nostru, este, de fapt, într-o continuă mișcare. Libertatea asta e ca un fel de religie cu rang de mit – ceva ce te minți că e parte din tine, dar e, în fapt, așa de departe încât nu poate decât să-ți pară a fi un concept suprarealist – e ca ceasurile curgătoare sau ca picioroangele elefantine. E dincolo de realitatea probabilă a lui azi sau a lui acum. Și cu toate astea, odată ce am avut realizarea asta, m-am simțit exact asa: liberă. Mi se luase pentru o perioada libertatea de a gândi, dar acum nu mai puteam fi diminuată în propria mea minte.  Și m-am eliberat și de sub egida umanului și am luat altă formă pe care am îmbrățișat-o ca pe mesagerul unei noi fericiri. Pășind înapoi câțiva pași, mi-am dat seama că lumea mea nu era doar ea și nici nu fusese vreodată așa.

Am realizat acum, când am simțit mirosul libertății, că o energie care pulsa de undeva dinspre capătul podului, dar mult mai departe, mă invita și îmi spunea că are grijă de mine încă, și acum, după atâta vreme. Iar eu de-abia acum știam exact pe cine caut și ce-am venit să fac, ca și când un văl mi se ridicase de pe ochi și puteam iar să văd clar. Iar imaginea care mi se înfiripase în minte era cea a tatuajului pe care-l avea pe gât care-mi părea că seamănă cu un cap de iepure cu trei urechi.

Și tocmai de-asta când m-am trezit din reverie cu ochii străinului uitându-se direct într-ai mei, căutându-mi parcă conștiința, n-am făcut nimic altceva decât să ridic din sprâncene. Iar de data asta, corpul meu mi se supusese complet, ca și cel original, știind parcă cine e, de fapt, stăpânul. 

– N-am văzut niciodată un android care să pară atât de… n-a mai terminat ce-a vrut să spună, dar eu știam. Și numai felul în care îl priveam i-a spus că avea, de fapt, dreptate.

Bărbatul, care părea relativ tânăr, pielea lui roșiatică formând numai câteva riduri fine, de expresie, se zgâia la mine ca la ceva extraterestru. Și, până la urmă, asta și eram pentru el: o ființă venită din afara universului din care făcea parte. Și tot cum îi eram eu lui străină, la fel mi-era și el mie. M-am uitat la hainele lui care nu păreau să fie neapărat practice, probabil moda îi dictase și lui ce să-și pună pe el, ca atâtor altor oameni dintr-un univers pe care el nu îl va cunoaște niciodată, și cu care îmi imaginam că nu știa câte avea în comun. Nici n-aș ști cum să descriu exact îmbrăcămintea lui – un fel de combinație de fustă-pantalon cu o togă romană trasă peste o bluză închisă cu niște șireturi de piele. Culorile lor erau cât se poate de normale – pantalonii și bluza aparent de un cafeniu deschis, pe care îmi fusese greu să-l identific în lumina distorsionată, iar toga aceea era de un albastru electric, unduindu-se perfect în razele domoale ale soarelui albastru. Toga se unea  într-o broșă argintie pe umărul lui stâng, iar simplitatea ei mi-era cumva familiară. Nu era la fel de spectaculoasă ca metalul aproape viu din componența hainelor lui Fox, dar părea de bun gust. Pe cap avea un fel de șapcă al cărei cozoroc arăta ca și cum s-ar fi putut folosi ca vizor, în caz de nevoie. Trăsăturile îi erau în general umane, dacă nu puneai la socoteală roșeala pielii, ochii imenși și pupilele ca de pisică. 

Fox, pe de altă parte, scosese de undeva un fel de tabletă pe care butona de zor. Îi simțeam panica numai după felul în care se foia fără să vrea, felul în care, din când în când, își trecea mâna prin părul castaniu, nespectaculos de pământean. Nu știam ce voia să facă, iar faptul că mă simțeam trădată atrăgea după sine și un soi de indiferență care o viza. Un fel de facă ce-o vrea, că nu-mi mai pasă… 

– Pot să îl ating? A întrebat tipul care îmi tot dădea roată, fără să îl intereseze că mă deranja. 

– Te rog, nu, a spus Fox cu vocea gâtuită de stres. Spune-mi dacă ai nevoie de ceva și dacă pot să te ajut și-apoi plecăm. Nu pot să stau aici nici măcar un minut în plus.

Evitam să mă uit la ea, dar vedeam și auzeam cum căuta ceva cu frenezie pe device-ul ei electronic. Era aproape evident că eu eram și cauza și obiectul verificării. Dar, per total, mi-era indiferent. Mai captivant mi se părea interesul clar, curiozitatea avidă cu care tipul ăsta roșiatic și străin mă privea. Curiozitatea mi-era ca un fel de monedă de schimb, un fel de limbă pe-nțelesul meu. Nu mă enervau foarte rău privirile lui, apropierea feței, mâinile care erau aproape să mă atingă și care se abțineau cu greu. Era fascinat, dar cumva evita exact obiectul real al fascinației sale: mă evita pe mine însămi.

Când a terminat de butonat, Fox s-a uitat la mine fix și mi-a spus doar două cuvinte: ai încredere. Mi-era, însă, greu să am încredere în cineva pe care o suspectam de un lucru josnic: subjugarea minții mele. N-aveam, de fapt, nevoie de nicio confirmare ca să știu că exact așa era. Că panica ei venea din faptul că reușisem cumva să mă eliberez. Încrederea era ultimul lucru pe care puteam să îl am în ceea ce o privea.

S-a dus la urs și a scos de undeva dintre picioarele din față un fel de cablu care părea făcut din ceva total diferit de cablurile pe care le știam eu. Era dintr-un fel de mătase care sticlea din când în când, ca și cum încerca să-mi șoptească că nu-i ceea ce pare, exact așa, ca mine. Cu cablul ăsta complet bizar s-a dus la mașinăria tipului și l-a întrebat dacă poate să se conecteze. El, însă, era preocupat să se uite atent la fiecare por de pe fața mea. Sau asta îmi imaginam, căci ce altceva putea vedea acolo? După câteva schimburi de replici tehnice, de parole, de întrebări, cablul era conectat și lumina acum misterios, ca și cum un lichid luminescent îl traversa în pulsiuni magnifice de violet și alb cu iz de turcoaz. Mașinăria răsturnată se aprinsese și lumina complet și ea, ca și cum era un fel de descendent al pomului de Crăciun, plin de beculețe colorate. Sigur, unele or fi avut necesitatea lor, dar suspectam că majoritatea erau doar de fashion, exact cum era și îmbrăcămintea proprietarului. 

– Cum ai reușit să te răstorni singur pe drum, l-am întrebat eu. Nu mi-a răspuns, ci s-a dus acolo unde Fox lucra de zor pe tableta ei conectată printr-un alt fir, de data asta aparent normal, la mașinărie. A întrebat-o încet, dar suficient de tare încât să aud și eu, dacă are voie să vorbească cu mine. Mi-am dat ochii peste cap și m-am dus lângă ei, ca să văd mai clar cum transpiră Fox în noua ei piele și să o aud cum îi interzice individului să vorbească cu mine, la fel cum îi interzisese să mă atingă.

– Dacă vorbește cu tine, ar fi bine să-i răspunzi, i-a spus ea fără să-și ridice ochii din tabletă, părând, însă, complet diferită de Fox a mea.

Tipul s-a întors înspre mine și mi-a spus direct numele lui, ca un fel de introducere în noua noastră legătură. Thanatos, sau Tha, mai pe scurt. Așa s-a prezentat atingându-și ușor fruntea pe mijloc, chiar deasupra pliului fin dintre sprâncene. Am crezut că n-am auzit bine și l-am pus să repete, lucru pe care l-a făcut ușor amuzat, parcă așteptându-se la reacția mea.

– Ca pe zeul grec? Am întrebat eu tâmp, urechilor mele tot nevenindu-le să creadă, iar într-un amalgam de entuziasm și nerăbdare care îl făceau să pară dintr-o dată chiar mai tânăr decât mi se păruse la prima vedere mi-a spus pe scurt de unde venea.

– Frate-miu l-a ales. Când a mers la universitate, primul din satul nostru care a reușit să facă asta, și-a ales acolo ca specializare Învățămintele lumii dintâi, pentru că mereu a visat să lucreze pe lângă un templu. N-ar fi putut deveni niciodată preot, normal – în afară de o singură excepție, acum 300 de ani, numai femeile pot avea onoarea asta – dar ar fi putut lucra ca funcționar sau chiar ca traducător al textelor vechi. În fine, când s-a întors acasă, după primul lui an acolo taică-miu avea deja un copil cu noua nevastă, cu care, de altfel, nu s-a înțeles până la urmă… În primele luni de viață eram deja un copil renegat, pe care îl creștea cu mari dificultăți mama împreună cu mama fratelui meu. În orice caz, fratele meu a avut mereu grijă de mine și mi-a fost ca un tată, și îmi povestea tot felul de legende din prima lume și din a doua, iar când am crescut, și n-am mai vrut să port numele pe care mi-l dăduse taică-miu, mi-a zis simplu Thanatos. 

– Pari foarte mândru de el.

A stat puțin pe gânduri înainte să-mi răspundă ușor jenat cu un eram pe care nu l-am mai auzit, pentru că un sunet complet străin, un vuiet violent m-a învăluit repede și brutal, aproape trimițându-mă într-o stare de transă – făcându-mă să încerc să văd ceva ce nu era acolo, dându-mi o puternică senzație de teamă, de pericol, și înțelegând că presiunea pe care o simțisem mai devreme nu era nimic altceva decât un alt soi de semn că ceva urma să se întâmple. Fox și noul nostru prieten Thanatos, Tha, păreau că aud un alt fel de zgomot, mai calm, mai încet, pentru că puteau funcționa ca și mai-nainte, fără să fie copleșiți, fără să simtă că mintea le este înecată de un val enorm de sunet și de teamă. Ei păreau să discute, cu fețele preschimbate de îngrijorare, și-apoi au luat-o simplu la fugă într-o direcție în care și mie îmi șoptea un soi de instinct intern că aș fi în siguranță. Am lăsat în urma noastră cele două vehicule care au rămas acolo, chiar în mijlocul podului imens, reflectând încă lumina albastră – unul blând și în unduiri fine, celălalt ascuțit și irizat – și reflectându-se la rândul lor în întinderea lucioasă de sub ele.

Farmecul lor, însă, se preschimbase repede, totul întunecându-se. 

Simțeam cum totul pulsa în jurul meu, pornind din vârful degetelor care atingeau pandantivul pe care îl creasem din mine însămi într-un timp acum imemorial. Tâmplele îmi ardeau, iar pe M nu-l mai simțeam deloc, deși știam că stă chiar în fața mea. Pentru o secundă crezusem că sunt trasă de o forță nevăzută înapoi în lumea mea, dar apoi am realizat că ceea ce se întâmpla era rezonanța gândurilor noastre: ale mele, ale lui M, ale Fiiueei.

L-am auzit ca prin vis pe Filip și i-am întins mâna pe care a luat-o ușor temător la început, dar apoi cu hotărâre și, într-un mod complet bizar, îmi dădea o senzație de siguranță, de ancorare, iar apoi mi-am dat voie să zbor către un nor ca de piatră care părea să învăluie cerul, și la care Fiiuea se uita cu inima apăsată, ca și când ar fi prevestit ce era mai rău. Unul dintre servitorii ei intrase pe nesimțite mai devreme, iar acum aștepta cuminte. Când în sfârșit a întors ochii la el, i-a dat vestea pe care o anticipa. Baia era gata.

Bazinul imens era plin până în buză cu apă clocotită. Rotocoale de aburi roșii se ridicau leneș, umplând încăperea vastă de o ceață fină. Printre ele, pe suprafața apei, se vedeau petalele de flori de măr de argint. Iar argintiul strălucea chiar mai tare pe apa înroșită de sărurile purificatoare și străpungea vaporii pe clinchet fin de clopoței de vânt, dând ritualului o dimensiune magică. Sigur, Fiiuea știa că nu era magic deloc, că era bazat pe chimie complexă și pe multă meditație. Probabil doar 5-6 oameni în toată lumea ar mai fi putut să-l ducă până la capăt. Trei dintre ei se află aici. 

Le-a făcut servitorilor semn să iasă, apoi și-a dat jos roba cvasi transparentă și a sărit în apă cu mâinile înainte. O libertate care ar fi scandalizat vechile preotese și care probabil i-ar fi garantat o pedeapsă generoasă, dacă nu chiar excluderea din ordin. De-asta ăsta era noul ei ritual de când reîncepuse să practice băile purificatoare. O vreme fusese ca un vagabond, fără un loc al ei, iar apoi urâse tot ce avea legătură cu vechea ei viață așa de tare încât evita orice avea legătură cu ea. Dar știa că-i era util. Instaurase baia purificatoare săptămânală chiar din prima lună când zeii dispăruseră. Amintindu-și de vremurile acelea a dus mâna la pandantiv și a realizat că se simțea mai puternică. Nu, nu e datorită băii. O simt pe Reeza. Nu mai e mult.

Fiiuea a înotat puțin în apa stacojie din care ieșeau bule: încă mai clocotea. A închis ochii și s-a întors să înoate puțin. Simțea că n-are stare. Gândul îi fugea periodic la un alchimist bătrân care venise de departe pentru o audiență. Era ceva normal, iar Fiiuea era convinsă că în asta consta succesul ei, în faptul că era întotdeauna acolo pentru problemele poporului ei, oricât de neînsemnate ar fi putut părea. Alchimistul bătrân… da, pare ca un soi de vestitor al războiului. Veștile că situația climatică se înrăutățise veneau de peste tot, nu doar din împărăția ei. Se zvonea că majoritatea țărilor vecine aveau deja planuri de relocare subterană. Orașe întregi erau construite cu o viteză amețitoare, în speranța că vor supraviețui atunci când primul val de meteoriți va lovi. În schimb, alchimistul venise să ceară azil politic. Instinctul îi spunea că e ceva mai complex la mijloc. 

– Încredere… a spus tare și apoi a înotat puțin. 

S-a dus pe marginea bazinului unde erau puse pe o tăviță de metal bătut un pahar și un clopoțel. După ce a luat o gură din băutura energizantă a sunat scurt din clopoțel realizând în timp ce făcea asta că luase o decizie. A zâmbit pentru că știa că de acum se va putea relaxa și a așteptat liniștită să intre servitorul, sorbind din când în când din pahar. Apoi totul s-a dizolvat într-un abur dens, iar când s-a rematerializat Fiiuea, era așezată pe tronul ei neo-antic, făcut parțial din piatră sculptată în stil antic și din material polimorfic, proiectat să arate ca metalul lichid, de-abia topit. Îi plăcea tronul, simțeam asta clar. Îi amintea de cum o făceam să se simtă și cum arătam eu. Se simțea mai puternică atunci când mă emula. Și-a dus mâna la pandantiv și mi-a șoptit numele: Reeza.

Când s-au deschis ușile cele mari, complet fără zgomot, i-a tresărit puțin inima. Ce urma să facă nu era stilul ei, dar era necesar.

Odată intrate toate gărzile și așezate pe poziție în penumbra zidurilor, prim-ministrul pe scaunul de la dreapta ei, iar bătrânul așezat în genunchi în mijlocul unei încăperi vaste, venise momentul să afle ce era de aflat. 

– Spune-mi, bătrâne, de ce crezi că ți se cuvine să îți ofer azil?

Bătrânul n-a răspuns imediat, așteptând poate să-i spună direct cum urma să-i fie pedepsită nesocotința. Liniștea l-a convins ușor, ușor, că împărăteasa aștepta într-adevăr un răspuns. 

– Fie-mi cu iertare, binecuvântată împărăteasă. Sunt un biet nenorocit, care a trăit sub pământ treizeci de ani din viață servind dumnezeirea.

Fiiuea știa că apăsarea tăcerii era cel mai bun remediu pentru reținerea bătrânului, așa că nu făcu niciun gest, dar nici nu și-a mutat privirea de pe bătrân, așteptând cu încordare urmarea. 

– Sunt un biet amărât care nu mai are multe de oferit… a spus el într-un final, fără convingere.

– Un biet amărât nu vine în audiență la împărăteasă, i-a răspuns primul ministru pe un ton plictisit, dar ferm. Un biet amărât nu are nevoie de protecția imperiului. Un biet amărât și-ar fi găsit deja un loc. Spune ce ai de spus odată.

Bătrânul a făcut o plecăciune pentru a achiesa. Dar nu a continuat imediat.

– Vin din fostul stat al Reezei, din Noua Democrație Sellez. Am lucrat pentru treizeci de ani în buncărul subteran în care a fost ținută prizonieră Reeza și ultimul lucru pe care l-am făcut a fost să ajut la evadarea ei.

Fiiuea și-a reprimat cu greu emoțiile și impulsul de a se ridica în picioare. Și-a băgat un picior sub ea și și-a sprijinit capul în vârful degetelor, invitându-l astfel pe bătrân să continue.

– Văd la gâtul măriei tale pandantivul Reezei, trebuie să-i fi simțit puterea crescând. Crește pentru că zeița nu mai e prizonieră.

– Unde e, dacă a scăpat? A întrebat primul ministru știind că asta voia Fiiuea să afle.

– Nimeni nu știe. Eram acolo când a făcut un salt în altă dimensiune. Era slăbită atunci. Foarte slăbită. Suferea de aceeași slăbiciune care i-a omorât pe ceilalți.

– Poftim? Primul ministru își arăta clar mirarea. Nu se știa ce se întâmplase cu zeii, dar moartea nu era o opțiune pe care s-o fi luat cineva în serios. Zeii erau arhitecți de lumi, nu muritori de rând ca să se nască și să moară. 

– În revoltă asta s-a întâmplat… O mână de oameni, printre care mi-e rușine să spun că mă regăseam, a descoperit un mod de a izola puterea zeilor. Iar când a venit revoluția, asta am și făcut. I-am pus pe toți în niște capsule de contenție, alimentate de putere atomică, aflate în buncăre ale căror locații le știam doar noi. Când s-a întâmplat asta, am fost și noi izolați în subteran, ca informația să nu scape. Anii au trecut, din 53 de oameni care serveau în buncărul Reezei ne-am împuținat până mai rămăseserăm doar 7. Am făcut apel să ne mai trimită oameni, altfel toată operațiunea ar fi fost în pericol. Nu ne-au fost ascultate rugile decât când au început să pice sistemele și să moară zeii. Când am fugit eu șase muriseră.

– Șase? A spus Fiiuea ridicându-se în picioare.

Șase? M-am cutremurat și eu neștiind ce să fac cu informația asta. Parcă nu puteam să am o reacție.

Nu doar Fiiuea era zguduită de gravitatea celor auzite. Toți cei de față albiseră și încercau să discearnă dacă bătrânul mințea.

– Tot cam atunci a evadat și Reeza, a continuat bătrânul după câteva secunde. Nu știu ce s-a întâmplat exact cu ea, sau cum au știut salvatorii ei de existența buncărului. Tot ce știu e că s-a uitat la noi și, fără o vorbă, a făcut o ruptură în spațiu-timp și a trecut prin ea cu ultimele puteri. 

– Ce s-a întâmplat cu ceilalți șapte zei? A întrebat Fiiuea coborând lângă bătrân și așezându-se pe treptele din fața tronului.

– Nu știu. Dar suspectez că sunt încă în capsulele atomice, în buncărele din ce în ce mai prost întreținute. 

– Preaslăvită Reeza! Cum au putut să treacă atâția ani în care să nu știm ce s-a întâmplat? De-am fi bănuit, măcar… 

Fiiuea simțea pentru prima oară după zeci de ani o senzație de panică.

– Ai dovezi care să susțină ce spui, bătrâne? Realizezi că informațiile astea nu pot conduce decât către un război mondial… trebuie să fim siguri!

– Nu m-aș fi obosit să străbat atâta amar de lume dacă n-aș fi avut.

De undeva din spatele urechii stângi, chiar de deasupra unui tatuaj cu însemnul republicii, o mână cu trei degete ridicate, a scos un cip de tip vechi pe care l-a întins către Fiiuea.

– Cartea Zeilor Secunzi, a spus el în timp ce unul dintre servitori l-a preluat imediat și a ieșit cu două gărzi pe una dintre ușile laterale.

– Ce conține? 

– Toate informațiile în legatură cu amplasamentul buncărelor, planurile lor, cum funcționează, cum se face mentenanța sistemelor atomice, cum se acordează ele cu zeii înșiși…

– Toate informațiile de care avem nevoie ca să-i găsim și ca să-i salvăm. La prima oră întrunim consiliul de război.

Am simțit cum cad în gol pentru o secundă, dar M m-a prins.

– Îmi pare rău pentru frații tăi, a spus Filip și pentru un moment n-am realizat ce voia să spună.

– Trebuie să mă întorc.

– Cum crezi că poți face asta? E clar că pandantivul sau legătura cu Fiiuea nu e suficientă.

– Trebuie să rup sigiliul ăsta, am spus și m-am uitat la mâinile mele, la forma nenorocită din carne și oase care îmi ancora puterea. Și-apoi, după ce rupem sigiliul, ne trebuie energie. Multă, multă energie. Și-apoi am eu grijă…

Cerul se transformase complet în ceva greu de acceptat ca fiind real, în ceva și mai extraterestru, și mai amenințător, dar poate chiar de-asta și mai frumos ca până atunci. Un nor imens făcut parcă din flăcări de metan, stinse din loc în loc cu agregate de cristale negre de o strălucire vie, dar stranie, începuse să învăluie mai întâi orizontul, din direcția din care veniserăm, și, treptat să devină acoperișul lumii. Numai steaua albastră mai lumina timid.

Am luat-o după ei, iar la un moment dat am avut senzația ciudată că mi-a căzut ceva din buzunar. Am pus mâna, dar era imposibil, căci nu venisem pe lumea asta decât ca spirit, ca o conștiință imaterială. Ce-aș fi putut scăpa? Graba cu care alergau Fox și Thanatos m-a făcut să mă concentrez pe ce era înaintea mea: am alergat în urma lor, nu mult – câteva sute de metri, către înapoi, ca să ajungem undeva unde nu era aparent nimic afară doar de un disc metalic de o culoare verde-albăstruie la nivelul solului și de o linie groasă inserate amândouă direct în suprafața podului, cu un înscris ilizibil undeva în stânga lor. Cei doi s-au așezat în dreptul liniei, iar eu m-am pus chiar în spatele lor, ca și cum așteptam ceva la o coadă prost organizată. N-a durat mai mult de o secundă până când linia – mai degrabă un dreptunghi – a început să se ridice și odată cu ea și discul de metal. Nu mai mult de 5 secunde mai târziu stăteam în fața a ceea ce părea a fi un fel de lift protejat de o barieră de lumină – ca acele ecrane de apă cu picăturile mai mici sau mai mari care formează tot felul de imagini. Tha a trecut primul prin ecranul luminos care părea a se fi deschis ca o floare, scanându-l cu totul, tridimensional. Apoi Fox. Ambii calmi, ca și când ar mai fi făcut asta de sute de ori înainte. Când a fost rândul meu nu m-am putut abține să nu-mi fie un fel de teamă. N-am simțit nimic, contrar a ceea ce anticipasem eu. Nici măcar vreo gâdilătură, cu atât mai puțin invazia conștiinței de către cine știe ce forță exterioară, de care-mi era, de fapt, frică. Odată trecută prin poarta de lumină am putut intra în liftul cu forma cilindrică, și, de grăbit ce era, și-a închis ușa imediat ce am pășit înăuntru, înainte să mă dezmeticesc fiind deja într-o mișcare descendentă. Numai câteva secunde mai târziu ne-am oprit iar, ușa s-a deschis, și un mic sunet, ca un fel de bipăit ne-a poftit afară. Sau nu chiar afară, pentru că acum eram înăuntrul monstrului transparent, văzând cu stupoare că acolo nu era niciun aparat digestiv și nici unul care să producă flăcări. Șarpele, dragonul amenințător era acum ca o mamă, care cum a simțit pericolul și-a și ascuns puii în marsupiul ei protector.

Și ce priveliște de vis era acolo, ce basm al tuturor simțurilor. Vacarmul de afară, un zgomot de fundal a cărui intensitate nu i-o puteai aprecia cu adevărat până când nu se oprea cu totul, înceta și el, ca și când ar fi rămas la fel de mut ca și mine în fața noului număr de magie. Era complet liniște – mai liniște decât în burta ursului nostru călător. Mirosul părea să fie ceva care semăna a pajiște verde vara. A soare trecut prin fereastră, când te dai jos din pat dimineața. A aer curat și ozon. Mi s-a părut ciudat că pot simți încă mirosurile, dar nu mi-am pus nicio întrebare. Ce rost ar fi avut. Mi-am concentrat atenția pe minunea înăuntrul căreia ne aflam nu doar noi, ci și alții. Curând, un fel de tren a oprit chiar în dreptul nostru, a așteptat să ne așezăm la locurile noastre și să ne punem o centură de siguranță fină ca o eșarfă de borangic și-apoi a pornit într-o accelerare rapidă dar subtilă. În viteză, lumea de dincolo de geamurile cu sclipiri de curcubeu părea acum magnifică, părea ca generată de o ființă superioară numai cu scopul de a ne minuna pe noi, micile făpturi duse de trecerea timpului cine mai știe pe unde, înainte de a atinge un caldarâm dur și rece. 

Norul albastru și gri și negru acoperise acum aproape întregul cer, întunecându-se și mai mult, numai o rază firavă, parcă mai albastră ca înainte, scăpând încă de sub asuprirea noii cupole. Dar eu știam că nu va dura mult până va fi și ea izgonită din noua noastră lume care devenise chiar mai întunecată. Odată ce ochii se ajustau pentru noua lumină, puteai să vezi și că nu era cu nimic mai urâtă, ci, dimpotrivă, limbile de foc scăpaseră de nuanțele lor albastre, iar flăcările erau acum aproape albe și strălucitoare, ca artificiile pe care le ții să-ți ardă cu scântei în mână, de revelion. Scânteieri albe erau răsfrânte de învelișul sticlos al bestiei în care ne aflam, iar la noi ajungeau străluciri de diamant și alb, și negru, parcă fiecare luptându-se pentru puțină atenție. Marea începuse și ea să lumineze mai tare în întunericul neașteptat, lumina ei înroșind zarea.

În jurul meu erau oameni ca Fox, ca Tha, cu pielea roșie și cu ochii lor de pisică, pe care îi  auzeam cum mai scăpau câte un sunet de mirare, de apreciere, mai toți fiind fericiți că au prins un așa eveniment tocmai acolo, în cel mai bun loc din care ar fi putut să-l vadă. Anticipau fericiți spectacolul, e drept, dar simțeam și o îngrijorare care plana asupra celor mai în vârstă, unii spunând șoptit – poate că nici n-aș fi putut auzi vreodată ce ar fi spus dacă n-aș fi avut corpul ăsta inuman – că două furtuni într-o săptămână era nemaiauzit și că pe vremea Reezei nici nu s-ar fi putut întâmpla. Dar misterioasa Reeza, zeița de care îmi spusese și Fox, nu era nicăieri – n-aș fi știut la ce să mă aștept nici dacă aș fi văzut-o, dar presupuneam că era ceva ce-aș fi recunoscut. 

Câteva minute mai târziu, cam când începusem să mă obișnuiesc cu noua priveliște, micul vagon în care ne aflam s-a oprit. Împreună cu alți 15-20 de oameni, am ajuns la destinația noastră temporară: o ușă metalică dublă, acționată mecanic de doi oameni printr-un sistem complicat (și inutil de frumos ornamentat) de scripeți, se deschidea leneș pe niște șine mari. Totul părea să fie făcut ca să se poată închide ermetic – piesele păreau să se îmbine perfect. Mă minunam de designul extrem de minuțios al tuturor lucrurilor din jurul meu, când am fost cu toții invitați înăuntru. Conductorul vagonului i-a spus unui domn care părea la conducere că era exact cum spuseseră senzorii, nu mai era nimeni afară pe porțiunea lor, ba chiar nici pe porțiunile din jur, și că pot sigila liniștiți porțile imediat. 

Am fost cu toții poftiți să ne așezăm. Pe copii i-a întrebat o doamnă dacă aveau nevoie la toaletă, dar niciunul nu a vrut să plece de lângă tatăl sau de lângă mama lui. M-am amuzat puțin cum, într-o lume atât de diferită, totuși, siguranța oferită de părinți e la fel de universală.

Unii s-au ridicat și au dispărut pentru un minut sau două, la întoarcere mai toți trecând pe la biroul la care stătea acum așezat domnul de mai devreme. Era un tip mai înalt decât restul, nu cu mult, dar suficient încât să-ți atragă atenția că mai toți adulții aveau, de fapt, cam aceeași înălțime, indiferent dacă erau bărbați, femei, androgini sau androizi. Erau diferențe între ei, dar mici, aproape imperceptibile. Văzând laolaltă atâția oameni cu pieile roșii am realizat brusc de ce le era așa de clar tuturor că eram altfel decât ei: eu, androidul în care locuia acum conștiința mea, avea pielea albă, poate chiar ceva mai albă și decât aș fi avut-o eu, ca și când nici în rarele ieșiri din casă n-aș fi făcut-o fără parasol. Mâinile mele erau pentru mine ceva normal, dar când te uitai în jurul tău și vedeai numai degete foarte lungi, subțiri și exagerat de firave, realizai de ce mâinile mele modelate poate după unele atletice păreau acum străine și erau urmărite cu mare interes nu doar de copiii neastâmpărați, care râdeau între ei și se provocau să vină să mă atingă, ci și de părinții lor, care îmi aruncau priviri furtive, când li se părea că nu mă uit. 

De altfel, nici nu era nevoie să mă uit la ceva anume. Avusesem în sala aia plină doar pe jumătate de scaune și de oameni încă o revelație cu privire la natura mea: era suficient ca ceva să intre numai în raza mea vizuală și era deja ca și cum l-aș fi văzut complet, îndeaproape și în toată măreția. Cu alte cuvinte, puteam focaliza pe ceva și fără să îmi îndrept privirea musai către el. O chestie tare interesantă și folositoare, m-am gândit. Iar urechile, și ele funcționau ceva mai bine, mai focalizat: dacă ma concentram pe cineva, îi puteam auzi și răsuflarea, ba chiar și bătăile inimii. 

Unul dintre copiii mai mici a luat în serios provocarea de a veni să mă atingă și să îmi vorbească. Se pare că nici lor nu le era așa de natural să vadă androizi ca mine mergând liberi pe stradă. N-am schițat niciun gest: am lăsat-o să îmi atingă timid tivul de la bluza pe care o aveam, înainte ca Fox să dea din cap dezaprobator, trimițând-o pe fată rușinată, dar totuși victorioasă, înapoi la prietenii ei. 

Un băiețel – nu mai mare de 5-6 ani – era tare nenorocit pentru că, spunea el, își pierduse animalul de companie, aparent un șoim mare, maiestuos chiar, după descrierea lui. Îi puteam înțelege starea de agitație. Ba chiar mă gândeam că, în locul lui, eu probabil aș fi plâns isteric dacă l-aș fi pierdut, de exemplu, pe Napoleon, mai ales că părea că norii de deasupra noastră nu prevesteau nimic bun. Ce nu înțelegeam era cum de mama lui era așa de liniștită cu privire la animalul pierdut, ridicându-și din când în când leneș ochii de la o tabletă de sticlă, ca a lui Fox, sâcâită că băiatul nu înțelege că o să-i ia altul. Majoritatea, însă, când nu îmi arunca vreun ochi curios, se uita prin geamurile imense, care coborau curbat până undeva sub marginea podelei, ca și cum ne-am fi aflat într-un fel de glob de sticlă.

De altfel, chiar așa și era: camera în care ne aflam era într-adevăr înăuntrul unei sfere aproape perfecte de sticlă, care, ca și podul, reflecta lumina în toate părțile, nuanțele de roșu dominând curcubeele care jucau înflăcărate.

Cu toate că nu simțeam eu însămi îngrijorarea pe care o puteam citi fără efort pe fețele din jurul meu, îmi puteam da seama că ceva urma să se întâmple. La primul sunet care s-a auzit de afară, oamenii au început să spună celor din jur sau chiar sie înșiși că a început. Am vrut să întreb ce începuse, s-o rog pe Fox sau chiar pe Tha să îmi elucideze misterul – dar n-a mai fost nevoie.  Puteam să văd cu ochii mei de ființă făcută nu născută și să mă minunez ca toți ceilalți, poate chiar mai tare. Vocea omului înalt se auzea ca de pretutindeni și ne spunea că furtuna de nivelul 5 tocmai a început oficial și că ne invită la locurile noastre pentru a ne securiza. Evident, nici nu era nevoie să mai spună cuiva să se așeze, fiecare stând cuminte exact acolo unde fusese îndrumat de la început. Două doamne foarte frumoase – gemene în ochii mei – veneau cu un dispozitiv și porneau manual fiecare centură de siguranță, care ca o panglică de o mătase fină nu făcea altceva decât să se muleze mai bine pe trupurile noastre încremenite de anticipare și să ne facă într-un fel să ne simțim mai în siguranță. Toată operațiunea nu le-a luat mai mult de două minute, însă ploaia, care începuse timid, răpăia acum suficient de deasă încât să pot vedea clar că ce cădea din norii de foc nu erau picături de apă, ca pe pământ, ci numai un soi de grindină încăpățânat de tare. 

Zgomotul, mi-era destul de clar, era diminuat de straturile sticlei de protecție, care nu părea să sufere prea mult de la contactul violent cu natura, însă, chiar și așa, după încă un minut sau două era singurul lucru pe care îl mai auzeam, orice tentativă de conversație încetând complet, adulți și copii deopotrivă uitându-se către cer cu buzele ușor întredeschise. Cele două femei și-au luat locul și ele și se uitau, ca și ceilalți, în sus. De acolo grindina cădea neiertător, din ce în ce mai repede, din ce în ce mai mare – eram pentru prima dată martoră a ceea ce aveam să experimentez de sute de ori mai târziu, în visurile mele. 

Când nu credeam că era posibil să plouă mai tare, parcă cineva voia să-mi demonstreze contrariul. Ne bucuram, totuși, cu toții de priveliștea căreia e greu să-i fac cinste: grindina răsfrângea lumina cerului în sute de raze de lumină colorată care săreau de la o pietricică la alta, formând un fel de țesătură din lumină, cu noduri de prismă. Cerul era un fundal strălucitor pentru spectacolul aproape geometric de lumini, formă și culoare, pus acolo parcă exact ca să mai aducă un strop de je ne sais quoi peisajului feeric. Era cu adevărat de basm. N-am cum să cataloghez altfel acest dans brutal al forțelor naturii. 

Mi-am amintit atunci de o vizită pe care mi-o făcuse Fox acum câțiva ani, chiar înainte să se mărite. Ne cam certaserăm atunci pentru că nu înțelegeam de ce-avea nevoie să-și valideze minciunile printr-o minciună și mai mare. Știam, știam, că n-aveam să-i schimb părerea, că n-aveam s-o conving că ce face e greșit, dar nu mă puteam stăpâni: eram eu însămi nebună de durere pentru că nu-mi pierdusem doar tatăl vitreg, pe care ajunsesem să-l iubesc la fel de mult ca pe tatăl meu bun, dar îmi pierdusem familia cu totul, rămânând parcă singură pe lume. Încercam să apăr ce era al meu de mirajul mântuirii, dar n-aveam sorți de izbândă, și-atunci, sătulă de toate învinuirile pe care mi le aducea în formă de argumente pentru dragostea ei cea nouă și pură, am început să-i spun și eu ce-aveam pe suflet și cu ce-mi greșise ea mie în atâția ani, dar mai ales atunci, în scurta perioadă de doliu după Dan. A început să plângă, nefiind obișnuită să i se spună lucrurile verde-n față, ea fiind, de regulă, cea care avea obiceiul să spună altora adevărurile proprii și fugind înainte să apuce vreunul să se dezmeticească suficient încât să îi răspundă cu propria monedă. Dar eu o făcusem, în sfârșit. M-am simțit vinovată dup-aia, e drept, dar într-un fel și eliberată. Am lăsat-o să plângă și am ieșit pe balconul meu micuț cu vedere într-o curte interioară plină de mașini parcate. Un singur tei mare umbrea curtea din stânga, și le umplea pe toate pe la mijlocul verii de o mâzgă lipicioasă pe care proprietarii o înjurau cu foc ori de câte ori urcau în mașinile lor. Se auzeau câteva vrăbiuțe care se ciorovăiau pe vreo bucățică de pâine sau pe vreun covrig pe care nu arareori îl mai scăpa vreun copil pe trotuar și pe care l-ar fi ridicat ca și când nimic nu s-ar fi întâmplat dacă mama, care îl urma îndeaproape, nu îi spunea ferm să-l lase jos că e câh acum, îți dă mama altu’. Mi-am aprins o țigară, una care îmi rămăsese prin balcon, în sertarul de la masa la care îmi beam adeseori cafeaua, de pe vremea când fumam zilnic câte un pachet de Marlboro alb, și m-am proptit în balustradă ca să ascult sunetul cartierului: mașini care treceau încoace și-ncolo, veșnic cu treabă; câte un copil pe bicicletă care dădea claxoane cui nu se dădea la o parte, ca un făcut; câte două trei femei împingând la căruțuri care mai de care mai scumpe și mai împopoțonate cu zorzoane, unele ducând și câte un copil mai mare de mână; femei și bărbați îmbrăcați sărăcăcios scormonind prin gunoaie după peturi goale și cartoane, și strigând din când în când fiare vechi luăm, fiare vechi cumpărăm, aproape ca în copilăria mea, doar că acum nu mai aveau nici cai, nici căruțe, ci fiecare trăgea după sine un fel de cărucior pe două roți, ticsit cu prețioasa lor încărcătură. La noi așa se făcea reciclarea, iar eu mereu mă bucuram de spectacolul gratuit al celor care făceau în ochii majorității rău, iar într-ai mei bine. Eram pe la al treilea fum, poate, când am chemat-o pe Fox din casă: vino repede să-ți arăt ceva frumos! Și chiar era frumos: o ploaie fină de tot, cădea dintr-un nor pufos și alb care nu acoperea cerul nici pe jumătate, lăsând razele de soare să îmbăieze fiecare picătură în luciri de diamant. Mă uitam la ea și mă simțeam mai bine acum că o vedeam iar zâmbind. Dacă asta vrea ea, fie, mi-am spus atunci, și am pupat-o frățește pe obraz, apoi pe frunte, am îmbrățișat-o și i-am zis că nu vreau decât s-o văd fericită, indiferent de ce-nsemna asta pentru ea, sau, aș adăuga, indiferent de ce nefericire îmi aducea fericirea asta a ei mie. Și, resemnată, mă gândeam cât bine îi va aduce nunta lui Fox maică-mii, care acum nu mai era decât o umbră a ceea ce fusese, parcă moartea asta copleșind-o mai rău decât cea a primului ei soț și a primului meu tată. Era firesc, atunci fiind mai tânără, mai în putere, cu un copil de școală și un job care o țineau mai mereu ocupată și care îi șopteau mereu că trebuie să meargă mai departe. Dar acum? Acum nu mai trăia decât ca să moară. Asta era vorba ei, de când cu Dan, și unica ei bucurie era acum vizita noastră, a mea și a lui Fox, o dată la o săptămână-două. 

Ea, săraca, nu știa nimic – nici de relația cea adevărată dintre mine și Fox, nici că aflase Dan de noi într-o seară când ajunsese mai devreme de la muncă, nici că de-aia nu își mai găsea liniștea și nu mai dormea bine nopțile, nereușind nici să înțeleagă ce era greșit la noi și nici cum putea să repare, simțindu-se parcă responsabil, vinovat, și fiind sugrumat de secretul pe care îl avea față de mama. Ne-am uitat mult la ploaie, curând parfumată de una dintre țigările mai scumpe, cu aromă de cireșe ale lui Fox, care pe unde se ducea știa nu doar să întoarcă toate capetele, ci și să le fixeze acolo, în poziția lor ațintită pe ea. N-am mai scos niciun cuvânt atunci, simțind că nu era nevoie, că ploaia parcă spăla tot ce fusese spus pe nedrept, și aruncat doar ca să rănească. Că micile scânteieri aveau unicul rol de a ne ocupa tot spațiul minții și de a ne umple gândurile cu frumos, nu cu găunos, cu magie albă, nu cu răutate și cu dușmănie. Curând, nu ne mai gândeam la nimic altceva decât că sunetul acela de pic-pic-pic era adorabil și că natura, adevărat maestru de sunet și imagine, îl potrivise perfect cu panorama angelică. 

Când, prin vuietul care pătrundea de afară, s-a făcut auzită un soi de alarmă firavă, responsabilul a spus clar, răsunându-i glasul ca și mai devreme din toate direcțiile, că furtuna a fost reclasificată la gradul 3 și că în curând vom începe coborârea. Curând pesemne că însemna acum, pentru că sfera de sticlă și de metal, în care eram toți deopotrivă captivi și prețioși oaspeți, și-a început imediat coborârea lentă, dar sigură, către marea de lavă. Eram încă în coborâre, când un fulger s-a văzut ramificându-se de undeva din depărtare, însă nu în jos, coborând spre pământ, ci străbătând norii care scânteiau puternic cu o sfârâială continuă, din loc în loc explodând cu un bum puternic. Succesiunea de explozii amalgamate, unele încete, aproape inaudibile, altele tari de-ți sărea inima erau premergătoare doar spectacolului principal. Chiar când ne-am oprit din coborâre, la 20-30 de metri de marea de lavă de dedesubt, unde totul era filtrat de lumina roșiatică și de vaporii din jur, de peste tot, o bubuitură ca o explozie de dinamită ne-a cutremurat, tot cerul de deasupra noastră fiind roșu, încins de parcursul unui fulger mai mare.

Copiii s-au speriat și au început să plângă, să bată din picioare și să încerce să se dea jos de pe scaun. Mamele lor se panicaseră și ele, și spuneau c-ar vrea să se ridice numai o secundă, ca să-i ia în brațe, unele dintre ele țipând fără să realizeze. Centurile îi țineau și pe unii și pe ceilalți captivi în scaunele lor, făcându-i să țipe parcă mai abitir din cauza senzației clautrofobe pe care le-o dădea faptul că nu se puteau mișca. Toți ceilalți erau terifiați și-și puteau ține spaima înăuntru numai încleștându-și puternic dinții. Responsabilul ne-a rugat pe toți să ne păstrăm calmul, și ne asigura că eram în siguranță deplină. N-aveam de ce să ne facem griji. Una dintre cele două gemene și-a desfăcut centura și s-a dus cu o tavă la fiecare dintre copiii agitați. Le-a oferit niște jeleuri colorate, pe care cei mici păreau să le suspecteze la început, dar în cele din urmă le mâncau curioși, calmându-se puțin din agitarea lor. Pe măsură ce dulciurile își făceau efectul, și încăperea se recufunda în zgomotul care venea numai de afară, lăsându-ne totuși pe toți înfricoșați. În scurt timp, am sesizat un mic vuiet, și am simțit un curent – aparatele de aer condiționat lucrau din greu, pentru că, fiind așa de aproape de lava încinsă probabil ne-am fi copt cu toții, fără ele.

Un nou fulger a străbătut cerul, de data asta numai parțial între nori, cam pe la jumătate curbându-și brusc drumul, printre bobițele hialine care nu încetau să cadă cu putere și repeziciune, deja de mai bine de 20 de minute. Pietricelele din calea fulgerului explodau, luminând cerul ca niște artificii extrem de minuțios alcătuite. Fulgerele începuseră și ele să se îndesească, unele mai mari, altele mai mici, dar întotdeauna înspăimântătoare și frumoase, prinse între două lumi de foc. Și tot între cele două lumi ne aflam și noi, protejați doar de niște geamuri ce acum nu mai ofereau nimănui senzația de siguranță deplină. Puteam auzi fiecare inimă în parte, și fiecare bătea ca nebuna, sărind și împiedicându-se la fiecare bubuitură mai mare de afară. M-am uitat în jurul meu și m-am gândit ce norocoși erau oamenii ăștia, că aveau totuși un loc în care să se poată ascunde de o asemenea calamitate, ba chiar să se și poată bucura de spectacolul pe care măreția ei îl desfășura în fața cui voia să-l vadă. 

O a doua alarmă s-a declanșat, iar o femeie a scos un țipăt scurt, neputându-și-l suprima la timp. Nu știam ce putea să însemne asta, dar era evident că urma să se întâmple ceva, pentru că începuserăm iarăși să coborâm, înainte chiar ca responsabilul să ne vorbească din nou calm prin difuzor, spunându-ne că se preconizează o intensificare a furtunii, care ar putea deveni chiar de nivelul al doilea. Am văzut cum oamenii s-au stăpânit cu greu, fiecare plângând, rugându-se sau întrebându-se dacă va supraviețui, în solitudine – cumva nu mai aveau energie sau timp pentru nimic altceva decât pentru sine. 

Tha, însă, s-a întors înspre mine pe jumătate zâmbind, și mi-a spus șoptit că el a supraviețuit un nivel 1, când era mic, la el în sat. Și buncărul lor, după spusele lui, nu era nici pe jumătate așa de performant, și nici n-avea toate componentele 100% mecanice, așa că a trebuit să reparăm întâi electrica, înainte să putem ieși de acolo. A fost distractiv. Mă-ndoiam că ar fi fost distractiv, iar privirea pe care i-a aruncat-o Fox îmi spunea că probabil fusese îngrozitor.

Responsabilul ne-a spus că o să ne scufundăm în lavă, dar că până atunci trebuie să ne pregătim pentru orice. Nu știam ce însemna nivelul doi de furtună, dar trebuie să fi fost ceva teribil, dacă cineva prefera să se scufunde într-o lavă pseudo-solidă decât să aștepte afară, ca să o vadă. Pe măsură ce lava începea să acopere ca fluxul micul nostru submarin, speranțele și temerile căpătau glas mai tare, iar sus, începuseră rafale de vânt care împrăștiau grindina aceea cristalină când într-o direcție, când într-alta. Fulgere înroșiseră tot cerul, urlând unul după altul ca niște monștri titanici care se luptă pentru supremație. Momentele de pauză dintre ele se micșoraseră gradual, până când ajunseseră să se întrepătrundă, să se lovească, să se unească și să producă niște picături chiar mai mari de grindină, care trocăiau pe acoperișul nostru ce ni se părea deodată prea firav. Mă bucuram că ne cufundam în lavă, pentru că afară nu mai era decât iadul, susul devenind oglinda demonică a mării de lavă, arătându-i cine are adevărata putere. Înainte să ne afundăm cu totul am auzit încă un bum, unul înfundat de data asta, ca un ultim muget, iar odată cu el s-au dus luminile, iar noi nu ne-am mai mișcat decât din inerție. Mă simțeam ca și cum aș fi plutit în eter, ca și cum n-aș mai fi fost ancorată în realitatea asta de corpul în care mă aflam, ci zburam deasupra tuturor, ca un ochi care observă și se minunează. 

Eram în sfârșit în siguranță, dar și într-un întuneric de cavou, prizonierii salvatorilor noștri. Nimeni nu țipa, nimeni nu se agita, totuși, cum m-aș fi așteptat, ci auzeam de peste tot răsuflări ușurate. În scurt timp s-au aprins niște lumini de urgență, frumoase și familiare, care am aflat mai târziu că erau alimentate de electricitatea produsă un motor cu aburi. Era și normal să existe așa ceva când știai că poți sta o perioadă ascuns în măruntaiele febrile ale pământului.

Tha s-a aplecat cât a putut, ținut fiind de propria lui centura, cât să o poată vedea pe Fox de mine care mă interpuneam între ei. 

– Ce minunăție ai aici, nici n-a clipit la pulsul electric de mai devreme, i-a spus ei, iar apoi s-a uitat la mine și mi-a zâmbit ca și când acum eram ca frații de cruce, adăugând cu un fel de mândrie: androizii normali ar fi avut toate circuitele cerebrale complet arse, dacă erau porniți. De unde ai știut că rezistă? I-ați făcut teste?

– Intuiția, i-a răspuns sec Fox, care mi se părea dintr-odată mai tăcută, mai rece. Altfel, în orice caz. 

Am stat prinși sub lavă, protejați de masa densă a ei aproape două ore, dar imediat după ce am ajuns acolo, toate centurile au fost desfăcute, și ne-am putut plimba în voie, cine a avut nevoie a putut merge la toaletă, iar unii chiar au mers într-o altă cameră să se întindă puțin, după ce au luat niște calmante. Aici nu mai era niciun pericol, mi-a spus Tha, chiar în timp ce am simțit un fel de mică zdruncinătură – ca un cutremur plăpând.

– Da, mi-a răspuns Fox în locul lui, când m-am uitat cu suspiciune, și dacă e să cadă podul de deasupra…

– Nu cred că e posibil să se întâmple, doar e făcut de Reeza, a întrerupt-o Tha, ca și când o asemenea prostie rar mai auzi.

– …și dacă e să cadă, tot am fi în siguranță pentru o perioadă destul de lungă.

– Câteva zile? Am întrebat-o eu, uitându-mă cu jind la un fursec pe care îl mânca Fox cu plăcere, iar pe care corpul meu îmi spunea clar că nu și-l dorește.

– Câteva luni, a răspuns Tha entuziasmat. Sunt mult mai practice decât cele săpate în pământ, datorită energiei abundente pe care o ai fără prea mare efort. Îți trebuie numai să ai uneltele potrivite, iar aici, evident, nu ai doar uneltele potrivite, ci și 2-3 rezerve ale lor. M-am uitat la Fox, să văd cum reacționează la faptul că a întrerupt-o Tha, dar nu părea să fie deranjată în vreun fel. 

– Ești cealaltă! Am spus eu fără să realizez că vorbesc cu voce tare.

– Cealaltă? A întrebat Tha, cu gura plină cu un fursec, devenind din ce în ce mai relaxat și mai afabil. 

– Așa e. Da. 

Simplitatea cu care a recunoscut că nu era Fox m-a lăsat perplex. Nu înțelegeam cum putea fi atât de relaxată în condițiile în care ne aflam, în situația bizară în care se găsea ea însăși, cu o rezidentă străină în propriul corp. Într-un fel văzând peste umărul ei un perete negru de lavă care ne oglindea perfect am realizat că pentru ea lumea asta cu toate bizareriile ei era normală. Pentru femeia asta extraterestră nici eu nu eram o întâmplare sau o bizarerie. Și poate nici Fox. 

– Numele meu este Sela Koro din Firal-Afal, a spus ea clar, dar fără vreun soi de mândrie ascunsă. Era unul dintre acei oameni care fuseseră întotdeauna mai sus decât alții și-atunci deveniseră familiari cu propria lor măreție. Nu mai aveau vreun folos pentru mândrie sau pentru aroganță. Ei sunt cu adevărat oameni modești, pentru că, deși mari – inteligenți, cu o tradiție de secole în familie, cu frumusețe, cu resurse, cu orice își poate dori sau imagina un simplu muritor – ei știu că ceilalți îi văd chiar mai mari decât sunt de fapt și îi pun pe un piedestal chiar mai sus decât consideră ei înșiși că ar merita să fie puși.

Și exact așa s-a și întâmplat. A fost suficient să își spună numele, ca un sunet de mirare să străbată toată sala. Două minute mai târziu, responsabilul, însoțit de gemene, era în fața noastră și ne invita într-o cameră alăturată. E pentru VIP-uri, completase el ușor rușinat, uitându-se la oamenii transformați brusc într-o rasă de șacal specifică numai omului. Invitația îi fusese adresată numai lui Fox, Selei, de fapt, și evident și mie, eu fiind ca un apendice al ei în societatea asta ciudat de normală, dacă te uitai numai la cei care o populau. Fiecare avea temerile sale, frica de moarte fiind aceeași ca peste tot, însă cu toții uitau repede de ea, dacă vreun mic eveniment, ca descoperirea că vreo personalitate era printre ei, îi lua prin surprindere. Care mai de care se zgâia la Sela, probabil fără să realizeze, condus de o curiozitate pe care o înțelegeam chiar prea bine. Și eu eram curioasă cu privire la Sela, doar că din alte motive decât erau ei. În fine, când am dat să trec în camera alăturată, i-am făcut un semn lui Tha, care părea de-a dreptul părăsit, stând exact în același loc în care fuseserăm când veniseră să ne facă invitația. S-a luminat la față, venind ca un cățel după noi, aproape văzând cum dă din coadă. Îmi plăcea de el, și, pesemne că și Selei, pentru că nu a avut nicio obiecție când l-a văzut intrând, ba chiar mi se păruse că văd un zâmbet stăpânit.

Camera cea nouă era ca o oglindă a celeilalte ca dimensiune și ca poziționare, dar complet opusă în ceea ce privește aspectul: aici scaunele din mijlocul camerei erau înlocuite de doar câteva fotolii mari și care păreau a fi foarte confortabile. De jur împrejur erau aliniate șase capsule de tipul celor pe care le mai văzusem prin filmele SF, și care chiar arătau științifico-fantastic, cu capacele semitransparente, patru dintre ele colorate cu verde, iar celelalte două cu roșu, toate având o mulțime de tuburi conectate pe laterale, iar pe față scrisuri din pixeli verde turcoaz. Camere barice, mi-a explicat Tha, care se ținea după mine, evident curios în ceea ce mă privea, dar și dornic de conversație, de care Sela nu părea atrasă.

Ea luase loc pe unul dintre fotolii – un loc nici prea în margine, nici prea în mijloc – și își studia tableta cu o atenție exclusivă. Rar vezi oameni care să poată fi absorbiți în așa fel de ceea ce fac – mătușa Martha era unul dintre ei, iar mie mi se părea fascinant să o urmăresc când gătea, când citea, sau chiar când se uita la vreun film: era complet imersată în activitatea ei, iar dacă îi puneai vreo întrebare, era incapabilă să se rupă imediat de la ce făcea, întorcând capul spre tine după două secunde și întrebându-te cu seninătate ce ai spus. Așa era și Sela, așa că știam că n-avea încă rost să mă aventurez într-o discuție pe care ea nu ar fi vrut să o întrețină. Până la urmă nu știam nimic despre ființa asta, un motiv în plus să evit a pune întrebările ale căror răspunsuri îmi doream să le știu. Am realizat că cel mai bun mod de a afla lucruri despre lumea în care mă aflam era să continui să vorbesc cu Tha, care, deși nerăbdător să afle lucruri noi despre mine, era și bucuros să vorbească, să povestească, să explice.

Tha îmi explica felul în care funcționau cele 6 camere barice, care aparent erau mult diferite între ele. Una chiar avea și funcție de somn vegetativ – ceea ce, îmi spunea el, era o chestie extraordinar de rară, pentru că tehnologia folosită era foarte complexă, și se putea strica foarte ușor, iar materialele de care era nevoie ca ea să funcționeze perfect erau foarte costisitoare, două dintre ele găsindu-se pe a treia casă și fiind importate de acolo numai la schimburile anuale. A treia casă, era mult mai apropiată decât îmi apăruse mie în vise, și existau niște mici navete care făceau un du-te vino continuu în vremea zeilor – practic în toată istoria nouă, cum a precizat Tha cu patos – dar de când cu noul regim care se vrusese democrație (și care ajunsese în câțiva ani la imperiu cuceritor și tiranie), se răriseră și aceste drumuri interplanetare numite hahshak. 

Reeza, îmi spunea Tha – care aveam senzația că așteptase să spună toate lucrurile astea de multă vreme, iar acum că găsise pe cineva care să-l asculte, era mai fericit ca oricând – era o zeiță incomparabilă. Nu existase nimic similar nici în istoria anticilor, din ce citise el cel puțin, iar între cele 14 zeități, n-avea egal: era nu doar frumoasă în forma pe care le-o dădea avatarelor sale, ci și comportamentul ei părea a fi pur și supunându-se cu adevărat unei morale superioare. De multe ori alții o criticaseră tocmai pentru asta, dar Tha era convins că ceilalți zei se comportau exact ca oamenii de rând, fără jenă să facă tot felul de prostii, dar și de atrocități, scăpând de judecată, pentru că erau într-adevăr zei care nu puteau fi trași la răspundere. Puterea lor era cu adevărat imensă, spusese el uitându-se în gol, până când l-am întrebat ce s-a întamplat cu ei, de nu mai erau la conducere. 

– Povestea lor e simplă, și sub nicio formă străină de atâtea altele ale monarhiilor lumii antice, spusese Tha. Zeii trăiau în avatarele lor, forme umane, de cele mai multe ori, având o pletoră de oameni care să îi servească, în schimbul protecției lor divine. Protecția n-o mai simțea nimeni, fiecare având o viață proprie, făcând agricultură, lucrând ca funcționar, sau mai știu eu ce, mulți visând totuși să ajungă în apropierea lor. Cu timpul, cei care chiar ajunseseră să fie servitorii apropiați ai zeilor au ajuns să conducă, de fapt, lumea, să întemeieze tot felul de comisii, să ia tot felul de taxe. De câteva secole încoace, societatea celei de-a doua case era din ce în ce mai asuprită, iar cei care ne conduceau aveau din ce în ce mai multă influență. Preotesele, cele cu cea mai multă putere, aveau între ele una cu putere absolută. Ea însăși era ca un fel de zeiță cu puteri nemărginite. Dar, dacă înainte vindecau oamenii în călătoriile lor care durau uneori toată viața, spre final majoritatea nu mai ieșea din temple, de care oamenii normali nici nu aveau voie să se apropie fără un permis special de la administratorul lor local – un guvernator sau un șef al satului. Iar în ultimii ani nimeni nu mai dădea permise, pământurile erau din ce în ce mai greu de cultivat și produceau recolte mai mici, căldura se întețise, pedepsele publice se îndesiseră… Lumea se săturase să fie condusă de zei. Și, într-o zi, pe toate clădirile ne-au anunțat sec că zeii au fost aboliți, învinși, puși în capsule și adormiți pentru vecie. Unora li s-a părut a fi o blasfemie și au plâns cu amărăciune, altora li s-a părut o binecuvântare. Cert e că lumea s-a schimbat complet. Cine conducea a fost dat jos și înlocuit cu altcineva. Ideologia era acum alta: poporul conducea… dar poporul n-a condus niciodată, și nici acum n-a fost așa. Poporul moare în continuare de foame, chiar mai abitir decât înainte, de-abia acum simțind care fusese rolul zeilor în lumea noastră. Dar ar fi bine să-mi țin gura asta mare, dacă vreau să ies de aici și să fiu încă liber. 

I-am simțit înflăcărarea, revolta dar și teama de ceea ce urma să vină. Aș fi vrut să îl întreb dacă el credea că zeii erau în continuare soluția pentru ei, pe planeta asta. Știam totuși, după expresia lui de om oprimat, cenzurat, că nu mi-ar fi putut răspunde. Tocmai cunoscusem rezistența. 

M-am uitat la geamul negru, în care ne reflectam perfect. 

– Ce frumoasă e sticla asta. Oare cum o fi fost făcută ca să reziste la asemenea forțe?

– E, ca oricare alta, din carbon.

– E un diamant? 

– Da, așa se numea în lumea antică. La noi e numit simplu sticlă, fiindcă e ușor de făcut și e folosit peste tot. Ba chiar aici este folosit un tip deosebit – e prelucrat în laboratoare, iradiat și para iradiat ca să fie de 10 ori mai dur decât diamantul obișnuit pe care îl găseau anticii în lumea lor. Și tot… diamante, ca să zic așa, sunt și o parte din pietricelele de grindină. Eu zic să iei unul cu tine dacă te întorci acasă… s-a oprit brusc, realizând că era la fel de periculos să menționeze ce eram, pe cât era să-și spună convingerile cu voce tare. 

– Ai văzut-o vreodată pe Reeza? Am întrebat eu ca să schimb subiectul, iar el a și scos dintr-un buzunar, ca și cum era pregătit demult pentru momentul ăsta, o cutiuță care, atunci când a deschis-o, s-a dovedit a fi un mic container securizat, pentru conținutul de dinăuntru – un fel de mică tabletă circulară, de dimensiunea unei monezi de 50 bani, care avea tot felul de informații interzise, cum le-a numit el. Mi-a arătat două imagini care se mișcau în buclă, ca niște gif-uri, cu două femei într-adevăr extraordinar de frumoase și de strălucitoare. Imaginile, am fost surprinsă să văd, erau 2D, spre deosebire de tot ce văzusem până atunci pe acolo. 

– 2D-ul ocupă mai puțin spațiu, mi-a explicat el. Am nevoie de cât mai multe informații băgate în cutiuța asta mică, pentru că s-au interzis multe lucruri, de când cu noul… regim. Multe dintre ele s-ar pierde pentru totdeauna dacă n-ar fi cutiuța asta, care mai are ceva extraordinar: un sistem de tracking atât de avansat că o pot arunca în mare și tot o mai pot găsi câteva săptămâni după aia. A închis-o și a băgat-o înapoi în buzunar, lăsându-mă să mă gândesc la cele două avatare ale Reezei. 

Am început să ne apropiem de Sela. Ne-am așezat stingheri lângă ea, parcă simțindu-ne într-un fel vinovați pentru cât de bine ne înțelegeam și pentru cât de ușor evoluau discuțiile noastre. Eu eram și curioasă de ceea ce aș putea afla despre Fox de la ea. Îmi imaginam că mințile lor trebuie să fie interconectate într-un fel, și că era posibil ca ea să îi știe fiecare gând ascuns. Aș fi vrut să o întreb pe Sela dacă era într-adevăr așa cum spunea Fox, că acum era o altă persoană, că nu doar sexualitatea i se schimbase, ci și întregul aparat logic suferise o metamorfoză atunci când murise Dan. Sigur, suferința, vina mai ales, te schimbă, dar cred că uneori nu faci altceva decât să te ascunzi chiar de tine însuți. Evident, chiar dacă Sela ar fi știut răspunsurile tuturor întrebărilor mele, tot nu mi le-ar fi spus, mi-era asta destul de clar, pentru că nu-ți trădezi oamenii cei mai apropiați, cu atât mai puțin pe cei cu care ai de împărtășit același corp pentru o veșnicie, poate. Plus că, mi-a trecut prin minte, poate Fox era acolo și vedea tot, de fapt, supraveghind-o și pe Sela, și poate și pe noi. 

Tot gândindu-mă la felul în care mi se păruse mie locașul în care mintea mea prezida acum ca o regină, la cât de vast mi se înfățișase, spre deosebire de atunci când eram eu, eu cea originală, când spațiul pentru gânduri nu mi-era nici mare nici mic, ci tocmai la fix, am realizat ce înghesuială trebuie să fi fost în mintea Selei. Îmi reaminteam senzația neplăcută pe care o avusesem când apăruse holograma căpitanului în cockpitul ursului, și disconfortul pe care l-am avut atunci. Așa-mi imaginam că trebuia să se simtă și Sela, chiar dacă la exterior afișa o mină calmă și benevolentă. Iar Fox, ce căutase Fox așa de tare, de ajunsese într-o lume dintr-un viitor al nostru, creată fie și numai parțial de gândurile mele care trecuseră bariera timpului și spațiului într-un fel în care nu mi-l puteam explica, dar care eram sigură că se întâmplase cu adevărat. Stând în liniște lângă Sela, puteam să o văd mai bine, să văd cum se încruntă, cum zâmbește, cum fiecare lucru pe care îl face îi provoacă o expresie aproape imperceptibilă, totuși, dar care o făcea pentru mine o persoană mai reală decât o simțisem până atunci.

– Furtuna e aproape gata, a spus ea când și-a ridicat în sfârșit ochii de pe tabletă – o tabletă de diamant, m-am gândit eu cu o ușoară ironie, dar, de ce nu, și cu invidie. În vreo 20 de minute o să urcăm și atunci va trebui să ne grăbim – n-am întârziat niciodată, nu o să încep acum.

– Și-apoi? Când ajungem acolo unde vrei să ajungem, ce-o să se întâmple? Am întrebat eu, vrând să-mi confirme că mergem acolo unde presupuneam, nu unde declarase.

– Voi primi o diplomă, îmi vor da niște chei – unele universale – și de-atunci încolo îmi voi fi îndeplinit visul de a fi prima din clanul meu care este șef al laboratoarelor Koro. A ridicat din sprâncene cu tonul de e de-ajuns explicația mea? 

Dar nu era de ajuns. Nu era nici mulțumitoare. Cel mai sigur era să vorbim afară, după ce eram din nou pe drumul nostru, dar n-am mai avut răbdare. 

– Și iepurele? Am întrebat eu, știind că nimeni altcineva n-ar fi înțeles despre ce vorbeam.

– Iepurele… cum îi spuneți voi, după aia. Nu e… urgent. Nu azi. S-a uitat la mine intens, apoi și-a întors privirea spre Tha, căruia i-a spus sec: tu vii cu noi.

El s-a uitat la ea, evident neînțelegând despre ce era vorba, și nici eu nu înțelegeam, dar cumva bănuiam că nu fusese chiar accidentală întâlnirea noastră. Speram totuși ca accidentul lui să nu fi fost chiar provocat de Sela, și, într-un fel îmi era greu s-o văd ca pe un geniu rău, dar mă așteptam la orice. 

– Am nevoie de tine pentru treaba asta de care zice ea.. 

– Care treabă? A întrebat aproape tâmp Tha, uitându-se acum când la mine, când la ea, nevrând parcă să tragă concluzii pripite, și ținându-și firea până la momentul la care ar fi putut să-și formeze una potrivită.

– Iepurele… a spus Sela, fără să se mai uite la el, butonând din nou pe tableta ei.

– Iepurele? 

Tha era uimit până peste poate. Nu înțelegea nimic – era și normal să nu înțeleagă, singurul motiv pentru care îi spuneam așa fiind doar interpretarea mea idioată a unui simbol tatuat. Lui Tha nu-i puteam explica nimic, iar el vedea bine treaba asta, realizare care m-a liniștit puțin. E mare lucru ca oamenii care te ajută să nu fie idioți, iar el, deși vedea că nu înțelesese mai nimic, realizase c-avea să înțeleagă dac-avea răbdare. O altă realizare era probabil și că Sela ar putea să i-o răsplătească cu ceva mai mult decât simple răspunsuri. 

– Fie, mergem la ceremonie, și-apoi la vânătoare de iepuri. Apropo, a spus el, schimbându-și privirea către mine, de când ești aici?

– De câteva ore? Nu mai mult de jumătate de zi, să zicem? De ce?

– Știam eu! Nu ți-ai ales un nume de cod prea potrivit, dacă voiai să nu atragi atenția: nu există iepuri aici. Niciun animal de suprafață, dealtfel.

– Vrei să zici că nu există câini, pisici, cai… urși?

A început să râdă amuzat, intrând parcă într-o stare de relaxare ca și mai devreme. 

– Există, a spus el, dar sunt luurofelfei – animale de companie care nu cresc decât în interiorul complexurilor rezidențiale. Chiar și acolo găsești rar o pisică, mai rar un câine, iar cai… nici nu știu dacă există. Iar asta oricum se întâmplă pentru că primii descălecători veneau de pe prima casă, adică pe Pământ, iar ei nu își imaginau că lumea în care vor trăi ar putea fi atât de aridă și de ostilă. Și-au scos ustensilele de laborator și au dat drumul la treabă: au făcut oi, vaci, capre, chiar și iepuri, animale pe care au considerat că le-ar putea mânca. Dar inginerii lor agronomi n-au reușit să facă pășuni pentru ele, sau măcar zone cu vreun fel de vegetație. Sigur, cu anii au dezvoltat plante care să crească mai ușor în solul nostru fierbinte și uscat. Dar când au reușit, n-au mai revenit la gândul de a crește animale, ci s-au concentrat pe ce aveau: un sol arid, dar foarte bogat, care producea niște fructe, legume, cereale mult mai bogate din punct de vedere nutritiv. Carnea a fost o perioadă de vreo câteva secole considerată un lux, până când a fost scoasă complet din alimentația noastră, în urma unui studiu care ne arăta clar că nu ne făcea decât rău – și animalelor, și nouă, și naturii. 

– Vrei să spui că n-ai mâncat niciodată carne? Am întrebat eu, parcă simțind o părere de rău pentru ceea ce mi se părea că ratase. 

– Nu, și cred că n-ar putea fi decât scârboasă. E un fel de canibalism, să mănânci animale care se chinuie să-și ducă zilele exact ca și tine. 

– Probabil, am spus eu de complezență, amintindu-mi de friptura pe care o mâncasem cu mai putin de două zile înainte.

După cum a spus Sela, în nici 20 de minute, deja începuserăm să urcăm cu sfera noastră protectoare prin magma încinsă. Când am străpuns suprafața de lavă, geamul de diamant al sferei a rămas perfect curat și cristalin, ca și cum ar fi respins cu totul lichidele – era special tratat, îmi șoptise Tha, când mă auzise minunându-mă de treaba asta. Stătea chiar în spatele meu, și ne uitam amândoi la cerul nou, gol, fără nori și fără sori, dar plin de stele, puncte mai mici sau mai mari de lumină albă, exact așa cum le știam. M-am uitat lung la ele, întrebându-mă unde eram și ce căutam de fapt acolo, și unde mi-era casa. Din loc în loc, câte un nor aproape translucid, cu străluciri roz-violet trecea timid peste acoperișul cupolei noastre ascendente. Ajunși la nivel cu podul am ieșit cu toții din coconul nostru protector, fericiți că respiram din nou aerul libertății. Ne-am urcat în vagonul care ne aștepta. I-a lăsat pe primii pe care îi ridicase, apoi pe următorii, și tot așa, fiecare salutându-i pe cei care mai erau rămași în vagon, până când rămăseserăm numai noi trei și doamna cu copilul de 5-6 ani care își pierduse animalul de companie. 

Copilul se foia într-una, încercând să vadă ceva pe tableta mamei lui, dar centura îl împiedica, fapt care îl irita și îl făcea să bâzâie într-una. Mama era calmă, și, când a găsit ce căuta, i-a arătat și copilului care s-a luminat brusc la față. Au coborât și ei, sporovăind, mama spunându-i că întâi iau mașina și-apoi merg după animalul dispărut. 

Cum noi fuseserăm ultimii urcați, la fel am fost și ultimii care am coborât. Am salutat vatmanul politicos și ne-am îndreptat către liftul cilindric. 

– Ce se întâmpla dacă ne prindea furtuna aici, sau în lift? Am întrebat eu, văzând că era totul în regulă, nicio gaură în învelișul diamantin al dragonului.

– Am fi murit pe loc, mi-a răspuns simplu Tha. Nu e problema de grindină sau de fulgere. Nici chiar de explozii. Dar aerul devine mai toxic, iar dacă nimerești să fulgere în apropiere, și adeseori se întâmplă, primul arde oxigenul, apoi nitrogenul și heliul, rămânând numai gaze otrăvitoare în jur. Ți se pot sparge timpanele de la zgomot, te poate fulgera, poți fi otrăvit, poți fi pârjolit de aerul care se încinge brusc… a, și cel mai rău – da, e ceva chiar mai rău – pulsurile îți opresc inima, iar în unele cazuri chiar creierul. În bilă ești protejat de un câmp electromagnetic propriu, de-asta ești cel mai în siguranță acolo. Când am fost în furtuna aia de gradul 1, au fost bătrâni care au murit, pentru că pulsurile erau prea puternice. Iar droizii… ca tine sau cu alte forme sunt chiar mai sensibili la impulsurile electromagnetice. Chiar și cu protecția bilei, alții ca tine, ar fi fost reduși la stadiul de circuite reciclabile.