CZS-Capitolul 9

Stăteam cu toții așezați la masă, cuprinși de o deznădejde furioasă. Sau să fi fost doar starea mea care permea și la ceilalți. Ura față de umanitate mă făcea să simt că clocotesc.

– I-ați salvat de la pieire si așa v-au răsplătit?

Filip dăduse glas frustrării mele. Cu toate că îmi controlam fanteziile violente, modurile grafice în care voiam să-mi imaginez că îi torturez și îi omor pe vinovați, nu-mi puteam stăpâni senzația de furie oarbă. Asta simțeau și ei. Iar Filip nu se putea controla: a dat cu pumnul în masă, și, în furia care ne cuprinsese a luat un scaun cu care se pregătea să arunce spre fereastră când M l-a prins și i l-a luat din mână și l-a pus înapoi la masă. Apoi s-a uitat drept la mine și nu mi-a spus decât atât: controlează-te. Nu înțelegea că asta făceam din răsputeri. 

Câteva momente mai târziu Ofelia și-a tras scaunul mai aproape de mine și apoi l-a îndreptat și pe al meu ușor către ea și m-a luat de mâini.

– Concentrează-te pe mine, mi-a spus ea ușor nesigură de ce urma să facă.

Pentru o clipă am simțit că nu pot și nu vreau să mă eliberez de furie, dar văzându-l pe Filip atât de afectat am strâns din dinți și am încercat să mă concentrez pe Ofelia. La început mi-a fost greu. O vedeam în fața mea, dar nu puteam să simt ce simte, nu puteam să văd ce vede. 

– Respiră odată cu mine, mi-a spus ea încet și am încercat să mă concentrez pe respirația ei, să inspir odată cu ea, să expir odată cu ea. Iar și iar, până când, încetul cu încetul am început să o simt. Parcă energia ei permease într-a mea prin vârful degetelor. Au început să mi se formeze în cap imagini din cele mai diverse. Imagini în care mi-era greu să îmi dau seama cine erau protagoniștii. Mi-era clar că Ofelia încerca să se gândească la momente frumoase din viața ei. Am recunoscut niște ochi într-un căpușor micuț, de copil de doișpe-treișpe ani, ai lui Filip care stătea aproape lipit de M, acum cu spatele la noi și care părea să se joace table cu un bărbat, căruia Filip i-a zis tati. O femeie a intrat dintr-o parte și a pupat-o pe cap pe Ofelia făcându-i un semn cu degetul arătător… un soi de nu se cuvine! Și am simțit cum Ofelia s-a rușinat. Apoi amintirea s-a metamorfozat într-o alta, parcă mai veche, în care stătea cocoțată pe un gard răpănos, la marginea a ceea ce părea un drum forestier. Bătea din picior cu o precizie ca de ceas, tic cu vârful, tac cu călcâiul, ascultând absentă la cântecul greierilor, trăgând din când în când fără să realizeze din țigară. S-a auzit un zgomot din pădure și a aruncat o privire către drumul județean care se vedea la câțiva zeci de metri mai la dreapta: era pustiu, ca și cum ar fi venit și s-ar fi dus către nicăieri. A întors încet capul către sunet, ca și cum ar fi avut tot timpul din lume. Și chiar îl avea. Ce era mai rău se întâmplase deja, gând care mi-a dat o stare de greață. Atunci a apărut M, pe care ea îl vedea pentru prima oară. La început i s-a părut că nu vede bine. În mijlocul pustietății, în miez de noapte. Cum era posibil să mai fie altcineva acolo? S-a uitat la el întrebându-se dacă o să-i facă și el rău și cumva s-a surprins și pe sine că răspunsul era un simplu nu, nu cred c-o să-mi facă nimic. Nu știa de unde trăsese concluzia asta, dar îi plăcea să pară că are lucrurile sub control, așa că s-a dat jos de pe gard și a luat-o spre el cu hotărâre. Când li s-au întâlnit privirile în lumina slabă a lunii se simțea goală și pe dinăuntru și pe dinafară și avea senzația că și el simte asta și că poate vedea tot ce simte, tot ce gândește. Mi s-a părut ciudat să-l văd pe M prin ochii ei. Părea uriaș. Ei i se părea că arată ca un viking sălbatic cu părul lui ciufulit, barba deasă și neagră și cu ochii lui roșii care sclipeau în lumina lunii ca două flăcări și cu o toporișcă în mâna dreaptă. Am crezut pentru o secundă că o s-o ia la fugă. Dar M, M se uita la ea cu cea mai sinceră compasiune. Cu înțelegere. Și-a dat jos vesta de fâș pe care o avea trasă peste o cămașă în carouri și i-a pus-o Ofeliei peste umeri, acoperindu-i top-ul care avea o bretea ruptă și care era pătat de sânge.

– Dacă vrei, am camioneta la vreo doi kilometri în direcția aia, a spus M și a arătat vag într-o parte. Am acolo și telefonul, am și o baterie externă, în caz că vrei să-l încarci pe al tău. 

Ofelia n-a zis nimic. El a dat din umeri, apoi a spus că-l cheamă M și a luat-o în direcția indicată fără să-i spună să vină cu el. Ofelia s-a uitat la toporișcă și a decis că, dacă ar fi vrut să-i facă ceva, probabil ar fi făcut asta deja, așa că a luat-o după el. Câțiva zeci de metri mai încolo a realizat ce auzise mai devreme: M aduna acum niște lemne de pe jos. Ramuri mai groase sau mai subțiri, tăiate cam la aceeași lungime și pe care probabil le lăsase brusc jos când o văzuse pe Ofelia printre copaci.

– Te cheamă M? a întrebat timid Ofelia, simțindu-se stingheră, urmărindu-l pe M care părea să strângă până la ultima rămurică. 

– M, da, i-a spus el pe un ton cald, dar fără să se uite la ea. Mă uitam la el prin ochii ei și parcă mi se umplea sufletul de recunoștință, probabil ceea ce simțea ea, dar și ceea ce simțeam eu. Eram recunoscătoare că mi-l arăta pe M. Realizam acum că-mi fusese dor de el, dacă mai știam ce însemna dorul. Realizam cât de mult îmi lipsise de când îl trimisesem aici.

– E un pic de mers până la mașină, dar promit că ajungem repede, a spus el în timp ce strângea lemnele cu o funie, apoi a continuat pe un ton care îi trăda disconfortul: ești în siguranță cu mine. 

– Știu, i-a răspuns ea cu o voce mică. 

– Ești OK? Te doare ceva?

– Sunt OK, a scâncit și a încercat să-și înăbușe plânsul.

– E OK să plângi, i-a spus el simplu. Și eu mai plâng câteodată. 

Când am ieșit din starea asta de reverie mă simțeam tristă, e drept, dar simțeam și că eram acceptată. Că suferința mea era nu doar normală în circumstanțele astea, dar și ceva ce cu toții simțiseră mai-nainte, lucruri pe care le puteau înțelege și cu care puteau rezona.

I-am zâmbit Ofeliei și, pentru prima dată după mult timp, am simțit nevoia să răsplătesc o faptă bună, așa că le-am trimis un val de ușurare.

– Reeza! A strigat Filip bătând cu palma în masă și luându-ne pe toți prin surprindere. Știu unde trebuie să te ducem, a zis el. La blocul ars!

– La blocul ars? A întrebat Ofelia, căreia i se părea că Filip ar putea să aibă, totuși, o idee bună.

– M, nu mai știi că ai zis chiar tu atunci că ai simțit o energie familiară când ați fost să investigați incidentul?

– Ba da, îmi amintesc și eu, a zis Ofelia cu un entuziasm vădit.

– E posibil să fi fost ceva acolo, a zis el, dar nu știu cu ce ne-ar mai putea ajuta după atâția ani. Poate l-au și renovat între timp.

– Nu, nu l-au renovat! Trec mereu pe acolo, arată exact la fel… sau mai rău chiar. Și chiar dacă nu găsim nimic, nu e departe. Nu pierdem mai mult de câteva ore, timp în care poate ne vine o altă idee.

În câteva minute eram deja înapoi în mașina cu care Filip mă adusese de la hotelul unde mă cazase M în fuga noastră nebună de la spital. M conducea de data asta și mi se părea cel mai ciudat lucru din lume. Îl văzusem pe M în atâtea situații, dar asta mi se părea de departe cea mai bizară. Poate pentru că, pentru mine, el avea încărcătura lumii de dincolo. Îl văzusem în atâtea situații acolo încât părea complet nelalocul lui în lumea asta. Sigur, nu părea să se simtă deloc așa. Era doar percepția mea care îmi juca feste.

Când am ajuns la bloc am simțit ca și cum m-ar fi lovit un tsunami. O gaură de doi pe doi se căsca larg în laterala blocului, chiar la ultimul etaj. Blocul părea ars de pe la etajul 6 în sus. Dar la ultimul etaj părea totul chiar mai ars decât în rest. Negrul mai negru decât în alte locuri. În timp ce fixam cu privirea gaura, Ofelia a trecut pe lângă noi și a mers să salute un grup de oameni. Aparent se cunoștea cu locatarii din zonă.

Blocul nemaifiind în folosință a trebuit să urc pe scări și am aflat noi limitări ale corpului meu. Practic ne-am oprit odată la două etaje ca să-mi pot recăpăta suflul. Ușa unuia dintre apartamentele de la etajul al șaselea era scoasă din balamale după ce fusese dărâmată, iar acum stătea culcată de-a lungul unui perete, și, contrar așteptărilor lui Filip nu fusese arsă deloc. De altfel, scara părea neatinsă de flăcări.

– Și-acum să vedem de unde până unde ține gaura de vierme. 

Ofelia a străbătut holul și a intrat în sufragerie fără să arunce o a doua privire în jur. Știa exact unde trebuia să se uite. Apartamentul ăsta nu părea ars deloc. Dar pe tavan era o urmă clară, ca și când un con de foc l-ar fi pătruns. Un con orientat către exterior, a remarcat Filip, după forma negrelii, care prindea și o parte din peretele cu geamul. Ofelia s-a întors brusc și ne-a făcut semn. Am urcat direct la șapte, la apartamentul de deasupra. Acolo urma părea ceva mai mare și părea să facă parte din aceeași formă conică. Apoi am luat-o spre etajul al optulea. 

Cu toții anticipam ce vom vedea acolo: o zonă arsă a tavanului, a podelei și a pereților dinspre geam. La nouă, totuși, forma era mai puțin vizibilă. Asta pentru că aici arsese tot apartamentul. Mai totul era complet carbonizat. Pereții erau negri până pe casa scării și părea să continue cu nuanțe chiar mai închise în sus. Dar la geam conul se vedea clar. Aici mirosea a ars mult mai puternic decât la etajele inferioare. Un ars umed, înecăcios, a remarcat Filip aproape dezgustat, mirându-se că încă se mai păstra mirosul după atâta timp.  

– Ancheta s-a încheiat cu concluzia că focul ar fi pornit de la lampa asta, ne-a indicat cu degetul Ofelia, odată intrați în sufrageria de la etajul al doisprezecelea.

– Ancheta nu știa de existența celei de-A Doua Case, am spus eu simțind clar cât de familiar mi-era locul, neputând totuși să spun de ce.

– Reeza! M m-a strigat din bucătărie, de unde a și venit o secundă mai târziu ținând un flyer în mână.

– Pare să facă reclamă la o instalație de artă, a spus Filip luându-i flyerul din mână și aducându-mi-l, ca să ne uităm pe el împreună.

– Uitați-vă la titlu, a spus M cu un oftat imperceptibil.

– Poarta către A Doua Casă.