CZS-Capitolul 8

Cerul se transformase complet în ceva greu de acceptat ca fiind real, în ceva și mai extraterestru, și mai amenințător, dar poate chiar de-asta și mai frumos ca până atunci. Un nor imens făcut parcă din flăcări de metan, stinse din loc în loc cu agregate de cristale negre de o strălucire vie, dar stranie, începuse să învăluie mai întâi orizontul, din direcția din care veniserăm, și, treptat să devină acoperișul lumii. Numai steaua albastră mai lumina timid.

Am luat-o după ei, iar la un moment dat am avut senzația ciudată că mi-a căzut ceva din buzunar. Am pus mâna, dar era imposibil, căci nu venisem pe lumea asta decât ca spirit, ca o conștiință imaterială. Ce-aș fi putut scăpa? Graba cu care alergau Fox și Thanatos m-a făcut să mă concentrez pe ce era înaintea mea: am alergat în urma lor, nu mult – câteva sute de metri, către înapoi, ca să ajungem undeva unde nu era aparent nimic afară doar de un disc metalic de o culoare verde-albăstruie la nivelul solului și de o linie groasă inserate amândouă direct în suprafața podului, cu un înscris ilizibil undeva în stânga lor. Cei doi s-au așezat în dreptul liniei, iar eu m-am pus chiar în spatele lor, ca și cum așteptam ceva la o coadă prost organizată. N-a durat mai mult de o secundă până când linia – mai degrabă un dreptunghi – a început să se ridice și odată cu ea și discul de metal. Nu mai mult de 5 secunde mai târziu stăteam în fața a ceea ce părea a fi un fel de lift protejat de o barieră de lumină – ca acele ecrane de apă cu picăturile mai mici sau mai mari care formează tot felul de imagini. Tha a trecut primul prin ecranul luminos care părea a se fi deschis ca o floare, scanându-l cu totul, tridimensional. Apoi Fox. Ambii calmi, ca și când ar mai fi făcut asta de sute de ori înainte. Când a fost rândul meu nu m-am putut abține să nu-mi fie un fel de teamă. N-am simțit nimic, contrar a ceea ce anticipasem eu. Nici măcar vreo gâdilătură, cu atât mai puțin invazia conștiinței de către cine știe ce forță exterioară, de care-mi era, de fapt, frică. Odată trecută prin poarta de lumină am putut intra în liftul cu forma cilindrică, și, de grăbit ce era, și-a închis ușa imediat ce am pășit înăuntru, înainte să mă dezmeticesc fiind deja într-o mișcare descendentă. Numai câteva secunde mai târziu ne-am oprit iar, ușa s-a deschis, și un mic sunet, ca un fel de bipăit ne-a poftit afară. Sau nu chiar afară, pentru că acum eram înăuntrul monstrului transparent, văzând cu stupoare că acolo nu era niciun aparat digestiv și nici unul care să producă flăcări. Șarpele, dragonul amenințător era acum ca o mamă, care cum a simțit pericolul și-a și ascuns puii în marsupiul ei protector.

Și ce priveliște de vis era acolo, ce basm al tuturor simțurilor. Vacarmul de afară, un zgomot de fundal a cărui intensitate nu i-o puteai aprecia cu adevărat până când nu se oprea cu totul, înceta și el, ca și când ar fi rămas la fel de mut ca și mine în fața noului număr de magie. Era complet liniște – mai liniște decât în burta ursului nostru călător. Mirosul părea să fie ceva care semăna a pajiște verde vara. A soare trecut prin fereastră, când te dai jos din pat dimineața. A aer curat și ozon. Mi s-a părut ciudat că pot simți încă mirosurile, dar nu mi-am pus nicio întrebare. Ce rost ar fi avut. Mi-am concentrat atenția pe minunea înăuntrul căreia ne aflam nu doar noi, ci și alții. Curând, un fel de tren a oprit chiar în dreptul nostru, a așteptat să ne așezăm la locurile noastre și să ne punem o centură de siguranță fină ca o eșarfă de borangic și-apoi a pornit într-o accelerare rapidă dar subtilă. În viteză, lumea de dincolo de geamurile cu sclipiri de curcubeu părea acum magnifică, părea ca generată de o ființă superioară numai cu scopul de a ne minuna pe noi, micile făpturi duse de trecerea timpului cine mai știe pe unde, înainte de a atinge un caldarâm dur și rece. 

Norul albastru și gri și negru acoperise acum aproape întregul cer, întunecându-se și mai mult, numai o rază firavă, parcă mai albastră ca înainte, scăpând încă de sub asuprirea noii cupole. Dar eu știam că nu va dura mult până va fi și ea izgonită din noua noastră lume care devenise chiar mai întunecată. Odată ce ochii se ajustau pentru noua lumină, puteai să vezi și că nu era cu nimic mai urâtă, ci, dimpotrivă, limbile de foc scăpaseră de nuanțele lor albastre, iar flăcările erau acum aproape albe și strălucitoare, ca artificiile pe care le ții să-ți ardă cu scântei în mână, de revelion. Scânteieri albe erau răsfrânte de învelișul sticlos al bestiei în care ne aflam, iar la noi ajungeau străluciri de diamant și alb, și negru, parcă fiecare luptându-se pentru puțină atenție. Marea începuse și ea să lumineze mai tare în întunericul neașteptat, lumina ei înroșind zarea.

În jurul meu erau oameni ca Fox, ca Tha, cu pielea roșie și cu ochii lor de pisică, pe care îi  auzeam cum mai scăpau câte un sunet de mirare, de apreciere, mai toți fiind fericiți că au prins un așa eveniment tocmai acolo, în cel mai bun loc din care ar fi putut să-l vadă. Anticipau fericiți spectacolul, e drept, dar simțeam și o îngrijorare care plana asupra celor mai în vârstă, unii spunând șoptit – poate că nici n-aș fi putut auzi vreodată ce ar fi spus dacă n-aș fi avut corpul ăsta inuman – că două furtuni într-o săptămână era nemaiauzit și că pe vremea Reezei nici nu s-ar fi putut întâmpla. Dar misterioasa Reeza, zeița de care îmi spusese și Fox, nu era nicăieri – n-aș fi știut la ce să mă aștept nici dacă aș fi văzut-o, dar presupuneam că era ceva ce-aș fi recunoscut. 

Câteva minute mai târziu, cam când începusem să mă obișnuiesc cu noua priveliște, micul vagon în care ne aflam s-a oprit. Împreună cu alți 15-20 de oameni, am ajuns la destinația noastră temporară: o ușă metalică dublă, acționată mecanic de doi oameni printr-un sistem complicat (și inutil de frumos ornamentat) de scripeți, se deschidea leneș pe niște șine mari. Totul părea să fie făcut ca să se poată închide ermetic – piesele păreau să se îmbine perfect. Mă minunam de designul extrem de minuțios al tuturor lucrurilor din jurul meu, când am fost cu toții invitați înăuntru. Conductorul vagonului i-a spus unui domn care părea la conducere că era exact cum spuseseră senzorii, nu mai era nimeni afară pe porțiunea lor, ba chiar nici pe porțiunile din jur, și că pot sigila liniștiți porțile imediat. 

Am fost cu toții poftiți să ne așezăm. Pe copii i-a întrebat o doamnă dacă aveau nevoie la toaletă, dar niciunul nu a vrut să plece de lângă tatăl sau de lângă mama lui. M-am amuzat puțin cum, într-o lume atât de diferită, totuși, siguranța oferită de părinți e la fel de universală.

Unii s-au ridicat și au dispărut pentru un minut sau două, la întoarcere mai toți trecând pe la biroul la care stătea acum așezat domnul de mai devreme. Era un tip mai înalt decât restul, nu cu mult, dar suficient încât să-ți atragă atenția că mai toți adulții aveau, de fapt, cam aceeași înălțime, indiferent dacă erau bărbați, femei, androgini sau androizi. Erau diferențe între ei, dar mici, aproape imperceptibile. Văzând laolaltă atâția oameni cu pieile roșii am realizat brusc de ce le era așa de clar tuturor că eram altfel decât ei: eu, androidul în care locuia acum conștiința mea, avea pielea albă, poate chiar ceva mai albă și decât aș fi avut-o eu, ca și când nici în rarele ieșiri din casă n-aș fi făcut-o fără parasol. Mâinile mele erau pentru mine ceva normal, dar când te uitai în jurul tău și vedeai numai degete foarte lungi, subțiri și exagerat de firave, realizai de ce mâinile mele modelate poate după unele atletice păreau acum străine și erau urmărite cu mare interes nu doar de copiii neastâmpărați, care râdeau între ei și se provocau să vină să mă atingă, ci și de părinții lor, care îmi aruncau priviri furtive, când li se părea că nu mă uit. 

De altfel, nici nu era nevoie să mă uit la ceva anume. Avusesem în sala aia plină doar pe jumătate de scaune și de oameni încă o revelație cu privire la natura mea: era suficient ca ceva să intre numai în raza mea vizuală și era deja ca și cum l-aș fi văzut complet, îndeaproape și în toată măreția. Cu alte cuvinte, puteam focaliza pe ceva și fără să îmi îndrept privirea musai către el. O chestie tare interesantă și folositoare, m-am gândit. Iar urechile, și ele funcționau ceva mai bine, mai focalizat: dacă ma concentram pe cineva, îi puteam auzi și răsuflarea, ba chiar și bătăile inimii. 

Unul dintre copiii mai mici a luat în serios provocarea de a veni să mă atingă și să îmi vorbească. Se pare că nici lor nu le era așa de natural să vadă androizi ca mine mergând liberi pe stradă. N-am schițat niciun gest: am lăsat-o să îmi atingă timid tivul de la bluza pe care o aveam, înainte ca Fox să dea din cap dezaprobator, trimițând-o pe fată rușinată, dar totuși victorioasă, înapoi la prietenii ei. 

Un băiețel – nu mai mare de 5-6 ani – era tare nenorocit pentru că, spunea el, își pierduse animalul de companie, aparent un șoim mare, maiestuos chiar, după descrierea lui. Îi puteam înțelege starea de agitație. Ba chiar mă gândeam că, în locul lui, eu probabil aș fi plâns isteric dacă l-aș fi pierdut, de exemplu, pe Napoleon, mai ales că părea că norii de deasupra noastră nu prevesteau nimic bun. Ce nu înțelegeam era cum de mama lui era așa de liniștită cu privire la animalul pierdut, ridicându-și din când în când leneș ochii de la o tabletă de sticlă, ca a lui Fox, sâcâită că băiatul nu înțelege că o să-i ia altul. Majoritatea, însă, când nu îmi arunca vreun ochi curios, se uita prin geamurile imense, care coborau curbat până undeva sub marginea podelei, ca și cum ne-am fi aflat într-un fel de glob de sticlă.

De altfel, chiar așa și era: camera în care ne aflam era într-adevăr înăuntrul unei sfere aproape perfecte de sticlă, care, ca și podul, reflecta lumina în toate părțile, nuanțele de roșu dominând curcubeele care jucau înflăcărate.

Cu toate că nu simțeam eu însămi îngrijorarea pe care o puteam citi fără efort pe fețele din jurul meu, îmi puteam da seama că ceva urma să se întâmple. La primul sunet care s-a auzit de afară, oamenii au început să spună celor din jur sau chiar sie înșiși că a început. Am vrut să întreb ce începuse, s-o rog pe Fox sau chiar pe Tha să îmi elucideze misterul – dar n-a mai fost nevoie.  Puteam să văd cu ochii mei de ființă făcută nu născută și să mă minunez ca toți ceilalți, poate chiar mai tare. Vocea omului înalt se auzea ca de pretutindeni și ne spunea că furtuna de nivelul 5 tocmai a început oficial și că ne invită la locurile noastre pentru a ne securiza. Evident, nici nu era nevoie să mai spună cuiva să se așeze, fiecare stând cuminte exact acolo unde fusese îndrumat de la început. Două doamne foarte frumoase – gemene în ochii mei – veneau cu un dispozitiv și porneau manual fiecare centură de siguranță, care ca o panglică de o mătase fină nu făcea altceva decât să se muleze mai bine pe trupurile noastre încremenite de anticipare și să ne facă într-un fel să ne simțim mai în siguranță. Toată operațiunea nu le-a luat mai mult de două minute, însă ploaia, care începuse timid, răpăia acum suficient de deasă încât să pot vedea clar că ce cădea din norii de foc nu erau picături de apă, ca pe pământ, ci numai un soi de grindină încăpățânat de tare. 

Zgomotul, mi-era destul de clar, era diminuat de straturile sticlei de protecție, care nu părea să sufere prea mult de la contactul violent cu natura, însă, chiar și așa, după încă un minut sau două era singurul lucru pe care îl mai auzeam, orice tentativă de conversație încetând complet, adulți și copii deopotrivă uitându-se către cer cu buzele ușor întredeschise. Cele două femei și-au luat locul și ele și se uitau, ca și ceilalți, în sus. De acolo grindina cădea neiertător, din ce în ce mai repede, din ce în ce mai mare – eram pentru prima dată martoră a ceea ce aveam să experimentez de sute de ori mai târziu, în visurile mele. 

Când nu credeam că era posibil să plouă mai tare, parcă cineva voia să-mi demonstreze contrariul. Ne bucuram, totuși, cu toții de priveliștea căreia e greu să-i fac cinste: grindina răsfrângea lumina cerului în sute de raze de lumină colorată care săreau de la o pietricică la alta, formând un fel de țesătură din lumină, cu noduri de prismă. Cerul era un fundal strălucitor pentru spectacolul aproape geometric de lumini, formă și culoare, pus acolo parcă exact ca să mai aducă un strop de je ne sais quoi peisajului feeric. Era cu adevărat de basm. N-am cum să cataloghez altfel acest dans brutal al forțelor naturii. 

Mi-am amintit atunci de o vizită pe care mi-o făcuse Fox acum câțiva ani, chiar înainte să se mărite. Ne cam certaserăm atunci pentru că nu înțelegeam de ce-avea nevoie să-și valideze minciunile printr-o minciună și mai mare. Știam, știam, că n-aveam să-i schimb părerea, că n-aveam s-o conving că ce face e greșit, dar nu mă puteam stăpâni: eram eu însămi nebună de durere pentru că nu-mi pierdusem doar tatăl vitreg, pe care ajunsesem să-l iubesc la fel de mult ca pe tatăl meu bun, dar îmi pierdusem familia cu totul, rămânând parcă singură pe lume. Încercam să apăr ce era al meu de mirajul mântuirii, dar n-aveam sorți de izbândă, și-atunci, sătulă de toate învinuirile pe care mi le aducea în formă de argumente pentru dragostea ei cea nouă și pură, am început să-i spun și eu ce-aveam pe suflet și cu ce-mi greșise ea mie în atâția ani, dar mai ales atunci, în scurta perioadă de doliu după Dan. A început să plângă, nefiind obișnuită să i se spună lucrurile verde-n față, ea fiind, de regulă, cea care avea obiceiul să spună altora adevărurile proprii și fugind înainte să apuce vreunul să se dezmeticească suficient încât să îi răspundă cu propria monedă. Dar eu o făcusem, în sfârșit. M-am simțit vinovată dup-aia, e drept, dar într-un fel și eliberată. Am lăsat-o să plângă și am ieșit pe balconul meu micuț cu vedere într-o curte interioară plină de mașini parcate. Un singur tei mare umbrea curtea din stânga, și le umplea pe toate pe la mijlocul verii de o mâzgă lipicioasă pe care proprietarii o înjurau cu foc ori de câte ori urcau în mașinile lor. Se auzeau câteva vrăbiuțe care se ciorovăiau pe vreo bucățică de pâine sau pe vreun covrig pe care nu arareori îl mai scăpa vreun copil pe trotuar și pe care l-ar fi ridicat ca și când nimic nu s-ar fi întâmplat dacă mama, care îl urma îndeaproape, nu îi spunea ferm să-l lase jos că e câh acum, îți dă mama altu’. Mi-am aprins o țigară, una care îmi rămăsese prin balcon, în sertarul de la masa la care îmi beam adeseori cafeaua, de pe vremea când fumam zilnic câte un pachet de Marlboro alb, și m-am proptit în balustradă ca să ascult sunetul cartierului: mașini care treceau încoace și-ncolo, veșnic cu treabă; câte un copil pe bicicletă care dădea claxoane cui nu se dădea la o parte, ca un făcut; câte două trei femei împingând la căruțuri care mai de care mai scumpe și mai împopoțonate cu zorzoane, unele ducând și câte un copil mai mare de mână; femei și bărbați îmbrăcați sărăcăcios scormonind prin gunoaie după peturi goale și cartoane, și strigând din când în când fiare vechi luăm, fiare vechi cumpărăm, aproape ca în copilăria mea, doar că acum nu mai aveau nici cai, nici căruțe, ci fiecare trăgea după sine un fel de cărucior pe două roți, ticsit cu prețioasa lor încărcătură. La noi așa se făcea reciclarea, iar eu mereu mă bucuram de spectacolul gratuit al celor care făceau în ochii majorității rău, iar într-ai mei bine. Eram pe la al treilea fum, poate, când am chemat-o pe Fox din casă: vino repede să-ți arăt ceva frumos! Și chiar era frumos: o ploaie fină de tot, cădea dintr-un nor pufos și alb care nu acoperea cerul nici pe jumătate, lăsând razele de soare să îmbăieze fiecare picătură în luciri de diamant. Mă uitam la ea și mă simțeam mai bine acum că o vedeam iar zâmbind. Dacă asta vrea ea, fie, mi-am spus atunci, și am pupat-o frățește pe obraz, apoi pe frunte, am îmbrățișat-o și i-am zis că nu vreau decât s-o văd fericită, indiferent de ce-nsemna asta pentru ea, sau, aș adăuga, indiferent de ce nefericire îmi aducea fericirea asta a ei mie. Și, resemnată, mă gândeam cât bine îi va aduce nunta lui Fox maică-mii, care acum nu mai era decât o umbră a ceea ce fusese, parcă moartea asta copleșind-o mai rău decât cea a primului ei soț și a primului meu tată. Era firesc, atunci fiind mai tânără, mai în putere, cu un copil de școală și un job care o țineau mai mereu ocupată și care îi șopteau mereu că trebuie să meargă mai departe. Dar acum? Acum nu mai trăia decât ca să moară. Asta era vorba ei, de când cu Dan, și unica ei bucurie era acum vizita noastră, a mea și a lui Fox, o dată la o săptămână-două. 

Ea, săraca, nu știa nimic – nici de relația cea adevărată dintre mine și Fox, nici că aflase Dan de noi într-o seară când ajunsese mai devreme de la muncă, nici că de-aia nu își mai găsea liniștea și nu mai dormea bine nopțile, nereușind nici să înțeleagă ce era greșit la noi și nici cum putea să repare, simțindu-se parcă responsabil, vinovat, și fiind sugrumat de secretul pe care îl avea față de mama. Ne-am uitat mult la ploaie, curând parfumată de una dintre țigările mai scumpe, cu aromă de cireșe ale lui Fox, care pe unde se ducea știa nu doar să întoarcă toate capetele, ci și să le fixeze acolo, în poziția lor ațintită pe ea. N-am mai scos niciun cuvânt atunci, simțind că nu era nevoie, că ploaia parcă spăla tot ce fusese spus pe nedrept, și aruncat doar ca să rănească. Că micile scânteieri aveau unicul rol de a ne ocupa tot spațiul minții și de a ne umple gândurile cu frumos, nu cu găunos, cu magie albă, nu cu răutate și cu dușmănie. Curând, nu ne mai gândeam la nimic altceva decât că sunetul acela de pic-pic-pic era adorabil și că natura, adevărat maestru de sunet și imagine, îl potrivise perfect cu panorama angelică. 

Când, prin vuietul care pătrundea de afară, s-a făcut auzită un soi de alarmă firavă, responsabilul a spus clar, răsunându-i glasul ca și mai devreme din toate direcțiile, că furtuna a fost reclasificată la gradul 3 și că în curând vom începe coborârea. Curând pesemne că însemna acum, pentru că sfera de sticlă și de metal, în care eram toți deopotrivă captivi și prețioși oaspeți, și-a început imediat coborârea lentă, dar sigură, către marea de lavă. Eram încă în coborâre, când un fulger s-a văzut ramificându-se de undeva din depărtare, însă nu în jos, coborând spre pământ, ci străbătând norii care scânteiau puternic cu o sfârâială continuă, din loc în loc explodând cu un bum puternic. Succesiunea de explozii amalgamate, unele încete, aproape inaudibile, altele tari de-ți sărea inima erau premergătoare doar spectacolului principal. Chiar când ne-am oprit din coborâre, la 20-30 de metri de marea de lavă de dedesubt, unde totul era filtrat de lumina roșiatică și de vaporii din jur, de peste tot, o bubuitură ca o explozie de dinamită ne-a cutremurat, tot cerul de deasupra noastră fiind roșu, încins de parcursul unui fulger mai mare.

Copiii s-au speriat și au început să plângă, să bată din picioare și să încerce să se dea jos de pe scaun. Mamele lor se panicaseră și ele, și spuneau c-ar vrea să se ridice numai o secundă, ca să-i ia în brațe, unele dintre ele țipând fără să realizeze. Centurile îi țineau și pe unii și pe ceilalți captivi în scaunele lor, făcându-i să țipe parcă mai abitir din cauza senzației clautrofobe pe care le-o dădea faptul că nu se puteau mișca. Toți ceilalți erau terifiați și-și puteau ține spaima înăuntru numai încleștându-și puternic dinții. Responsabilul ne-a rugat pe toți să ne păstrăm calmul, și ne asigura că eram în siguranță deplină. N-aveam de ce să ne facem griji. Una dintre cele două gemene și-a desfăcut centura și s-a dus cu o tavă la fiecare dintre copiii agitați. Le-a oferit niște jeleuri colorate, pe care cei mici păreau să le suspecteze la început, dar în cele din urmă le mâncau curioși, calmându-se puțin din agitarea lor. Pe măsură ce dulciurile își făceau efectul, și încăperea se recufunda în zgomotul care venea numai de afară, lăsându-ne totuși pe toți înfricoșați. În scurt timp, am sesizat un mic vuiet, și am simțit un curent – aparatele de aer condiționat lucrau din greu, pentru că, fiind așa de aproape de lava încinsă probabil ne-am fi copt cu toții, fără ele.

Un nou fulger a străbătut cerul, de data asta numai parțial între nori, cam pe la jumătate curbându-și brusc drumul, printre bobițele hialine care nu încetau să cadă cu putere și repeziciune, deja de mai bine de 20 de minute. Pietricelele din calea fulgerului explodau, luminând cerul ca niște artificii extrem de minuțios alcătuite. Fulgerele începuseră și ele să se îndesească, unele mai mari, altele mai mici, dar întotdeauna înspăimântătoare și frumoase, prinse între două lumi de foc. Și tot între cele două lumi ne aflam și noi, protejați doar de niște geamuri ce acum nu mai ofereau nimănui senzația de siguranță deplină. Puteam auzi fiecare inimă în parte, și fiecare bătea ca nebuna, sărind și împiedicându-se la fiecare bubuitură mai mare de afară. M-am uitat în jurul meu și m-am gândit ce norocoși erau oamenii ăștia, că aveau totuși un loc în care să se poată ascunde de o asemenea calamitate, ba chiar să se și poată bucura de spectacolul pe care măreția ei îl desfășura în fața cui voia să-l vadă. 

O a doua alarmă s-a declanșat, iar o femeie a scos un țipăt scurt, neputându-și-l suprima la timp. Nu știam ce putea să însemne asta, dar era evident că urma să se întâmple ceva, pentru că începuserăm iarăși să coborâm, înainte chiar ca responsabilul să ne vorbească din nou calm prin difuzor, spunându-ne că se preconizează o intensificare a furtunii, care ar putea deveni chiar de nivelul al doilea. Am văzut cum oamenii s-au stăpânit cu greu, fiecare plângând, rugându-se sau întrebându-se dacă va supraviețui, în solitudine – cumva nu mai aveau energie sau timp pentru nimic altceva decât pentru sine. 

Tha, însă, s-a întors înspre mine pe jumătate zâmbind, și mi-a spus șoptit că el a supraviețuit un nivel 1, când era mic, la el în sat. Și buncărul lor, după spusele lui, nu era nici pe jumătate așa de performant, și nici n-avea toate componentele 100% mecanice, așa că a trebuit să reparăm întâi electrica, înainte să putem ieși de acolo. A fost distractiv. Mă-ndoiam că ar fi fost distractiv, iar privirea pe care i-a aruncat-o Fox îmi spunea că probabil fusese îngrozitor.

Responsabilul ne-a spus că o să ne scufundăm în lavă, dar că până atunci trebuie să ne pregătim pentru orice. Nu știam ce însemna nivelul doi de furtună, dar trebuie să fi fost ceva teribil, dacă cineva prefera să se scufunde într-o lavă pseudo-solidă decât să aștepte afară, ca să o vadă. Pe măsură ce lava începea să acopere ca fluxul micul nostru submarin, speranțele și temerile căpătau glas mai tare, iar sus, începuseră rafale de vânt care împrăștiau grindina aceea cristalină când într-o direcție, când într-alta. Fulgere înroșiseră tot cerul, urlând unul după altul ca niște monștri titanici care se luptă pentru supremație. Momentele de pauză dintre ele se micșoraseră gradual, până când ajunseseră să se întrepătrundă, să se lovească, să se unească și să producă niște picături chiar mai mari de grindină, care trocăiau pe acoperișul nostru ce ni se părea deodată prea firav. Mă bucuram că ne cufundam în lavă, pentru că afară nu mai era decât iadul, susul devenind oglinda demonică a mării de lavă, arătându-i cine are adevărata putere. Înainte să ne afundăm cu totul am auzit încă un bum, unul înfundat de data asta, ca un ultim muget, iar odată cu el s-au dus luminile, iar noi nu ne-am mai mișcat decât din inerție. Mă simțeam ca și cum aș fi plutit în eter, ca și cum n-aș mai fi fost ancorată în realitatea asta de corpul în care mă aflam, ci zburam deasupra tuturor, ca un ochi care observă și se minunează. 

Eram în sfârșit în siguranță, dar și într-un întuneric de cavou, prizonierii salvatorilor noștri. Nimeni nu țipa, nimeni nu se agita, totuși, cum m-aș fi așteptat, ci auzeam de peste tot răsuflări ușurate. În scurt timp s-au aprins niște lumini de urgență, frumoase și familiare, care am aflat mai târziu că erau alimentate de electricitatea produsă un motor cu aburi. Era și normal să existe așa ceva când știai că poți sta o perioadă ascuns în măruntaiele febrile ale pământului.

Tha s-a aplecat cât a putut, ținut fiind de propria lui centura, cât să o poată vedea pe Fox de mine care mă interpuneam între ei. 

– Ce minunăție ai aici, nici n-a clipit la pulsul electric de mai devreme, i-a spus ei, iar apoi s-a uitat la mine și mi-a zâmbit ca și când acum eram ca frații de cruce, adăugând cu un fel de mândrie: androizii normali ar fi avut toate circuitele cerebrale complet arse, dacă erau porniți. De unde ai știut că rezistă? I-ați făcut teste?

– Intuiția, i-a răspuns sec Fox, care mi se părea dintr-odată mai tăcută, mai rece. Altfel, în orice caz. 

Am stat prinși sub lavă, protejați de masa densă a ei aproape două ore, dar imediat după ce am ajuns acolo, toate centurile au fost desfăcute, și ne-am putut plimba în voie, cine a avut nevoie a putut merge la toaletă, iar unii chiar au mers într-o altă cameră să se întindă puțin, după ce au luat niște calmante. Aici nu mai era niciun pericol, mi-a spus Tha, chiar în timp ce am simțit un fel de mică zdruncinătură – ca un cutremur plăpând.

– Da, mi-a răspuns Fox în locul lui, când m-am uitat cu suspiciune, și dacă e să cadă podul de deasupra…

– Nu cred că e posibil să se întâmple, doar e făcut de Reeza, a întrerupt-o Tha, ca și când o asemenea prostie rar mai auzi.

– …și dacă e să cadă, tot am fi în siguranță pentru o perioadă destul de lungă.

– Câteva zile? Am întrebat-o eu, uitându-mă cu jind la un fursec pe care îl mânca Fox cu plăcere, iar pe care corpul meu îmi spunea clar că nu și-l dorește.

– Câteva luni, a răspuns Tha entuziasmat. Sunt mult mai practice decât cele săpate în pământ, datorită energiei abundente pe care o ai fără prea mare efort. Îți trebuie numai să ai uneltele potrivite, iar aici, evident, nu ai doar uneltele potrivite, ci și 2-3 rezerve ale lor. M-am uitat la Fox, să văd cum reacționează la faptul că a întrerupt-o Tha, dar nu părea să fie deranjată în vreun fel. 

– Ești cealaltă! Am spus eu fără să realizez că vorbesc cu voce tare.

– Cealaltă? A întrebat Tha, cu gura plină cu un fursec, devenind din ce în ce mai relaxat și mai afabil. 

– Așa e. Da. 

Simplitatea cu care a recunoscut că nu era Fox m-a lăsat perplex. Nu înțelegeam cum putea fi atât de relaxată în condițiile în care ne aflam, în situația bizară în care se găsea ea însăși, cu o rezidentă străină în propriul corp. Într-un fel văzând peste umărul ei un perete negru de lavă care ne oglindea perfect am realizat că pentru ea lumea asta cu toate bizareriile ei era normală. Pentru femeia asta extraterestră nici eu nu eram o întâmplare sau o bizarerie. Și poate nici Fox. 

– Numele meu este Sela Koro din Firal-Afal, a spus ea clar, dar fără vreun soi de mândrie ascunsă. Era unul dintre acei oameni care fuseseră întotdeauna mai sus decât alții și-atunci deveniseră familiari cu propria lor măreție. Nu mai aveau vreun folos pentru mândrie sau pentru aroganță. Ei sunt cu adevărat oameni modești, pentru că, deși mari – inteligenți, cu o tradiție de secole în familie, cu frumusețe, cu resurse, cu orice își poate dori sau imagina un simplu muritor – ei știu că ceilalți îi văd chiar mai mari decât sunt de fapt și îi pun pe un piedestal chiar mai sus decât consideră ei înșiși că ar merita să fie puși.

Și exact așa s-a și întâmplat. A fost suficient să își spună numele, ca un sunet de mirare să străbată toată sala. Două minute mai târziu, responsabilul, însoțit de gemene, era în fața noastră și ne invita într-o cameră alăturată. E pentru VIP-uri, completase el ușor rușinat, uitându-se la oamenii transformați brusc într-o rasă de șacal specifică numai omului. Invitația îi fusese adresată numai lui Fox, Selei, de fapt, și evident și mie, eu fiind ca un apendice al ei în societatea asta ciudat de normală, dacă te uitai numai la cei care o populau. Fiecare avea temerile sale, frica de moarte fiind aceeași ca peste tot, însă cu toții uitau repede de ea, dacă vreun mic eveniment, ca descoperirea că vreo personalitate era printre ei, îi lua prin surprindere. Care mai de care se zgâia la Sela, probabil fără să realizeze, condus de o curiozitate pe care o înțelegeam chiar prea bine. Și eu eram curioasă cu privire la Sela, doar că din alte motive decât erau ei. În fine, când am dat să trec în camera alăturată, i-am făcut un semn lui Tha, care părea de-a dreptul părăsit, stând exact în același loc în care fuseserăm când veniseră să ne facă invitația. S-a luminat la față, venind ca un cățel după noi, aproape văzând cum dă din coadă. Îmi plăcea de el, și, pesemne că și Selei, pentru că nu a avut nicio obiecție când l-a văzut intrând, ba chiar mi se păruse că văd un zâmbet stăpânit.

Camera cea nouă era ca o oglindă a celeilalte ca dimensiune și ca poziționare, dar complet opusă în ceea ce privește aspectul: aici scaunele din mijlocul camerei erau înlocuite de doar câteva fotolii mari și care păreau a fi foarte confortabile. De jur împrejur erau aliniate șase capsule de tipul celor pe care le mai văzusem prin filmele SF, și care chiar arătau științifico-fantastic, cu capacele semitransparente, patru dintre ele colorate cu verde, iar celelalte două cu roșu, toate având o mulțime de tuburi conectate pe laterale, iar pe față scrisuri din pixeli verde turcoaz. Camere barice, mi-a explicat Tha, care se ținea după mine, evident curios în ceea ce mă privea, dar și dornic de conversație, de care Sela nu părea atrasă.

Ea luase loc pe unul dintre fotolii – un loc nici prea în margine, nici prea în mijloc – și își studia tableta cu o atenție exclusivă. Rar vezi oameni care să poată fi absorbiți în așa fel de ceea ce fac – mătușa Martha era unul dintre ei, iar mie mi se părea fascinant să o urmăresc când gătea, când citea, sau chiar când se uita la vreun film: era complet imersată în activitatea ei, iar dacă îi puneai vreo întrebare, era incapabilă să se rupă imediat de la ce făcea, întorcând capul spre tine după două secunde și întrebându-te cu seninătate ce ai spus. Așa era și Sela, așa că știam că n-avea încă rost să mă aventurez într-o discuție pe care ea nu ar fi vrut să o întrețină. Până la urmă nu știam nimic despre ființa asta, un motiv în plus să evit a pune întrebările ale căror răspunsuri îmi doream să le știu. Am realizat că cel mai bun mod de a afla lucruri despre lumea în care mă aflam era să continui să vorbesc cu Tha, care, deși nerăbdător să afle lucruri noi despre mine, era și bucuros să vorbească, să povestească, să explice.

Tha îmi explica felul în care funcționau cele 6 camere barice, care aparent erau mult diferite între ele. Una chiar avea și funcție de somn vegetativ – ceea ce, îmi spunea el, era o chestie extraordinar de rară, pentru că tehnologia folosită era foarte complexă, și se putea strica foarte ușor, iar materialele de care era nevoie ca ea să funcționeze perfect erau foarte costisitoare, două dintre ele găsindu-se pe a treia casă și fiind importate de acolo numai la schimburile anuale. A treia casă, era mult mai apropiată decât îmi apăruse mie în vise, și existau niște mici navete care făceau un du-te vino continuu în vremea zeilor – practic în toată istoria nouă, cum a precizat Tha cu patos – dar de când cu noul regim care se vrusese democrație (și care ajunsese în câțiva ani la imperiu cuceritor și tiranie), se răriseră și aceste drumuri interplanetare numite hahshak. 

Reeza, îmi spunea Tha – care aveam senzația că așteptase să spună toate lucrurile astea de multă vreme, iar acum că găsise pe cineva care să-l asculte, era mai fericit ca oricând – era o zeiță incomparabilă. Nu existase nimic similar nici în istoria anticilor, din ce citise el cel puțin, iar între cele 14 zeități, n-avea egal: era nu doar frumoasă în forma pe care le-o dădea avatarelor sale, ci și comportamentul ei părea a fi pur și supunându-se cu adevărat unei morale superioare. De multe ori alții o criticaseră tocmai pentru asta, dar Tha era convins că ceilalți zei se comportau exact ca oamenii de rând, fără jenă să facă tot felul de prostii, dar și de atrocități, scăpând de judecată, pentru că erau într-adevăr zei care nu puteau fi trași la răspundere. Puterea lor era cu adevărat imensă, spusese el uitându-se în gol, până când l-am întrebat ce s-a întamplat cu ei, de nu mai erau la conducere. 

– Povestea lor e simplă, și sub nicio formă străină de atâtea altele ale monarhiilor lumii antice, spusese Tha. Zeii trăiau în avatarele lor, forme umane, de cele mai multe ori, având o pletoră de oameni care să îi servească, în schimbul protecției lor divine. Protecția n-o mai simțea nimeni, fiecare având o viață proprie, făcând agricultură, lucrând ca funcționar, sau mai știu eu ce, mulți visând totuși să ajungă în apropierea lor. Cu timpul, cei care chiar ajunseseră să fie servitorii apropiați ai zeilor au ajuns să conducă, de fapt, lumea, să întemeieze tot felul de comisii, să ia tot felul de taxe. De câteva secole încoace, societatea celei de-a doua case era din ce în ce mai asuprită, iar cei care ne conduceau aveau din ce în ce mai multă influență. Preotesele, cele cu cea mai multă putere, aveau între ele una cu putere absolută. Ea însăși era ca un fel de zeiță cu puteri nemărginite. Dar, dacă înainte vindecau oamenii în călătoriile lor care durau uneori toată viața, spre final majoritatea nu mai ieșea din temple, de care oamenii normali nici nu aveau voie să se apropie fără un permis special de la administratorul lor local – un guvernator sau un șef al satului. Iar în ultimii ani nimeni nu mai dădea permise, pământurile erau din ce în ce mai greu de cultivat și produceau recolte mai mici, căldura se întețise, pedepsele publice se îndesiseră… Lumea se săturase să fie condusă de zei. Și, într-o zi, pe toate clădirile ne-au anunțat sec că zeii au fost aboliți, învinși, puși în capsule și adormiți pentru vecie. Unora li s-a părut a fi o blasfemie și au plâns cu amărăciune, altora li s-a părut o binecuvântare. Cert e că lumea s-a schimbat complet. Cine conducea a fost dat jos și înlocuit cu altcineva. Ideologia era acum alta: poporul conducea… dar poporul n-a condus niciodată, și nici acum n-a fost așa. Poporul moare în continuare de foame, chiar mai abitir decât înainte, de-abia acum simțind care fusese rolul zeilor în lumea noastră. Dar ar fi bine să-mi țin gura asta mare, dacă vreau să ies de aici și să fiu încă liber. 

I-am simțit înflăcărarea, revolta dar și teama de ceea ce urma să vină. Aș fi vrut să îl întreb dacă el credea că zeii erau în continuare soluția pentru ei, pe planeta asta. Știam totuși, după expresia lui de om oprimat, cenzurat, că nu mi-ar fi putut răspunde. Tocmai cunoscusem rezistența. 

M-am uitat la geamul negru, în care ne reflectam perfect. 

– Ce frumoasă e sticla asta. Oare cum o fi fost făcută ca să reziste la asemenea forțe?

– E, ca oricare alta, din carbon.

– E un diamant? 

– Da, așa se numea în lumea antică. La noi e numit simplu sticlă, fiindcă e ușor de făcut și e folosit peste tot. Ba chiar aici este folosit un tip deosebit – e prelucrat în laboratoare, iradiat și para iradiat ca să fie de 10 ori mai dur decât diamantul obișnuit pe care îl găseau anticii în lumea lor. Și tot… diamante, ca să zic așa, sunt și o parte din pietricelele de grindină. Eu zic să iei unul cu tine dacă te întorci acasă… s-a oprit brusc, realizând că era la fel de periculos să menționeze ce eram, pe cât era să-și spună convingerile cu voce tare. 

– Ai văzut-o vreodată pe Reeza? Am întrebat eu ca să schimb subiectul, iar el a și scos dintr-un buzunar, ca și cum era pregătit demult pentru momentul ăsta, o cutiuță care, atunci când a deschis-o, s-a dovedit a fi un mic container securizat, pentru conținutul de dinăuntru – un fel de mică tabletă circulară, de dimensiunea unei monezi de 50 bani, care avea tot felul de informații interzise, cum le-a numit el. Mi-a arătat două imagini care se mișcau în buclă, ca niște gif-uri, cu două femei într-adevăr extraordinar de frumoase și de strălucitoare. Imaginile, am fost surprinsă să văd, erau 2D, spre deosebire de tot ce văzusem până atunci pe acolo. 

– 2D-ul ocupă mai puțin spațiu, mi-a explicat el. Am nevoie de cât mai multe informații băgate în cutiuța asta mică, pentru că s-au interzis multe lucruri, de când cu noul… regim. Multe dintre ele s-ar pierde pentru totdeauna dacă n-ar fi cutiuța asta, care mai are ceva extraordinar: un sistem de tracking atât de avansat că o pot arunca în mare și tot o mai pot găsi câteva săptămâni după aia. A închis-o și a băgat-o înapoi în buzunar, lăsându-mă să mă gândesc la cele două avatare ale Reezei. 

Am început să ne apropiem de Sela. Ne-am așezat stingheri lângă ea, parcă simțindu-ne într-un fel vinovați pentru cât de bine ne înțelegeam și pentru cât de ușor evoluau discuțiile noastre. Eu eram și curioasă de ceea ce aș putea afla despre Fox de la ea. Îmi imaginam că mințile lor trebuie să fie interconectate într-un fel, și că era posibil ca ea să îi știe fiecare gând ascuns. Aș fi vrut să o întreb pe Sela dacă era într-adevăr așa cum spunea Fox, că acum era o altă persoană, că nu doar sexualitatea i se schimbase, ci și întregul aparat logic suferise o metamorfoză atunci când murise Dan. Sigur, suferința, vina mai ales, te schimbă, dar cred că uneori nu faci altceva decât să te ascunzi chiar de tine însuți. Evident, chiar dacă Sela ar fi știut răspunsurile tuturor întrebărilor mele, tot nu mi le-ar fi spus, mi-era asta destul de clar, pentru că nu-ți trădezi oamenii cei mai apropiați, cu atât mai puțin pe cei cu care ai de împărtășit același corp pentru o veșnicie, poate. Plus că, mi-a trecut prin minte, poate Fox era acolo și vedea tot, de fapt, supraveghind-o și pe Sela, și poate și pe noi. 

Tot gândindu-mă la felul în care mi se păruse mie locașul în care mintea mea prezida acum ca o regină, la cât de vast mi se înfățișase, spre deosebire de atunci când eram eu, eu cea originală, când spațiul pentru gânduri nu mi-era nici mare nici mic, ci tocmai la fix, am realizat ce înghesuială trebuie să fi fost în mintea Selei. Îmi reaminteam senzația neplăcută pe care o avusesem când apăruse holograma căpitanului în cockpitul ursului, și disconfortul pe care l-am avut atunci. Așa-mi imaginam că trebuia să se simtă și Sela, chiar dacă la exterior afișa o mină calmă și benevolentă. Iar Fox, ce căutase Fox așa de tare, de ajunsese într-o lume dintr-un viitor al nostru, creată fie și numai parțial de gândurile mele care trecuseră bariera timpului și spațiului într-un fel în care nu mi-l puteam explica, dar care eram sigură că se întâmplase cu adevărat. Stând în liniște lângă Sela, puteam să o văd mai bine, să văd cum se încruntă, cum zâmbește, cum fiecare lucru pe care îl face îi provoacă o expresie aproape imperceptibilă, totuși, dar care o făcea pentru mine o persoană mai reală decât o simțisem până atunci.

– Furtuna e aproape gata, a spus ea când și-a ridicat în sfârșit ochii de pe tabletă – o tabletă de diamant, m-am gândit eu cu o ușoară ironie, dar, de ce nu, și cu invidie. În vreo 20 de minute o să urcăm și atunci va trebui să ne grăbim – n-am întârziat niciodată, nu o să încep acum.

– Și-apoi? Când ajungem acolo unde vrei să ajungem, ce-o să se întâmple? Am întrebat eu, vrând să-mi confirme că mergem acolo unde presupuneam, nu unde declarase.

– Voi primi o diplomă, îmi vor da niște chei – unele universale – și de-atunci încolo îmi voi fi îndeplinit visul de a fi prima din clanul meu care este șef al laboratoarelor Koro. A ridicat din sprâncene cu tonul de e de-ajuns explicația mea? 

Dar nu era de ajuns. Nu era nici mulțumitoare. Cel mai sigur era să vorbim afară, după ce eram din nou pe drumul nostru, dar n-am mai avut răbdare. 

– Și iepurele? Am întrebat eu, știind că nimeni altcineva n-ar fi înțeles despre ce vorbeam.

– Iepurele… cum îi spuneți voi, după aia. Nu e… urgent. Nu azi. S-a uitat la mine intens, apoi și-a întors privirea spre Tha, căruia i-a spus sec: tu vii cu noi.

El s-a uitat la ea, evident neînțelegând despre ce era vorba, și nici eu nu înțelegeam, dar cumva bănuiam că nu fusese chiar accidentală întâlnirea noastră. Speram totuși ca accidentul lui să nu fi fost chiar provocat de Sela, și, într-un fel îmi era greu s-o văd ca pe un geniu rău, dar mă așteptam la orice. 

– Am nevoie de tine pentru treaba asta de care zice ea.. 

– Care treabă? A întrebat aproape tâmp Tha, uitându-se acum când la mine, când la ea, nevrând parcă să tragă concluzii pripite, și ținându-și firea până la momentul la care ar fi putut să-și formeze una potrivită.

– Iepurele… a spus Sela, fără să se mai uite la el, butonând din nou pe tableta ei.

– Iepurele? 

Tha era uimit până peste poate. Nu înțelegea nimic – era și normal să nu înțeleagă, singurul motiv pentru care îi spuneam așa fiind doar interpretarea mea idioată a unui simbol tatuat. Lui Tha nu-i puteam explica nimic, iar el vedea bine treaba asta, realizare care m-a liniștit puțin. E mare lucru ca oamenii care te ajută să nu fie idioți, iar el, deși vedea că nu înțelesese mai nimic, realizase c-avea să înțeleagă dac-avea răbdare. O altă realizare era probabil și că Sela ar putea să i-o răsplătească cu ceva mai mult decât simple răspunsuri. 

– Fie, mergem la ceremonie, și-apoi la vânătoare de iepuri. Apropo, a spus el, schimbându-și privirea către mine, de când ești aici?

– De câteva ore? Nu mai mult de jumătate de zi, să zicem? De ce?

– Știam eu! Nu ți-ai ales un nume de cod prea potrivit, dacă voiai să nu atragi atenția: nu există iepuri aici. Niciun animal de suprafață, dealtfel.

– Vrei să zici că nu există câini, pisici, cai… urși?

A început să râdă amuzat, intrând parcă într-o stare de relaxare ca și mai devreme. 

– Există, a spus el, dar sunt luurofelfei – animale de companie care nu cresc decât în interiorul complexurilor rezidențiale. Chiar și acolo găsești rar o pisică, mai rar un câine, iar cai… nici nu știu dacă există. Iar asta oricum se întâmplă pentru că primii descălecători veneau de pe prima casă, adică pe Pământ, iar ei nu își imaginau că lumea în care vor trăi ar putea fi atât de aridă și de ostilă. Și-au scos ustensilele de laborator și au dat drumul la treabă: au făcut oi, vaci, capre, chiar și iepuri, animale pe care au considerat că le-ar putea mânca. Dar inginerii lor agronomi n-au reușit să facă pășuni pentru ele, sau măcar zone cu vreun fel de vegetație. Sigur, cu anii au dezvoltat plante care să crească mai ușor în solul nostru fierbinte și uscat. Dar când au reușit, n-au mai revenit la gândul de a crește animale, ci s-au concentrat pe ce aveau: un sol arid, dar foarte bogat, care producea niște fructe, legume, cereale mult mai bogate din punct de vedere nutritiv. Carnea a fost o perioadă de vreo câteva secole considerată un lux, până când a fost scoasă complet din alimentația noastră, în urma unui studiu care ne arăta clar că nu ne făcea decât rău – și animalelor, și nouă, și naturii. 

– Vrei să spui că n-ai mâncat niciodată carne? Am întrebat eu, parcă simțind o părere de rău pentru ceea ce mi se părea că ratase. 

– Nu, și cred că n-ar putea fi decât scârboasă. E un fel de canibalism, să mănânci animale care se chinuie să-și ducă zilele exact ca și tine. 

– Probabil, am spus eu de complezență, amintindu-mi de friptura pe care o mâncasem cu mai putin de două zile înainte.

După cum a spus Sela, în nici 20 de minute, deja începuserăm să urcăm cu sfera noastră protectoare prin magma încinsă. Când am străpuns suprafața de lavă, geamul de diamant al sferei a rămas perfect curat și cristalin, ca și cum ar fi respins cu totul lichidele – era special tratat, îmi șoptise Tha, când mă auzise minunându-mă de treaba asta. Stătea chiar în spatele meu, și ne uitam amândoi la cerul nou, gol, fără nori și fără sori, dar plin de stele, puncte mai mici sau mai mari de lumină albă, exact așa cum le știam. M-am uitat lung la ele, întrebându-mă unde eram și ce căutam de fapt acolo, și unde mi-era casa. Din loc în loc, câte un nor aproape translucid, cu străluciri roz-violet trecea timid peste acoperișul cupolei noastre ascendente. Ajunși la nivel cu podul am ieșit cu toții din coconul nostru protector, fericiți că respiram din nou aerul libertății. Ne-am urcat în vagonul care ne aștepta. I-a lăsat pe primii pe care îi ridicase, apoi pe următorii, și tot așa, fiecare salutându-i pe cei care mai erau rămași în vagon, până când rămăseserăm numai noi trei și doamna cu copilul de 5-6 ani care își pierduse animalul de companie. 

Copilul se foia într-una, încercând să vadă ceva pe tableta mamei lui, dar centura îl împiedica, fapt care îl irita și îl făcea să bâzâie într-una. Mama era calmă, și, când a găsit ce căuta, i-a arătat și copilului care s-a luminat brusc la față. Au coborât și ei, sporovăind, mama spunându-i că întâi iau mașina și-apoi merg după animalul dispărut. 

Cum noi fuseserăm ultimii urcați, la fel am fost și ultimii care am coborât. Am salutat vatmanul politicos și ne-am îndreptat către liftul cilindric. 

– Ce se întâmpla dacă ne prindea furtuna aici, sau în lift? Am întrebat eu, văzând că era totul în regulă, nicio gaură în învelișul diamantin al dragonului.

– Am fi murit pe loc, mi-a răspuns simplu Tha. Nu e problema de grindină sau de fulgere. Nici chiar de explozii. Dar aerul devine mai toxic, iar dacă nimerești să fulgere în apropiere, și adeseori se întâmplă, primul arde oxigenul, apoi nitrogenul și heliul, rămânând numai gaze otrăvitoare în jur. Ți se pot sparge timpanele de la zgomot, te poate fulgera, poți fi otrăvit, poți fi pârjolit de aerul care se încinge brusc… a, și cel mai rău – da, e ceva chiar mai rău – pulsurile îți opresc inima, iar în unele cazuri chiar creierul. În bilă ești protejat de un câmp electromagnetic propriu, de-asta ești cel mai în siguranță acolo. Când am fost în furtuna aia de gradul 1, au fost bătrâni care au murit, pentru că pulsurile erau prea puternice. Iar droizii… ca tine sau cu alte forme sunt chiar mai sensibili la impulsurile electromagnetice. Chiar și cu protecția bilei, alții ca tine, ar fi fost reduși la stadiul de circuite reciclabile.