CZS-Capitolul 7
September 8, 2023
Simțeam cum totul pulsa în jurul meu, pornind din vârful degetelor care atingeau pandantivul pe care îl creasem din mine însămi într-un timp acum imemorial. Tâmplele îmi ardeau, iar pe M nu-l mai simțeam deloc, deși știam că stă chiar în fața mea. Pentru o secundă crezusem că sunt trasă de o forță nevăzută înapoi în lumea mea, dar apoi am realizat că ceea ce se întâmpla era rezonanța gândurilor noastre: ale mele, ale lui M, ale Fiiueei.
L-am auzit ca prin vis pe Filip și i-am întins mâna pe care a luat-o ușor temător la început, dar apoi cu hotărâre și, într-un mod complet bizar, îmi dădea o senzație de siguranță, de ancorare, iar apoi mi-am dat voie să zbor către un nor ca de piatră care părea să învăluie cerul, și la care Fiiuea se uita cu inima apăsată, ca și când ar fi prevestit ce era mai rău. Unul dintre servitorii ei intrase pe nesimțite mai devreme, iar acum aștepta cuminte. Când în sfârșit a întors ochii la el, i-a dat vestea pe care o anticipa. Baia era gata.
Bazinul imens era plin până în buză cu apă clocotită. Rotocoale de aburi roșii se ridicau leneș, umplând încăperea vastă de o ceață fină. Printre ele, pe suprafața apei, se vedeau petalele de flori de măr de argint. Iar argintiul strălucea chiar mai tare pe apa înroșită de sărurile purificatoare și străpungea vaporii pe clinchet fin de clopoței de vânt, dând ritualului o dimensiune magică. Sigur, Fiiuea știa că nu era magic deloc, că era bazat pe chimie complexă și pe multă meditație. Probabil doar 5-6 oameni în toată lumea ar mai fi putut să-l ducă până la capăt. Trei dintre ei se află aici.
Le-a făcut servitorilor semn să iasă, apoi și-a dat jos roba cvasi transparentă și a sărit în apă cu mâinile înainte. O libertate care ar fi scandalizat vechile preotese și care probabil i-ar fi garantat o pedeapsă generoasă, dacă nu chiar excluderea din ordin. De-asta ăsta era noul ei ritual de când reîncepuse să practice băile purificatoare. O vreme fusese ca un vagabond, fără un loc al ei, iar apoi urâse tot ce avea legătură cu vechea ei viață. Dar știa că-i era util. Instaurase baia purificatoare săptămânală chiar din prima lună când zeii dispăruseră. Amintindu-și de vremurile acelea a dus mâna la pandantiv și a realizat că se simțea mai puternică. Nu, nu e datorită băii. O simt pe Reeza. Nu mai e mult.
Fiiuea a înotat puțin în apa stacojie din care ieșeau bule: încă mai clocotea. A închis ochii și s-a întors să înoate puțin. Simțea că n-are stare. Gândul îi fugea periodic la un alchimist bătrân care venise de departe pentru o audiență. Era ceva normal, iar Fiiuea era convinsă că în asta consta succesul ei, în faptul că era întotdeauna acolo pentru problemele poporului ei, oricât de neînsemnate ar fi putut părea. Alchimistul bătrân… da, pare ca un soi de vestitor al războiului. Veștile că situația climatică se înrăutățise veneau de peste tot, nu doar din împărăția ei. Se zvonea că majoritatea țărilor vecine aveau deja planuri de relocare subterană. Orașe întregi erau construite cu o viteză amețitoare, în speranța că vor supraviețui atunci când primul val de meteoriți va lovi. În schimb, alchimistul venise să ceară azil politic. Instinctul îi spunea că e ceva mai complex la mijloc.
– Încredere… a spus tare și apoi a înotat puțin.
S-a dus pe marginea bazinului unde erau puse pe o tăviță de metal bătut un pahar și un clopoțel. După ce a luat o gură din băutura energizantă a sunat scurt din clopoțel realizând în timp ce făcea asta că luase o decizie. A zâmbit pentru că știa că de acum se va putea relaxa și a așteptat liniștită să intre servitorul, sorbind din când în când din pahar. Apoi totul s-a dizolvat într-un abur dens, iar când s-a rematerializat Fiiuea, era așezată pe tronul ei neo-antic, făcut parțial din piatră sculptată în stil antic și din material polimorfic, proiectat să arate ca metalul lichid, de-abia topit. Îi plăcea tronul, simțeam asta clar. Îi amintea de cum o făceam să se simtă și de cum arătam eu. Se simțea mai puternică atunci când mă emula. Și-a dus mâna la pandantiv și mi-a șoptit numele: Reeza.
Când s-au deschis ușile cele mari, complet fără zgomot, i-a tresărit puțin inima. Ce urma să facă nu era stilul ei, dar era necesar.
Odată intrate toate gărzile și așezate pe poziție în penumbra zidurilor, prim-ministrul pe scaunul de la dreapta ei, iar bătrânul așezat în genunchi în mijlocul unei încăperi vaste, venise momentul să afle ce era de aflat.
– Spune-mi, bătrâne, de ce crezi că ți se cuvine să îți ofer azil?
Bătrânul n-a răspuns imediat, așteptând poate să-i spună direct cum urma să-i fie pedepsită nesocotința. Liniștea l-a convins ușor, ușor, că împărăteasa aștepta într-adevăr un răspuns.
– Fie-mi cu iertare, binecuvântată împărăteasă. Sunt un biet nenorocit, care a trăit sub pământ treizeci de ani din viață servind dumnezeirea.
Fiiuea știa că apăsarea tăcerii era cel mai bun remediu pentru reținerea bătrânului, așa că nu făcu niciun gest, dar nici nu și-a mutat privirea de pe bătrân, așteptând cu încordare urmarea.
– Sunt un biet amărât care nu mai are multe de oferit… a spus el într-un final, fără convingere.
– Un biet amărât nu vine în audiență la împărăteasă, i-a răspuns primul ministru pe un ton plictisit, dar ferm. Un biet amărât nu are nevoie de protecția imperiului. Un biet amărât și-ar fi găsit deja un loc. Spune ce ai de spus odată.
Bătrânul a făcut o plecăciune pentru a achiesa. Dar nu a continuat imediat.
– Vin din fostul stat al Reezei, din Noua Democrație Sellez. Am lucrat pentru treizeci de ani în buncărul subteran în care a fost ținută prizonieră Reeza și ultimul lucru pe care l-am făcut a fost să ajut la evadarea ei.
Fiiuea și-a reprimat cu greu emoțiile și impulsul de a se ridica în picioare. Și-a băgat un picior sub ea și și-a sprijinit capul în vârful degetelor, invitându-l astfel pe bătrân să continue.
– Văd la gâtul măriei tale pandantivul Reezei, trebuie să-i fi simțit puterea crescând. Crește pentru că zeița nu mai e prizonieră.
– Unde e, dacă a scăpat? A întrebat primul ministru știind că asta voia Fiiuea să afle.
– Nimeni nu știe. Eram acolo când a făcut un salt în altă dimensiune. Era slăbită atunci. Foarte slăbită. Suferea de aceeași slăbiciune care i-a omorât pe ceilalți.
– Poftim? Primul ministru își arăta clar mirarea. Nu se știa ce se întâmplase cu zeii, dar moartea nu era o opțiune pe care s-o fi luat cineva în serios. Zeii erau arhitecți de lumi, nu muritori de rând ca să se nască și să moară.
– În revoltă asta s-a întâmplat… O mână de oameni, printre care mi-e rușine să spun că mă regăseam, a descoperit un mod de a izola puterea zeilor. Iar când a venit revoluția, asta am și făcut. I-am pus pe toți în niște capsule de contenție, alimentate de putere atomică, aflate în buncăre ale căror locații le știam doar noi. Când s-a întâmplat asta, am fost și noi izolați în subteran, ca informația să nu scape. Anii au trecut, din 53 de oameni care serveau în buncărul Reezei ne-am împuținat până mai rămăseserăm doar 7. Am făcut apel să ne mai trimită oameni, altfel toată operațiunea ar fi fost în pericol. Nu ne-au fost ascultate rugile decât când au început să pice sistemele și să moară zeii. Când am fugit eu șase muriseră.
– Șase? A spus Fiiuea ridicându-se în picioare.
Șase? M-am cutremurat și eu neștiind ce să fac cu informația asta. Parcă nu puteam să am o reacție.
Nu doar Fiiuea era zguduită de gravitatea celor auzite. Toți cei de față albiseră și încercau să discearnă dacă bătrânul mințea.
– Tot cam atunci a evadat și Reeza, a continuat bătrânul după câteva secunde. Nu știu ce s-a întâmplat exact cu ea, sau cum au știut salvatorii ei de existența buncărului. Tot ce știu e că s-a uitat la noi și, fără o vorbă, a făcut o ruptură în spațiu-timp și a trecut prin ea cu ultimele puteri.
– Ce s-a întâmplat cu ceilalți șapte zei? A întrebat Fiiuea coborând lângă bătrân și așezându-se pe treptele din fața tronului.
– Nu știu. Dar suspectez că sunt încă în capsulele atomice, în buncărele din ce în ce mai prost întreținute.
– Preaslăvită Reeza! Cum au putut să treacă atâția ani în care să nu știm ce s-a întâmplat? De-am fi bănuit, măcar…
Fiiuea simțea pentru prima oară după zeci de ani o senzație de panică.
– Ai dovezi care să susțină ce spui, bătrâne? Realizezi că informațiile astea nu pot conduce decât către un război mondial… trebuie să fim siguri!
– Nu m-aș fi obosit să străbat atâta amar de lume dacă n-aș fi avut.
De undeva din spatele urechii stângi, chiar de deasupra unui tatuaj cu însemnul republicii, o mână cu trei degete ridicate, a scos un cip de tip vechi pe care l-a întins către Fiiuea.
– Cartea Zeilor Secunzi, a spus el în timp ce unul dintre servitori l-a preluat imediat și a ieșit cu două gărzi pe una dintre ușile laterale.
– Ce conține?
– Toate informațiile în legatură cu amplasamentul buncărelor, planurile lor, cum funcționează, cum se face mentenanța sistemelor atomice, cum se acordează ele cu zeii înșiși…
– Toate informațiile de care avem nevoie ca să-i găsim și ca să-i salvăm. La prima oră întrunim consiliul de război.
Am simțit cum cad în gol pentru o secundă, dar M m-a prins.
– Îmi pare rău pentru frații tăi, a spus Filip și pentru un moment n-am realizat ce voia să spună.
– Trebuie să mă întorc.
– Cum crezi că poți face asta? E clar că pandantivul sau legătura cu Fiiuea nu e suficientă.
– Trebuie să rup sigiliul ăsta, am spus și m-am uitat la mâinile mele, la forma nenorocită din carne și oase care îmi ancora puterea. Și-apoi, după ce rupem sigiliul, ne trebuie energie. Multă, multă energie. Și-apoi am eu grijă…