CZS-Capitolul 6

De cum m-a văzut a lăsat o cheie să-i cadă neglijent din mână și s-a ridicat brusc de jos. S-a apropiat de mine înainte ca Fox să se poată interpune, exclamând admirativ ce-avem noi aici? Un android de ultimă generație! Apoi mi-a dat roată, cu ochii sărindu-i de ici, colo, peste tot. Peste tot mai puțin într-ai mei. Pesemne că îl interesa mai mult felul în care arătam sau păream a fi alcătuită decât cine eram. Totuși, ciudata lui atenție nici n-a contat. Altceva îmi atrăsese mie atenția. Un cuvânt pe care și căpitanul îl spusese uitându-se tot la mine și care cumva scăpase cu abilitate de urzeala aparatului meu mnezic. 

M-am uitat la mâinile mele și nu mi s-a părut nimic ciudat: pielea mea albă arăta cât se poate de normal, de uman. Degetele mele păreau a semăna chiar cu propriile mele degete – cele pe care eram sigură că le lăsasem dincolo de bariera lăptoasă, într-un univers din care acum mi se părea că nu făcusem niciodată parte, așa cum câteodată când ne întoarcem de prin vreo călătorie ne simțim de parcă nici n-am fi plecat. Uitându-mă la mâinile mele, scormonind prin toate cotloanele minții după o urmă care să dea de gol adevărata natură a formei mele, am simțit o apăsare. Una cât se poate de reală, de data asta, ca un fel de creștere bruscă a presiunii atmosferice. Era bizar și sufocant, cu toate că treptat mi-am dat seama că nu mă sufocam, de altfel, deloc. Așa cum mi-era cald, dar de fapt numai mintea mea percepea căldura. Așa cum numai mintea mea percepea disconfortul uscăciunii din aer. Odată ce am realizat că sursa tuturor neplăcerilor mele eram chiar eu și felul în care percepeam eu realitatea, care parcă mă strânsese până atunci, m-am simțit din nou eliberată. 

Realizarea e cea mai mare armă împotriva încarcerării. Realizarea că lumea și libertatea însăși nu e decât o iluzie, tot așa cum tot ceea ce pare nemișcat, neschimbat, în jurul nostru, este, de fapt, într-o continuă mișcare. Libertatea asta e ca un fel de religie cu rang de mit – ceva ce te minți că e parte din tine, dar e, în fapt, așa de departe încât nu poate decât să-ți pară a fi un concept suprarealist – e ca ceasurile curgătoare sau ca picioroangele elefantine. E dincolo de realitatea probabilă a lui azi sau a lui acum. Și cu toate astea, odată ce am avut realizarea asta, m-am simțit exact asa: liberă. Mi se luase pentru o perioada libertatea de a gândi, dar acum nu mai puteam fi diminuată în propria mea minte.  Și m-am eliberat și de sub egida umanului și am luat altă formă pe care am îmbrățișat-o ca pe mesagerul unei noi fericiri. Pășind înapoi câțiva pași, mi-am dat seama că lumea mea nu era doar ea și nici nu fusese vreodată așa.

Am realizat acum, când am simțit mirosul libertății, că o energie care pulsa de undeva dinspre capătul podului, dar mult mai departe, mă invita și îmi spunea că are grijă de mine încă, și acum, după atâta vreme. Iar eu de-abia acum știam exact pe cine caut și ce-am venit să fac, ca și când un văl mi se ridicase de pe ochi și puteam iar să văd clar. Iar imaginea care mi se înfiripase în minte era cea a tatuajului pe care-l avea pe gât care-mi părea că seamănă cu un cap de iepure cu trei urechi.

Și tocmai de-asta când m-am trezit din reverie cu ochii străinului uitându-se direct într-ai mei, căutându-mi parcă conștiința, n-am făcut nimic altceva decât să ridic din sprâncene. Iar de data asta, corpul meu mi se supusese complet, ca și cel original, știind parcă cine e, de fapt, stăpânul. 

– N-am văzut niciodată un android care să pară atât de… n-a mai terminat ce-a vrut să spună, dar eu știam. Și numai felul în care îl priveam i-a spus că avea, de fapt, dreptate.

Bărbatul, care părea relativ tânăr, pielea lui roșiatică formând numai câteva riduri fine, de expresie, se zgâia la mine ca la ceva extraterestru. Și, până la urmă, asta și eram pentru el: o ființă venită din afara universului din care făcea parte. Și tot cum îi eram eu lui străină, la fel mi-era și el mie. M-am uitat la hainele lui care nu păreau să fie neapărat practice, probabil moda îi dictase și lui ce să-și pună pe el, ca atâtor altor oameni dintr-un univers pe care el nu îl va cunoaște niciodată, și cu care îmi imaginam că nu știa câte avea în comun. Nici n-aș ști cum să descriu exact îmbrăcămintea lui – un fel de combinație de fustă-pantalon cu o togă romană trasă peste o bluză închisă cu niște șireturi de piele. Culorile lor erau cât se poate de normale – pantalonii și bluza aparent de un cafeniu deschis, pe care îmi fusese greu să-l identific în lumina distorsionată, iar toga aceea era de un albastru electric, unduindu-se perfect în razele domoale ale soarelui albastru. Toga se unea  într-o broșă argintie pe umărul lui stâng, iar simplitatea ei mi-era cumva familiară. Nu era la fel de spectaculoasă ca metalul aproape viu din componența hainelor lui Fox, dar părea de bun gust. Pe cap avea un fel de șapcă al cărei cozoroc arăta ca și cum s-ar fi putut folosi ca vizor, în caz de nevoie. Trăsăturile îi erau în general umane, dacă nu puneai la socoteală roșeala pielii, ochii imenși și pupilele ca de pisică. 

Fox, pe de altă parte, scosese de undeva un fel de tabletă pe care butona de zor. Îi simțeam panica numai după felul în care se foia fără să vrea, felul în care, din când în când, își trecea mâna prin părul castaniu, nespectaculos de pământean. Nu știam ce voia să facă, iar faptul că mă simțeam trădată atrăgea după sine și un soi de indiferență care o viza. Un fel de facă ce-o vrea, că nu-mi mai pasă… 

– Pot să îl ating? A întrebat tipul care îmi tot dădea roată, fără să îl intereseze că mă deranja. 

– Te rog, nu, a spus Fox cu vocea gâtuită de stres. Spune-mi dacă ai nevoie de ceva și dacă pot să te ajut și-apoi plecăm. Nu pot să stau aici nici măcar un minut în plus.

Evitam să mă uit la ea, dar vedeam și auzeam cum căuta ceva cu frenezie pe device-ul ei electronic. Era aproape evident că eu eram și cauza și obiectul verificării. Dar, per total, mi-era indiferent. Mai captivant mi se părea interesul clar, curiozitatea avidă cu care tipul ăsta roșiatic și străin mă privea. Curiozitatea mi-era ca un fel de monedă de schimb, un fel de limbă pe-nțelesul meu. Nu mă enervau foarte rău privirile lui, apropierea feței, mâinile care erau aproape să mă atingă și care se abțineau cu greu. Era fascinat, dar cumva evita exact obiectul real al fascinației sale: mă evita pe mine însămi.

Când a terminat de butonat, Fox s-a uitat la mine fix și mi-a spus doar două cuvinte: ai încredere. Mi-era, însă, greu să am încredere în cineva pe care o suspectam de un lucru josnic: subjugarea minții mele. N-aveam, de fapt, nevoie de nicio confirmare ca să știu că exact așa era. Că panica ei venea din faptul că reușisem cumva să mă eliberez. Încrederea era ultimul lucru pe care puteam să îl am în ceea ce o privea.

S-a dus la urs și a scos de undeva dintre picioarele din față un fel de cablu care părea făcut din ceva total diferit de cablurile pe care le știam eu. Era dintr-un fel de mătase care sticlea din când în când, ca și cum încerca să-mi șoptească că nu-i ceea ce pare, exact așa, ca mine. Cu cablul ăsta complet bizar s-a dus la mașinăria tipului și l-a întrebat dacă poate să se conecteze. El, însă, era preocupat să se uite atent la fiecare por de pe fața mea. Sau asta îmi imaginam, căci ce altceva putea vedea acolo? După câteva schimburi de replici tehnice, de parole, de întrebări, cablul era conectat și lumina acum misterios, ca și cum un lichid luminescent îl traversa în pulsiuni magnifice de violet și alb cu iz de turcoaz. Mașinăria răsturnată se aprinsese și lumina complet și ea, ca și cum era un fel de descendent al pomului de Crăciun, plin de beculețe colorate. Sigur, unele or fi avut necesitatea lor, dar suspectam că majoritatea erau doar de fashion, exact cum era și îmbrăcămintea proprietarului. 

– Cum ai reușit să te răstorni singur pe drum, l-am întrebat eu. Nu mi-a răspuns, ci s-a dus acolo unde Fox lucra de zor pe tableta ei conectată printr-un alt fir, de data asta aparent normal, la mașinărie. A întrebat-o încet, dar suficient de tare încât să aud și eu, dacă are voie să vorbească cu mine. Mi-am dat ochii peste cap și m-am dus lângă ei, ca să văd mai clar cum transpiră Fox în noua ei piele și să o aud cum îi interzice individului să vorbească cu mine, la fel cum îi interzisese să mă atingă.

– Dacă vorbește cu tine, ar fi bine să-i răspunzi, i-a spus ea fără să-și ridice ochii din tabletă, părând, însă, complet diferită de Fox a mea.

Tipul s-a întors înspre mine și mi-a spus direct numele lui, ca un fel de introducere în noua noastră legătură. Thanatos, sau Tha, mai pe scurt. Așa s-a prezentat atingându-și ușor fruntea pe mijloc, chiar deasupra pliului fin dintre sprâncene. Am crezut că n-am auzit bine și l-am pus să repete, lucru pe care l-a făcut ușor amuzat, parcă așteptându-se la reacția mea.

– Ca pe zeul grec? Am întrebat eu tâmp, urechilor mele tot nevenindu-le să creadă, iar într-un amalgam de entuziasm și nerăbdare care îl făceau să pară dintr-o dată chiar mai tânăr decât mi se păruse la prima vedere mi-a spus pe scurt de unde venea.

– Frate-miu l-a ales. Când a mers la universitate, primul din satul nostru care a reușit să facă asta, și-a ales acolo ca specializare Învățămintele lumii dintâi, pentru că mereu a visat să lucreze pe lângă un templu. N-ar fi putut deveni niciodată preot, normal – în afară de o singură excepție, acum 300 de ani, numai femeile pot avea onoarea asta – dar ar fi putut lucra ca funcționar sau chiar ca traducător al textelor vechi. În fine, când s-a întors acasă, după primul lui an acolo taică-miu avea deja un copil cu noua nevastă, cu care, de altfel, nu s-a înțeles până la urmă… În primele luni de viață eram deja un copil renegat, pe care îl creștea cu mari dificultăți mama împreună cu mama fratelui meu. În orice caz, fratele meu a avut mereu grijă de mine și mi-a fost ca un tată, și îmi povestea tot felul de legende din prima lume și din a doua, iar când am crescut, și n-am mai vrut să port numele pe care mi-l dăduse taică-miu, mi-a zis simplu Thanatos. 

– Pari foarte mândru de el.

A stat puțin pe gânduri înainte să-mi răspundă ușor jenat cu un eram pe care nu l-am mai auzit, pentru că un sunet complet străin, un vuiet violent m-a învăluit repede și brutal, aproape trimițându-mă într-o stare de transă – făcându-mă să încerc să văd ceva ce nu era acolo, dându-mi o puternică senzație de teamă, de pericol, și înțelegând că presiunea pe care o simțisem mai devreme nu era nimic altceva decât un alt soi de semn că ceva urma să se întâmple. Fox și noul nostru prieten Thanatos, Tha, păreau că aud un alt fel de zgomot, mai calm, mai încet, pentru că puteau funcționa ca și mai-nainte, fără să fie copleșiți, fără să simtă că mintea le este înecată de un val enorm de sunet și de teamă. Ei păreau să discute, cu fețele preschimbate de îngrijorare, și-apoi au luat-o simplu la fugă într-o direcție în care și mie îmi șoptea un soi de instinct intern că aș fi în siguranță. Am lăsat în urma noastră cele două vehicule care au rămas acolo, chiar în mijlocul podului imens, reflectând încă lumina albastră – unul blând și în unduiri fine, celălalt ascuțit și irizat – și reflectându-se la rândul lor în întinderea lucioasă de sub ele.

Farmecul lor, însă, se preschimbase repede, totul întunecându-se.