CZS-Capitolul 5

Am coborât din mașină încet, ca o pisică tocmai trezită din somn. Când m-am uitat în sus am văzut cerul care, ca un prieten bun, mă aștepta acolo, cu toate complexitățile lui. Norii erau denși în nuanțe de liliachiu, cu câte un strop de oranj pe unde reușea să-i străpungă câte o rază de soare. Amintiri dintr-o altă lume, dintr-o altă viață îmi făceau inima să tresară atunci când mă uitam în sus. Amintiri pe care știam că le pierdusem odată cu reîncarnarea și care totuși refuzau să fie uitate. Oare le voi mai recăpăta vreodată? 

Filip a închis portiera și apoi s-a uitat și el în sus, curios să vadă la ce mă uitam. Un cer normal, într-o zi normală de vară. Nimic deosebit, și-a spus, însă a continuat să se uite. În ochii lui, eram o ființă visătoare scoasă ea însăși dintr-un vis. Și, până la urmă, poate nici nu era așa de departe de adevăr. Fusesem o zeiță cu mii de fețe. O zeiță care deținuse secretele universului în palmă și care le pierduse în fața unor muritori simpli, exact ca într-o epopee clasică. Ca într-un basm. Sau ca într-un joc. 

– Filip! 

Ofelia era la geam, ne făcea cu mâna să intrăm odată. Am plecat capul, resemnată. Ca și cum aș fi renunțat la ceva important. Și, într-un fel, chiar asta făcusem. Renunțasem la tot într-o ultimă sforțare de a salva ceva, iar acum mă întrebam dacă meritase. Mă simțeam ca o umbră palidă, ținută în viață de un sentiment urât pe care ceilalți îl denumiseră speranță. Mi-am amintit, apoi, de frații mei, vag de călătoriile mele nesfârșite în întunericul spațiului și apoi de cerul de pe A Doua Casă și am simțit cum mi se pune un nod în gât. O senzație nesuferită care n-a făcut altceva decât să mă înfurie: n-am devenit om, chiar dacă sunt prinsă în corpul ăsta.

– Ce-o fi pățit? A întrebat Ofelia mai mult ca pentru ea.

– Probabil a avut timp să rumege situația… a răspuns M. A zis ceva pe drum, Filip?

– Nu, pe drum a părut chiar relaxată. A și adormit la un moment dat.

Sprâncenele lui M au sărit în sus, dar n-a mai adăugat niciun comentariu și a dus mâna instinctiv la medalion.

Ne-am așezat la masă cu toții. Simțeam cum ceilalți încercau să-și dea seama ce gândesc, studiind trăsăturile unei fețe pe care n-o puteau citi, dar care le trimitea fiori pe șira spinării. În ochii lor parcă eram îngrijorată, tristă, furioasă, plină de resentimente și gata să explodez, dar și cu convingerea că o să le reușească planul, toate de-odată și încă peste. Într-un fel mă amuza diversitatea impresiilor lor. În altul mă întrebam dacă nu cumva chiar asta simțeam: un amalgam de emoții complet neclare chiar și mie în suprapunerea lor cu emoțiile celorlalți.

M îmi punea în farfurie niște salată, pe lângă copanele și cartofii prăjiți care fuseseră puși de cineva de dinainte să ne așezăm. I se părea cel mai ireal lucru din lume: să îi dea de mâncare zeiței sale absolute. A zâmbit fără să vrea, lucru care m-a făcut să-i arunc o privire plină de reproș pe care nici n-am realizat-o până când n-am observat-o prin filtrul lui. Nu mâncasem mai nimic de când mă materializasem aici, acum două zile, iar asta îl îngrijora.

– Ți-au zis ceva de la secție legat de incident? A întrebat-o pe Ofelia Filip, care, ca de obicei, murea de curiozitate și se simțea mai mereu exclus din conversațiile cu adevărat interesante.

– N-au mai zis. Ba chiar am întrebat câte ceva în stânga și-n dreapta, dar toți spun cam aceleași lucruri… că nu își pot da seama ce s-a întâmplat, dar că le reamintește de un caz de acum câțiva ani…

– Blocul ars? A întrebat Filip bucuros că în sfârșit știa și el ceva.

– Blocul ars, da, a răspuns Ofelia, care mai apoi i-a reamintit lui M de incidentul pe care și el îl știa prea bine, dar care a preferat să asculte și să pună întrebări, doar ca să nu fie liniște. Asta pentru că cu toții aveau o stare de nervozitate pe care o tolerau cu greu. Filip, se gândea M cu ciudă, părea cel mai în largul lui lângă mine. 

– Dar dacă, în final, nimeni n-a ajuns la nicio concluzie atunci, poate n-or să ajungă nici acum… deci de ce ne facem griji? A întrebat Filip, care apoi și-a redirecționat atenția către mâncare. Ce mă bucur că ai făcut copănele! Sunt preferatele mele.

– Știu. Se vede. A zis Ofelia zâmbind puțin. Dar nu le-am făcut eu, am rugat-o pe doamna de vizavi să ne ajute cu mâncarea în următoarele zile. Dacă ai și alte preferințe, îmi spui.

– Sigur, a răspuns Filip cu gura plină, în timp ce încerca să mai bage un cartof, lucru care l-a făcut pe M să zâmbească. 

Farfuriile lor începeau să arate din ce în ce mai dezordonat și simțeam că mi se face rău. Era o combinație de acid în stomac cu un tremur în vârful degetelor și o senzație de vârtej.

– Reeza, trebuie să mănânci ceva… M se simțea ciudat pentru că niciodată în viața lui nu și-ar fi imaginat că mi-ar fi putut spune pe nume. Din nou, nu mi-am putut stăpâni un zâmbet.

– Hmm, uite, poți să iei de la mine, mi-a zis Filip și a desfăcut niște carne de pe copan pe care mi-a pus-o în farfurie. Când m-am mutat prima dată la mamaie nu prea aveam chef să mănânc, dar, dacă îmi făcea copănele cu cartofi și îmi și desfăcea carnea de pe oase, parcă nu puteam să rezist… era așa de bun, și fără efort.

M voia să-i spună că aveam ceva mai mulți ani în spate decât avusese el când îi dădea bunică-sa să mănânce, dar s-a oprit când a văzut că am furculița în mână. M și Ofelia se uitau la mine cu încordare. Mișcările mele le păreau așa de lente încât simțeau că se uită la un film în reluare și își făceau griji că oricând s-ar fi putut opri. Filip, în schimb, îmi mai punea o bucățică de carne în farfurie și sporovăia despre cum îi plac lui să fie prăjite, în general, copănelele.  

– Știi ce mă gândeam? A întrebat Filip în timp ce-mi mai punea o bucată de carne în farfurie.  

Și Ofeliei i se părea ciudat comportamentul dezinvolt al lui Filip. 

– Ce-ar fi dacă aș merge cu Reeza la mall. Să îi luam ceva de îmbrăcat. 

– Ceva de îmbrăcat? 

– Păi… cămașa asta pare că-i e mare… plus că nu i se potrivește. 

– Filip… sincer îți spun, n-am încredere și nici n-avem timp de așa ceva…  

– Pot să iau o colegă cu mine, dacă crezi că nu mă pricep la haine de fete.

M a râs și s-a înnecat cu mâncarea. A tușit puțin continuând să râdă până când m-a uitat direct la el și a devenit brusc serios. Asta m-a făcut iar să zâmbesc. 

– Evident că nu mă refeream că n-am încredere în gusturile tale. Mai degrabă mi-e teamă să nu faceți vreo trăznaie. 

Mi-am mutat încet privirea de la M la Ofelia într-un mod în care i-a făcut pe amandoi să se simtă puși la colț. 

– Nu vreau să vă jignesc, a început Ofelia, încercând să nu se lase intimidată de privirea rece. Dar până la urmă Filip e un adolescent care face probleme… ăsta e stilul lui. Iar dumneavoastră… cred că nu aveți suficientă experiență ca să ieșiți pe stradă nesupravegheată. 

Mă uitam în continuare la Ofelia care s-a simțit obligată să continue, cu toate că nu mai avea mai nimic de zis. 

– Adică nu știți cum se comportă oamenii… sunteți doar de două zile aici… nici nu sunt sigură că știți lucrurile cele mai de bază, darămite cum să vă comportați într-un mediu plin de oameni.

M și-a dres vocea, ca să continue argumentarea, dar i-am retezat-o ridicând mâna în care țineam furculița. Ceea ce mi s-a părut ciudat, așa că am făcut o pauză să mă uit la furculiță, apoi am pus-o înapoi pe masă.  

– În trecut… Sau, mai bine zis, chiar undeva în timpul ăsta există o versiune a mea care face cumpărături la… mall se numea?… Filip are dreptate, hainele astea sunt cam… plictisitoare și, așa cum a zis el bine, îmi sunt mari. 

– Sunt hainele mele… a zis Ofelia ușor iritată de comentariul meu. 

– În ultimele mii de ani am avut obiceiul de a purta rochii făcute din galaxii întregi, am spus și m-am simțit complet ridicol, o senzație care venea de la ei, pentru că mie nu mi se părea nimic ciudat. 

– Nu cred că au la mall… a chicotit Filip. 

– Nu cred nici eu, am spus, dar măcar ceva mai… potrivit. 

– De-abia aștept! Am deja niște idei. 

– M, te duci cu ei. Am văzut ce se joacă Filip, nu vreau să mergem pe stradă cu Xena.

Un val de râsete a umplut încăperea, Ofelia și M simțind că nu e dracu’ chiar așa de negru, iar eu am reînceput să mănânc și să mă concentrez pe gust, pe textură, încercând să blochez de data asta gândurile și senzațiile celorlalți. Iar atunci mâncarea a început să mi se pară cu adevărat delicioasă. Parcă redescoperisem plăcerea de a mânca, iar zâmbetul meu interior, satisfacția mea s-a oglindit și în ceilalți. 

Cu coada ochiului am văzut cum M și-a dus mâna la pandantiv.

– Te gândești la Fiiuea? 

Am crezut că o să se-nece de la șoc, dar s-a stăpânit. A realizat de ce îi pusesem întrebarea și a ridicat ușor pandantivul, parcă să răspundă privirilor curioase ale Ofeliei și ale lui Filip.

– De când ai venit simt pandantivul. Parcă e viu. Vibrează, rezonează. Subtil, sigur, dar suficient ca să-mi dea senzația că ceva se întâmplă. Că comunică… Crezi că e posibil să comunice cu ea?

– Poate rezonează cu Reeza, a speculat cu gura plină Filip.

– Așa m-am gândit și eu inițial. Și cred că Reeza e sursa, dar intuiția îmi spune că există o destinație. Și nu pot să mă gândesc decât la Fiiuea. Ea are cealaltă jumătate…

– Cine e Fiiuea? a întrebat Ofelia, care părea brusc mult mai interesată de conversație. 

– O preoteasă de pe A Doua Casă. 

– La templul Reezei? lui Filip îi sclipeau ochii de entuziasm.

– La templul unuia dintre frații mei… care în viitorul din care vin acum nu mai există.

Am văzut cum expresiile de pe fețele lor începeau să se metamorfozeze în reflexii a ceea ce simțeam eu și m-a dezgustat ceea ce le făceam, dar și faptul că sentimentele mele ar fi trebuit să-mi aparțină doar mie. Am încercat să-mi schimb gândul:

– M a cunoscut-o mai îndeaproape decât oricine pe Fiiuea.

S-a uitat întâi la mine, apoi la Ofelia, înainte să bâjbâie că s-au cunoscut la Academie.

– M este o legendă pe A Doua Casă. A fost singurul bărbat care a devenit preot. 

– Și singurul servitor pe care l-ai avut, a completat el.

– Servitor? A întrebat nedumerit Filip.

– Cam asta sunt preotesele… servitoarele zeului al cărui templu îl servesc. Fiecare dintre ceilalți treisprezece zei aveau cel puțin 100 de preotese.

– Iar Reeza avea un preot? Ce tare!

– A fost cumva ca să mă salveze. Eram pe domeniul unei bestii de om, care vâna… într-o zi am făcut o prostie, sincer nici nu-mi mai amintesc ce, o joacă de copii, iar pedeapsa pentru orice greșeală era să participi la următoarea partidă de vânătoare.

Am simțit cum M devine copleșit de emoții, dar nimic nu i se citea pe față. Părea la fel de dezinvolt ca mai-nainte când a reluat explicația.

– Vedeți voi, acolo nu există animale, dar instinctul de a vâna a dăinuit. Așa că vânatul am devenit noi, oamenii de rând. Sora mea fusese în trei astfel de vânători pentru diverse prostioare pe care le făcuse. Pentru mine era prima dată, și, mic cum eram, nu știam nici să mă ascund, nici să fug. Așa că am fost străpuns de o săgeată aproape imediat de cum a început partida.

– Săgeți? Am crezut că sunteți avansați la tehnologie, a zis Filip, iar M și-a stăpânit o ieșire.

– E reglementată ca una dintre cele trei arme de vânătoare. Avem și noi legile noastre. Plus că trebuie să fie antrenant… să le dai șanse să scape, dacă îi măcelărești ce sens are? Celelalte două sunt biciul și sulița, a spus el anticipând întrebarea lui Filip. În fine, sora mea s-a ascuns bine. La fel și ceilalți. Pe mine tot reușeau să mă vadă; mă ascundeam la limită după câte un tufiș până când mă găseau iar și iar. Norocul meu era că jigodia de boier nu era un țintaș bun. M-a ratat de puțin de vreo două ori. Dar a treia oară m-a nimerit în coaste. Nu rău, dar sângeram și mă durea ca naiba. Simțeam o frică cum n-am mai simțit vreodată. Apoi a mai venit o săgeată care m-a nimerit în picior. Dar tot alergam. Tot încercam să fug. Când s-a apropiat și credeam că o să mă lovească direct în gât săgeata, sora mea m-a împins. Nu știu de unde venise. A luat săgeata direct în piept.

Un val de tristețe ne-a străbătut pe toți, dar nimeni n-a spus nimic. Am așteptat ca M să continue.

– Javra jubila. Era fericit că lovise doi. Eu urlam ca din gură de șarpe. Sora mea era fără suflare căzută peste mine, sângele ei cald prelingându-se pe pieptul meu, iar săgeata care mi-era înfiptă în coaste se rupsese și simțeam o durere oarbă. Râzând, boierul s-a apropiat de mine strigând la prietenii lui că îmi trage una direct în ochi, pentru că de-abia așteaptă să încerce metoda asta. Și atunci am văzut cum s-a schimbat la față. Cum s-a făcut liniște și cum a căzut în genunchi. 

– Îl lovise cineva?

– Doar șocul de a o avea pe Reeza în fața ochilor. 

– Nu pare așa de înfricoșătoare, a spus Filip uitându-se direct la mine, parcă încercând să descopere ceva înfricoșător.

– Nu acum. Atunci era altfel. Avea altă formă… celălalt avatar, ca să zic așa, era ca și cum doar fața și bustul erau făcute dintr-o piele translucidă, restul era o masă de întuneric, de vid negru, care învăluia lumea ca un nor de furtună, doar că aproape. Nu țin minte decât o frântură, când a venit deasupra mea, dar era ca și cum lumea a dispărut cu totul. Cred că am leșinat de frică.

– De frică? Nu pot să mi te imaginez atât de speriat! Filip era uimit, dar eu simțeam senzația pe care i-o provocase lui M amintirea momentului și eram într-un fel mândră, dar în altul confuză. Oare de ce simțeam nevoia să iau forma aia atât de teribilă? Toți frații mei luau forme complet umane, de ce nu făcusem și eu același lucru? Oricât încercam, nu reușeam să ajung la un răspuns.

– Și ce s-a întâmplat?

– Am aflat mai târziu că Reeza nu era partizan al obiceiului de a vâna oameni, dar că i-a promis boierului că o să devină unul, numai ca să-i arate cum se simte să fii vânat. În final l-a lăsat în pace, după ce i-a spus că, dacă vrea să scape cu viață trebuie să plătească cumva. Acel cumva, aparent, a fost să mă adopte oficial și să mă trimită la școală, ca să devin preotul ei. Așa el o răsplătea pentru mila ei dându-i un servitor, iar eu dedicându-i chiar ei viața pe care o salvase, a spus M cu ciudă, după care a continuat luându-se și pe el prin surprindere: dacă nu ar fi propus asta n-aș fi cunoscut-o niciodată pe Fiiuea. Sau pe voi.

Când a spus cuvintele astea am simțit cum pandantivul vibrează, ca și cum ar fi rezonat cu noi doi. Atunci m-am ridicat de pe scaun și m-am dus lângă M, am întins mâna către pandantiv, dar am ezitat pentru o secundă înainte să-l ating. Când, în final, pielea albă a degetelor mele au atins suprafața sticloasă a pietrei am fost trasă într-o altă lume.