CZS-Capitolul 4

O senzație nefirească de libertate m-a cuprins când m-am uitat, în sfârșit, în dreapta și am văzut cea de-a doua stea – un astru cum nu s-a văzut vreodată pe cerul pământesc tocmai ce răsărea din marea care acolo, la întâlnirea cu corpul ceresc, era parcă în niște flăcări de culoarea celei mai limpezi ape. O stea care se cerea slăvită de natura însăși, și pe care aș fi preamărit-o eu însămi. Mă uitam mută la minunea care creștea pe cer și care schimba toate culorile din jur, făcând lumea întreagă să capete un iz straniu.

– Localnicii îi spun Eebtiiti, înseamnă lumina focului în ramaala sahiiae, limba a doua, mi-a spus pe un ton ușor contemplativ Fox.

– E albastră… i-am răspuns eu, puțin mirată că astrul ăsta mai mult turcoaz era asociat într-adevăr cu focul. Și mai ciudat mi se părea că nu-mi aminteam de el – așa cum nu-mi aminteam nici de pod – în locul lui așteptându-mă să văd o pitică roșie.

– Și tot așa – mi-a răspuns cu același aer – e și focul cu care pârjolește Reeza pământul, care se mai cheamă și Iioedi Siiesiiral – Sufletul Vieții.

– Sufletul Vieții?

– La fiecare paisprezece ani aici pământul începe să nu mai fie fertil… și-atunci trebuie tot pârjolit și lăsat pârlog cam tot pe-atât, până când își recapătă suflul. Și-atunci tot ce se plantează crește mai mare și mai frumos ca înainte. Dar e o legendă care spune că în vremuri de demult oamenii n-aveau nevoie să facă asta pentru că Reeza pârjolea în locul lor, dintr-o suflare, tot răul de pe pământ și-acolo apăreau pe loc vlăstari de măr argintiu. Un pom foarte rar pe aici, arareori crescut în afara laboratoarelor, pentru că e foarte sensibil la arșița asta tot mai mare de afară. Frumusețea lui este incredibilă. Am văzut câțiva și de fiecare dată am fost lăsată fără cuvinte. 

– Și face mere de argint, am glumit eu. Sau de aur?

– Face un fruct care chiar arată ca și cum ar avea o pojghiță argintie în loc de coajă. Nu e de argint, evident, ci mai degrabă seamănă cu pielea unui pește tocmai scos din apă. Arată extrem de frumos, mai ales în lumina asta albastră. Și e mai mult decât gustoasă – coaja e așa de bună că din ea se face un fel de miere cu un gust intens care trece dincolo de limitele papilelor gustative. E ceva aproape psihedelic – e văzut ca un fel de nectar al zeilor, și pe bună dreptate, ceva de genul ăsta nici n-ar trebui să existe. E așa de special încât cine l-a încercat o dată nu mai poate scăpa de un fel de poftă bine ascunsă în interior. Sunt unii care au făcut tot felul de grozăvii doar ca s-o mai guste o dată. 

– Ca un fel de drog?

– Da, unul fără efecte secundare. 

– Altele decât dependența asta de care îmi spui? Am întrebat fiind oarecum amuzată de declarația ei contradictorie.

– Nu, chiar nu sunt efecte secundare, a spus ea și s-a oprit puțin să-și caute cumva mai bine cuvintele. E ca atunci când știi cum e să fii îndrăgostit și ai mai vrea să simți fiorii ăia din nou… Sau cum e fericirea. Sau cum e să stai în brațele mamei când ești mic. E normal să-ți dorești lucrurile astea.

Gândindu-mă la ceea ce tocmai terminase de spus am observat cum, dincolo de marginea podului, dinspre dreapta, din mijlocul norilor de praf sclipea ceva când și când. N-am apucat să o întreb pe Fox ce putea fi, că în fața noastră a și apărut un simbol pâlpâitor, în spatele lui fundalul reprezentând un fel de hartă pe care puteai clar să distingi podul, marea nesfârșită din jurul nostru, și două puncte: noi și cei care ne trimiteau mesajul. Fox a dat o comandă vocală și, după o scurtă animație, în fața noastră stătea un bărbat care avea același tip de ochi și de piele ca Fox. Purta o îmbrăcăminte mai degrabă oficială, amintindu-mi de cineva care lucrează în poliție sau în armată. Pentru o secundă mi s-a părut atât de real, încât am vrut să mă dau mai în spate, simțindu-mă sufocată de prezența lui, dar apoi am realizat că nu era altceva decât o reprezentare holografică a ofițerului care se afla în vehiculul ce zbura acum foarte jos, în paralel cu noi, și pe care puteam să îl văd perfect în dreapta mea. 

Vehiculul, care arăta mai mult ca un fel de hibrid de dronă cu avion de luptă, era plin de însemne, dar își păstra totuși aerul oficial. Bănuiam că este o patrulă a podului. Bărbatul, căpitan al Forțelor Aliate, după cum s-a recomandat, cu niște trăsături ușor androgine și cu un păr perfect negru, extrem de frumos, a cerut permisiunea să ne scaneze. Jarhala Sornad din Saharalii – primul nume pe care îl auzisem în lumea asta nouă mi se părea extrem de exotic, la fel ca cel care îl purta. Un alt nume era cel al lui Fox: 

– Sunt Sela Koro din Firal-Afal, a spus ea cu mândrie, iar apoi a bombănit nemulțumită, în timp ce introducea un cod de acces într-o căsuță ce stătea acum bidimensională, seacă, în locul căpitanului. 

O serie de înscrisuri au apărut apoi sistematic pe ecran, formând un fel de log al verificării, aparent marcate cu roșu requesturile și cu verde răspunsurile lor – se pare că lumea asta nu e chiar așa de diferită, până la urmă, mi-am spus eu ușor amuzată. La final, după ce toată verificarea hârțogăraiei era gata, căpitanul a apărut din nou ușor indecent de aproape în spațiul cumva neîncăpător pentru două femei și o hologramă. Am aruncat un ochi la Fox, care mi-a răspuns cu o privire ce mi-a dat de înțeles că n-ar trebui să scot o vorbă. Și n-am spus într-adevăr nimic, simțindu-mă dealtfel ușor diminuată, exact ca mai devreme. Nici când discuția m-a vizat, luând o turnură cel puțin bizară, n-am putut măcar să schițez vreun gest.

– Nu am găsit în documentație nimic referitor la androidul pe care îl transportați, a spus căpitanul care și-a îndreptat privirea înspre mine. 

N-am realizat imediat că eu eram androidul și mă concentram mai mult pe faptul că probabil și noi apăream în cockpitul său la fel de incomod, ce-i drept mai mici decât el, dar sigur ocupând mai mult spațiu. 

– Este un prototip pe care îl duc la târgul organizat cu ocazia câștigării alegerilor. Am un permis special care îmi dă voie să transport astfel de itemi pe răspunderea mea, cu maximă discreție. S-a uitat cumva cu subînțeles la căpitan, dar el n-a răspuns imediat, ca și când ar fi cântărit în minte ce ar trebui să facă dinainte cu câteva mutări. 

– Doamnă Koro, îmi cer scuze, încă nu îmi apăreți în sistem ca Șef al Laboratoarelor Koro, dar am auzit de succesul dumneavoastră. Felicitări. Presupun că nu ați risca să vă compromiteți cariera făcând transporturi ilegale, totuși. Era acum rândul căpitanului să se uite cu subînțeles la Fox. 

– Așa este, nu am fost încă numită oficial în funcție, dar sper că se poate face o excepție de data aceasta. Altfel ar însemna să mă întorc și poate chiar aș putea să pierd petrecerea de învestitură și târgul. Dar dacă nu se poate altfel, voi face cale-ntoarsă și îmi voi anunța imediat familia… 

Fox se uita acum spășită la hologarama care nu schița niciun gest. Dar eu știam deja rezultatul, iar două minute mai târziu eram iarăși singure în pântecul mașinăriei și ne grăbeam către o destinație care mie mi-era încă ascunsă. După ce am văzut cum căpitanul și nava sa au dispărut iarăși printre nori m-am simțit mai în siguranță și din nou întreagă, așa că mi-am făcut curaj să o întreb pe Fox care era treaba, de ce transporta un android și de ce făcea asta ilegal. Cumva astea mi se păreau prioritare. Plănuiam să o întreb de unde își căpătase numele și funcția mai pe urmă.

– Familia noastră face androizi la comandă de secole bune. A făcut o pauză, apoi a continuat: și am adus îmbunătățiri dincolo de barierele minților minuscule care lucrau până atunci în domeniu.

– Familia noastră?

– Familia ei… să zicem. S-a uitat la mine și mi-a făcut un gest cu mâna către corpul său și apoi a continuat simplu: cum o să împărțim corpul ăsta de-acum încolo, probabil pentru toată viața, cred că pot spune că ce e al ei, e de-acum și al meu. 

Am simțit cum, pentru o secundă, creierul meu nu putea să proceseze informația, ca și cum era așa de nouă, încât trebuia să o treacă prin toate filtrele mai întâi, numai ca să-i stabilească natura. Și i-o stabilise ca fiind nerealistă, sau de-a dreptul imposibilă. Voiam să o întreb cum adică? Dar parcă și asta mi se părea fără sens, totul căpătând o mișcare turbionară și preschimbându-se vertiginos în niște neînțelesuri mai mari decât puteam eu duce. Cumva am rumegat informația multă vreme, fără să pot ieși din spirala de lipsă de noimă și fără să pot să mai scot vreo vorbă. Simțeam că visez. Muzica se auzea din nou, plasându-mă încă o dată într-o dimensiune duală de aici și de acolo.

Cum stăteam în starea asta, fără să mai schimb o vorbă cu ea, am observat că în fața noastră creștea o siluetă a ceva ce la început părea de neînțeles, dar care căpăta sens pe măsură ce ne apropiam. Exact așa ar trebui să fie și cu Fox, mi-am spus eu cu resemnare, concentrându-mă mai mult pe ce era în fața noastră. Ne apropiam cu o viteză amețitoare de ce părea a fi un accident. Mi se părea și ciudat să întâlnim unul, când noi nu văzuserăm vreun alt vehicul în drumul nostru – nici să se ducă, nici să se întoarcă. Era cu atât mai bizară toată scena, cu cât, atunci când ne-am apropiat și am încetinit relativ brusc dar lin, am văzut ceva complet diferit de ceea ce întâlnisem până atunci pe lumea asta. Am simțit voalul fin care mă acoperea strângându-mă ușor în scaun pentru o secundă, până ne-am oprit complet și m-am simțit în siguranță. Fox a schimbat câteva ecrane, printre care și harta împrejurimii, pe care apăreau și acum tot doar două puncte: noi și vehiculul ciudat care stătea culcat pe o parte, rănit parcă de duritatea infailibilă a sticlei perfecte de dedesubt. Fox căuta cu privirea pe harta electronică, probabil ca și mine, vehiculul căpitanului. Dar nu era nicăieri în apropiere. Eram, se pare, unicii posibili salvatori ai celui lovit de năpastă. Fox a dat o comandă vocală, iar de data asta efectul ei a fost că ni s-au desfăcut centurile de siguranță, iar mai apoi s-au deschis ambele uși, formându-se treptele mult mai repede decât ne-am putut ridica noi de la locurile noastre poate prea confortabile. Fox a coborât hotărâtă și s-a dus direct la mașina răsturnată. Eu, pe de altă parte, am rămas țintuită lângă ursul nostru, o voce din interior spunându-mi clar stai aici și, neputând să mă opun, m-am trezit mângâind blana ursului. 

Textura ei îmi aducea mai mult aminte de blana pisicii mătușii Martha. O pufoșenie de nedescris, cu botul turtit, care ne întâmpina pe toți patru când mergeam în vizită, neștiind de care dintre noi să-și frece mai întâi spatele. Fox era preferata ei, iar apoi mama. Ele două păreau să îi satisfacă exact la fix nevoia de afecțiune a bătrâoarei care simțeam de fiecare dată că mă trădează puțin. Dan – așa îl chema pe tatăl lui Fox, căruia n-am putut niciodată să-i spun „tată”, cu toate că Fox i-a spus maică-mii mereu „mamă” – era mai tăcut când mergeam la mătușa și nu îi plăceau nici pisicile prea mult. De-asta mătușă-mea mereu îmi zicea când mă prindea singură că nu știe cum a reușit el să pună mâna pe așa femeie cum era mama. Sigur, cât trăise tata, o bombănea pe mama pe jumătate în glumă, și-l întreba cum de o suportă. Atunci tata îi închidea gura imediat, cu câteva remarci răutăcioase la adresa ei: mătușa era nemăritată. Avusese suficienți iubiți de-a lungul vieții cât să ne lase cu gura căscată și pe mine și pe Fox. Unii erau prin politică și, când îi mai vedeam pe la televizor, mama spuna uite, ăsta era cu Martha, când l-am cunoscut eu pe taică-tu, o ceruse de nevastă, dar n-a vrut ea, sau despre altul zicea că ce figură i-a făcut ăsta la o nuntă Marthei, a plecat cu domnișoara de onoare, și ea după l-a iertat… s-au despărțit după muuulți ani, cine mai știe de ce. Mă fascinau poveștile cu mătușa Martha pentru că păreau desprinse din altă lume. Una mult mai interesantă decât a mea, iar mătușa, deși în vârstă, avea un farmec aparte: era o lady adevărată, cu maniere, și cochetă exact cât trebuia mai ales pentru vârsta ei, dar și cu un fel de înțelepciune pe care nu se grăbea să o împărtășească în stânga și-n dreapta, cum fac, de cele mai multe ori, oamenii bătrâni. Acum că mă uit în urmă, și lumea mea, a noastră, era interesantă, doar că nu vedeam eu. Țin minte și-acum o compunere pe care am făcut-o prin clasa a patra, cam înainte să moară tata, despre cum fuseserăm la munte și ne alergase un urs prin pădure. Toată clasa ascultase cu sufletul la gură finalul micii mele povestioare, iar, după ce am terminat de citit și s-a dezmeticit, învățătoarea m-a întrebat fără niciun ocoliș dacă istorisirea mea fusese reală – că doar tema era să spunem cum ne petrecuserăm vacanța de vară. Tot la fel de direct i-am răspuns și eu că nu, dar nu vedeam de ce trebuia să fie ceva real… Nu mi-a spus nimic, ci mi-a dat un 10. Am luat-o ca pe un compliment, și de atunci încolo poveștile mele au început să capete noi dimensiuni. Scriam o poveste și eram brusc liberă ca pasărea cerului într-o lume care mi se părea de câteva ori mai frumoasă și mai interesantă decât cea în care trăiam, de fapt. 

Tot cu pisica mătușii petrecusem și o vacanță întreagă, când era tata din ce în ce mai rău. Mergeam să-l vedem la spital, dar apoi, după ce se termina vizita, nu mă duceam acasă cu mama, ci mergeam la mătușa. Îmi spuneau că mama e ocupată. Și chiar era… am aflat mai târziu că, pentru că putea muri oricând, mama stătea mai mult cu el, ajungând să doarmă pe fotoliul pus în camera simplă a spitalului privat în care era internat. Când s-a-ntâmplat era chiar acolo, îl ținea de mână, nemaifiind nimic altceva de făcut. Iar mătușă-mea, când a primit telefonul, avea privirea aia pe care o are orice părinte care aude vestea morții copilului lui. Ea avusese grijă de tata de când venise în capitală, ca să meargă la liceu. Stătuse la ea până se însurase cu mama, pe la 27 de ani. Țin minte și acum cum mă jucam cu Napoleon, și cum îl trăgeam de lăbuțe, simțindu-mă ușor speriată deja de telefon, până când i-am văzut expresia mătușii și m-am oprit complet, realizând ce se întâmplase. N-am început să plâng imediat, cum le-am văzut mulți ani mai târziu pe mama și pe Fox că au făcut când au aflat de Dan. Atunci a fost un șoc. Cu tata n-a fost. Până și eu, care eram doar un copil pe-atunci, mă așteptam la vestea aia din moment în moment. Aproape că devenise o obsesie, aproape că nu mai puteam să mai aud țârâitul ăla puternic al telefonului fără să sar cu groază că o să primesc vestea. Aveam și coșmaruri din cauza asta câteodată. Poate și de-asta nu mă lăsase mama să stau singură acasă, cât era la spital. Știa că gândurile astea mă chinuiau prea tare. 

La mătușa Martha lucrurile erau altfel, ferestrele mari de tot, care se deschideau într-o curte interioară frumos amenajată, cu niște tufișuri imense din care își tăia din când în când câte o floare pentru vaza de pe masa din sufragerie, lumina caldă și hotărâtă a soarelui care inunda încăperea, adierea vântului care mișca perdelele cu un freamăt unic, toate astea mă îmbiau la visare. Și tot atunci mi-am imaginat prima dată o lume complet nouă făcută din soare și din vis. Din căldură și din magie. 

Acum, mângâind blana ursului mecanizat îmi aminteam de toate astea, uitându-mă mai mult în gol, Fox căzând undeva la periferia simțurilor mele. O vedeam doar pe jumătate, cum stătea de vorbă cu cineva care era ascuns complet de mașinăria imensă întinsă pe-o parte. Un lichid dens ieșea de sub vehiculul leneș și mă întrebam dacă eram în siguranță. Și mă mai întrebam și cine era dincolo de bariera asta străină, cu un look așa de futuristic dar și vintage în același timp. Un fel de steampunk dincolo de granițele imaginației mele, cel puțin așa mi se păruse atunci în starea aia de semi visare. Părea să funcționeze cu alt tip de motor decât cele două vehicule pe care le văzusem până acum aici, sau așa presupuneam, după multitudinea de țevi care se încolăceau ca niște șerpi în jurul corpului ei zvelt urmând să își deschidă gurile larg către cer, sau spre mine, în starea actuală. Spre deosebire de liniile drepte și bine conturate ale vehiculului căpitanului, care părea sobru și elegant și al cărui design părea să aibă ca scop să impună respect, printre altele, mașina asta care stătea acum în fața mea arăta mai degrabă ca și când principalul ei rol ar fi fost atragerea atenției. Iar pe-a mea mi-o captase complet. Atât de complet încât, fără să-mi dau seama, mâna mea s-a oprit din mângâierea stupidă a ursului, iar pașii mei au început să asculte impulsul ăla de curiozitate care se făcea auzit mai tare, mult mai tare decât stai aiciul care acum era departe, aproape la fel de inaudibil ca muzica cu sursa ei zburătoare. Treptat n-am mai auzit nimic altceva decât propriul meu glas interior care îmi spunea acum că vreau să văd mai de îndeaproape ceea ce stătea în fața mea. 

Mergând pe suprafața asta sticloasă am descoperit că nu era chiar așa de lucioasă, cum mi se păruse prima dată, ci avea mici zgârieturi care îi brăzdau toată întinderea, fără să o urâțească, totuși. Exact așa cum ridurile de expresie fac un om de cele mai multe ori să arate chiar mai bine decât arăta înainte, mai multi fațetat și mai interesant, și, în concluzie, mai atrăgător. Ce provocase oare miriadele de excoriații suprapuse unele peste altele până formau un fel de textură hașurată, până deveneau ele însele parte din designul șarpelui uriaș ce se zvârcolea și acum în cele două zări, fără să se miște totuși, cu adevărat? Ce putuse să-și lase urma atât de clar, nu-mi puteam da seama, mai ales când era evident că mașina răsturnată nu părea să fi lăsat, în schimb, nici măcar una. Când m-am apropiat de Fox și am început să o ocolesc ca să pot să văd și cine era ascuns acolo, după mașină, aproape că a sărit cu o față pe care nu stătea scris decât un lucru: spaimă. S-a uitat la mine și până a putut să bâiguie ce cauți aici? eu deja întâlnisem privirea misteriosului ascuns.