CZS-Capitolul 3

Reeza. Până și numele ei e deosebit.

Gândul lui Filip mi s-a înfiripat în minte ca și când ar fi fost al meu. Gândurile celorlalți mi-erau neclare și veneau, parcă, din cele mai îndepărtate cotloane ale minții. Dar intensitatea cu care se gândea el la mine adăuga un strat complet nou peste ale mele și mi le sufoca cu totul. Nu mai puteam auzi decât ceea ce gândea el.

S-a uitat la mine în retrovizoare și am putut să văd cu ochii mei expresia gândurilor lui. Aș fi știut că se gândește la mine și fără să i le pot citi, dar faptul că puteam vedea cu ochii minții reflexia mea și că puteam simți admirația completă și profundă aproape de venerație îmi dădea o senzație de nostalgie. Îmi place să fiu venerată. Cel mai frumos lucru din lume. Poate i-aș fi abandonat demult dacă n-aș fi avut plăcerea asta, un gând care m-a surprins prin sinceritate, dar și prin faptul că a alungat toate celelalte gânduri intruse. Asta și faptul că, uitându-mă la mâinile mele, realizam cât de umane erau. Chiar am redevenit om? E posibil?

Gândurile începeau să-mi scape printre degete așa că îmi sprijineam capul cu mâna, simțind cum alunecam iar către o stare de visare, în ciuda eforturilor mele de a fi alertă. Știam că lumea asta ar fi trebuit să fie sigură, dar amalgamul din mintea mea, felul brusc în care m-am trezit aici…

O amintire vie de la spital îmi reapăruse în minte completă și imersivă ca și când aș fi fost iar acolo. Fruntea mi se atingea ușor de geam la curbele mai strânse, iar asta îmi dădea voie să mă relaxez și să cad într-un somn mai adânc. Același gen de sunet bizar, repetitiv și familiar, bip-bip-bip, mă repunea cu totul în momentul când am deschis prima oară ochii în lumea asta. Sau poate redeschis, ca să fiu mai corectă.

Mă simțeam ca și cum pierdusem legătura cu lumea, ca și cum mă retrezeam din morți. Încercam din răsputeri să fac asta, dar mi-era cu neputință să focalizez sau să-mi amintesc ceva. Aveam o singură senzație. Una căreia mi-a fost greu să-i găsesc numele pentru că n-o mai simțisem demult. De secole? Milenii, poate? Fusese atunci când am găsit toga și pandantivul în fața serei, amalgamate toate într-o grămăjoară de oase. Imaginea asta mă făcuse să deschid ochii larg. Văzusem atunci holul de spital. Obiecte care îmi păreau deopotrivă străine și familiare erau peste tot. Oameni la fel. Unii își făceau de lucru. Alții stăteau așezați pe scaune sau lungiți pe paturi așezate de-a lungul coridorului. O femeie îmbrăcată într-un halat alb a observat că am deschis ochii și a venit spre mine. Mi-a pus câteva întrebări, iar lipsa reacției mele i-a provocat o senzație de disconfort. A întrebat pe cineva dacă aveam aparținător apoi cred că ațipisem iar, ca și acum, împotriva voinței mele. Nu știu cât am stat pe holul ăla. Sau de câte ori a venit cineva să mă întrebe câte ceva. De fiecare dată simțeam că alunec înapoi în neființă fără să pot scoate măcar un sunet. Uitasem cum era să dormi, să ai senzația de a nu mai ști de tine. Lucruri pe care nu le mai experimentasem chiar de când transcendeam. Lucruri care încetaseră să mai aibă un sens pentru mine, dar care acum își redobândeau existența. Am zâmbit la ironia situației și mi-am recăpătat speranța.

Când, în final, a mai venit o femeie să mă întrebe dacă sunt mai bine eram într-o stare de confuzie chiar mai mare decât înainte. Tocmai avusesem atunci realizarea că aveam un trup, iar inima acestui trup se zbătea violent și eratic ca un animal sălbatic ce tocmai fusese prins într-o capcană. Aveam atâtea întrebări încât nu apucam să formulez una înainte ca o alta să-i ia locul. Simțeam nu doar că trupul și mintea îmi erau acum solide, făcute din carne și oase, dar aveam senzația că totul se va lichefia în mine și va deveni exact ca marea de lavă.

Am reușit să mă ridic, dărâmând lucruri și agățându-mă de oameni și m-am îndreptat către o oglindă. Cei din jurul meu încercau să mă tragă înapoi de unde plecasem, mă întrebau constant lucruri și nu voiau să-mi dea drumul. Totuși, pentru mine nu mai exista nimic altceva decât imaginea ușor neclară din fața mea. Nici nu știu cât am stat cu ochii ațintiți la reflexia mea. Nu eram în trupul meu cel vechi. Nici n-aș fi avut cum să fi fost, pentru că el murise atât de demult încât uitasem cum arăta. Realizarea asta mă liniștise. Ceea ce vedeam acum era manifestarea unuia dintre avatarurile mele. Sigur, unul mult mai real, mai fizic, mai… tangibil.

Am zâmbit realizând în vis încă odată ce însemna imaginea din oglindă și am simțit că văd imaginea mea din ce în ce mai clar cu ochii minții, de data asta reflectată în oglinda retrovizoare: Filip mă căuta îngrijorat, ca și cum mă pierduse. Și am zâmbit și în realitate fără să deschid măcar ochii. Nu era nevoie. Am decis că copilul ăsta cu amintirile lui de adolescent și cu infatuarea lui față de mine e exact tratamentul de care am nevoie în starea asta de convalescență.

– M, am murmurat fără să realizez, iar câteva secunde bune mai târziu M îl apela deja pe Filip. Realizarea că îl invocasem fără măcar să realizez m-a făcut să mă relaxez. E bine să știu ce pot face și cât de puternică e legătura noastră. 

Ceva mi-a atras privirea. În dreapta, pe bancheta din spate a unei mașini oprite, ca și noi, la semafor stătea o fată care se uita visător pe geam. Avea un zâmbet satisfăcut, iar asta m-a făcut să vreau să mă concentrez în întregime pe ea. Am închis ochii și am văzut cum se juca cu un cățel într-o curte cu o iarbă mare, năpădită de tot felul de buruieni și flori de câmp. O vedeam fericită și luminoasă, exact așa cum se vedea ea. Oare..? Am ridicat mâna dreaptă și cu un gest am chemat norii și am întunecat cerul. Apoi am bătut tare din palme și un fulger urmat de o bubuitura puternică au despicat tot cerul ăsta imaginar în două și au speriat-o pe fată, expulzând-o din propria reverie. Când am deschis ochii mașinile se puneau deja în mișcare, iar ea se uita la mine prin geamurile care ne despărțeau, nedumerită, dar speriată, ca și când ar fi știut că eu îi invadasem mintea.

Cam la fel se simțea și Filip care se întreba de ce bătusem din palme, dar care nici nu știa cum să întrebe și se perpelea fără niciun rost. I-am zâmbit în oglindă și am simțit un val de căldură. Altă dată m-ar fi lăsat rece, dar acum am râs cu voce tare, ceea ce l-a făcut să roșească și mai rău și să se simtă chiar mai confuz.

M-am schimbat. Să fie de la forma asta umană? Trebuie să decid ce să fac… iar pentru asta am nevoie de M. M care s-a materializat lângă mine la spital când i-am strigat numele în furia mea confuză de atunci. Asta îmi spunea că puterea mea exista și dincolo de limitele trupului ăstuia scârbos. Am gândit asta și am văzut imediat cum expresia feței lui Filip se preschimbase și ea într-una de scârbă. Trebuie să mă controlez, iar asta n-o să fie ușor.

Lipsa asta de control îmi reamintise de momentul de la spital, atunci când femeia în halat încercase să îmi dea un calmant pentru că îi păream recalcitrantă. Când a pus mâna pe mine am simțit o repulsie puternică, iar asta s-a materializat într-un puls de energie care a azvârlit-o ca pe o păpușă de cârpă. A avut noroc cu cei câțiva gură-cască adunați în spatele ei care i-au atenuat căderea. A urmat haos. Oameni care țipau buimaci neștiind la cine. Femei care se văitau. Copii care urlau ca și cum cineva le tăia o mână. A venit paza. Au mai venit alți doctori. Brancardieri. Oameni peste oameni, cu toții împotriva mea, chitiți să mă imobilizeze. Pulsul de energie mă lăsase sfârșită de puteri. Iar oamenii ăștia confuzi și furioși mă bruscau, mă înțepau cu seringi, mă țineau de mâini și de picioare, mă loveau și, în învălmășeală, se mai loveau și între ei. Vlăguită de puteri mi-am amintit de M. Încercam să mă smucesc din mâinile lor, dar am început să fiu inundată de furia lor, de imaginea pe care o vedeau, de frica pe care o simțeau, de confuzia lor. Gândurile și senzațiile lor mă străpungeau atât de violent încât o durere asurzitoare m-a făcut să văd alb în fața ochilor. Ultimul lucru pe care mi-l amintesc este M. În timp ce se materializa în mijlocul tuturor îl apucase pe un bărbat de un umăr și îl azvârlise într-o parte. Când i-am simțit energia mi-am pierdut cunoștința.