CZS-Capitolul 24

Bum. O explozie puternică i-a secerat pe ceilalți care erau acum pe jos, ținându-se de urechi. Cineva reușise să dea alarma. Era clar ce trebuia să facem. Am mers la panoul de comandă, iar Alter a oprit reactorul. A dezactivat toate sistemele. A deschis capsula. Totul în sunet de pași din depărtare. Se auzea acum cum încercau să doboare ușa de la sala în care eram. Arh’aal își revenise doar cât să-și îndrepte arma către intrare. La fel și Zorh’al. Sela era buimacă.

Reeza era înăuntrul capsulei. Cu părul argintiu, cu pielea ușor roșiatică, perfect nemișcată. A deschis ochii și când s-a uitat la mine a părut că vede o nălucă. S-a ridicat cu greu. Când am prins-o de mână am simțit cum s-a conectat cu energia creatoare din palatul minții mele și, instantaneu, s-a auzit un sunet asurzitor: o ruptură în spațiu-timp s-a deschis chiar în spatele ei unde a început să cadă mai întâi lent și apoi mai repede, din ce în ce mai repede, trăgându-ne după ea.

– Trebuie să-i ajutăm, i-am spus uitându-mă în urmă, unde știam că fusese sala, dar acum nu mai era nimic altceva acolo decât vid și întuneric. A dat din cap și apoi mi-a dat drumul la mână. În același moment am simțit cum mă reconectez cu corpul meu originar și am făcut un efort supraomenesc să îl țin strâns lângă mine pe Alter. Când am deschis ochii eram năucă. Pentru o secundă nu știam unde mă aflam.

– Era și timpul, mi-a spus Fox întinzându-mi mâna să mă ajute să mă ridic. Eram în mijlocul sufrageriei ei. Nimic neobișnuit, totul frumos așezat la locul lui, geamurile înalte de la sufragerie erau închise.

– Am ceva să-ți arăt, și mi-a întins un flyer. Eram buimacă. Eram mai mult decât atât… mă simțeam înghesuită în propria mea minte. Parcă lumea mea internă devenise neîncăpătoare. Alter… Am închis ochii și l-am simțit. Am răsuflat ușurată. Când am deschis ochii și m-am uitat mai atent, am văzut că pe flyer scria A Doua Casă și am zâmbit. Nici nu plecasem bine de acolo și dădusem de ea și aici. Dar nu îmi părea rău deloc.

– Uită-te pe spate… L-am găsit în cutia de scrisori.

L-am întors, iar acolo era scris mare cu un marker negru. Te așteptăm, M.

– Vă așteptăm, am spus amuzată, iar Fox credea că mă refer la ea.

Vă așteptăm… M, am repetat și eu ca pentru mine, uitându-mă la ei din spațiul meu atemporal, ușurată că erau în siguranță și ea și Alter și Fox. Am închis ochii și i-am lăsat pe toți trei în urmă. Am simțit că încetul cu încetul devin mai mică, mai puțină, mai ne-eu. Consumasem prea multă energie ca să-i aduc acasă, dar eram mulțumită: dacă ei erau în siguranță, și eu eram în siguranță. Acum trebuia să mă concentrez pe ceea ce ar fi trebuit să fac în continuare. Să mă întorc pe A Doua Casă? Am încercat să mă concentrez pe templul meu, pe grădina mea dragă. Dar, gândindu-mă la asta, mi-am amintit de faptul că am fost trădată chiar acolo. Și m-am umplut de o furie oarbă. Nu, nu vreau să mă mai întorc acolo decât ca să îi extermin. Eu le-am oferit șansa de a avea o viață pe A Doua Casă, tot eu îi voi extermina pentru mișelia lor. Mă simțeam furioasă. Dacă nu iau o decizie rapid, mă voi consuma și mă voi disipa în neființă, mi-am spus și am simțit cum gândurile îmi devin din ce în ce mai încâlcite. Poate ăsta e sfârșitul meu. Și, cumva, fără să mai pot formula gânduri concrete, m-am lăsat purtată de instinct.

Vă așteptăm, M. Am spus fără să mai realizez de ce sau de unde venea gândul ăsta. Și am realizat că ascultam pulsația universului. Undeva M se gândea la mine. Am clipit și am mers către cel mai apropiat gând de-al lui pe care l-am simțit. Îi era dor să mă vadă. Asta era lumea în care voiam să ajung, așa că, cu ultimele puteri m-am materializat în lumea în care îl trimisesem, în momentul în care își amintea cu drag de mine. Când m-am întrupat eram în mijlocul unei străzi pe care o recunoșteam. Mai fusesem cândva aici. Sigur că mai fusesem. Era lumea mea originară, locul unde o lăsasem și pe ea și pe Alter mai devreme. Și unde îl trimisesem pe M ca să îl salvez.

– Acasă? am spus și apoi n-am mai gândit nimic.

Vedeam acum bine totul. Trecutul care acum se lega cu toate. Eram mai mare decât fusesem, pentru că acum eram tot ceea existase în mine mai-nainte. Dar și ce urma să vină. Simțeam viitorul la fel de bine ca trecutul acum. Eram iar Reeza cea pe care oamenii o slăviseră. Mi se părea ciudată senzația. Mi se părea într-un fel ca și cum fusesem martoră la existența altor ființe, nu la a mea. Dar mă simțeam acum puternică. Eram în sfârșit gata să pășesc prin ruptură și să las în urmă lumea mea originară și pe M și pe Fox și, de ce nu, și pe Filip, de care mă atașasem cât timp avusesem corpul ăla material. Dar acum gata, eram iar eu. Eu. Pentru o secundă m-am întrebat care era eul cel adevărat, dar apoi mi s-a părut prostesc și mi-am dat seama că nu avusesem gustul autoironiei niciodată ca zeiță. Experiența asta m-a schimbat. Așa cum știam că mă va schimba și de aici înainte. Curaj, mi-am spus. Și am zâmbit pentru că am realizat că experimentam groaza descoperirii pentru prima oară după milenii. M-am bucurat că mai puteam simți lucruri chiar dacă îmi schimbasem forma. Și am pășit dincolo.

Mă uitam în jur și mi-era greu să îmi dau seama ce se întâmpla. Sute de aeronave împresurau cerul, lansau oameni și echipament, altele, mai în depărtare lansau bombe. Lovite, câteva aeronave cădeau din cer lăsând dâre de fum. Zgomote puternice de metal contorsionat, de impact cu solul, de țipete. M-am uitat mai atent și, peste tot, oamenii mureau – la bordul navelor doborâte, în luptele de la sol, în flăcări, arși de armele adversarilor lor, și ei în pragul morții. Dar, încetul cu încetul, cu toții, indiferent cât de prinși erau în bătăliile lor s-au oprit și au început să se uite în sus. Nu spre mine. Ci dincolo de mine. Am întors capul și am văzut de ce țipau. Meteoriți. Mai întâi câțiva, apoi mai mulți, și mai mulți intrau în contact cu atmosfera și se aprindeau. Pe cer erau câțiva nori purpurii. Când primul meteorit s-a lovit de unul dintre nori o explozie a cutremurat lumea întreagă. Pentru o secundă și eu și cei de jos eram înmărmuriți de flăcările de deasupra noastră. Mă simțeam într-un fel vrăjită de spectacolul de foc. Era teribil, dar frumos cum nu mai văzusem nimic până atunci. Apoi am realizat că oamenii se rugau. Se rugau la zei, la orice zei, dar, mai mult decât la oricare se rugau la Reeza. M-a trecut un fior și mi-am amintit de ceea ce trebuia să fac. De ce mă grăbisem să vin înapoi unde mi-era locul. Unde era, de fapt, casa mea.

M-am uitat la ei și mă așteptam să se fi oprit din luptat. Ce rost mai avea? Dar am realizat că luptele deveniseră chiar mai feroce. Și, uitându-mă mai de sus, toate luptele păreau că converg către un loc. Fiecare gând… fiecare gând? Am realizat că nimeni nu se gândea la moartea lui, ci gândeau un singur gând: trebuie să o salvăm pe Reeza. M-a trecut un fior. M-am uitat în depărtare și am văzut templul în care fusesem prizoniera lor. Voiam să îi omor pe toți când fusesem salvată. Știam că nu mai eram acolo. Tocmai ce mă dusesem acasă, în celălalt timp. Iar acum mă uitam în jur și mă simțeam copleșită de atâta moarte. Îi pedepsisem destul cu absența mea, cu neputința mea, cu neimplicarea mea. Simțeam că aș fi putut preveni toate morțile astea, dar nu făcusem nimic.

Am închis ochii și m-am concentrat pe ce trebuia să fac. M-am dus în norul care ardea și i-am absorbit toată energia. La început mai încet, apoi mai cu sete. Consumasem multă energie numai ca să vin aici. Aveam nevoie. Odată absorbit tot norul, parcă lumea se luminase. Am văzut cum oamenii se opriseră în sfârșit din luptă și se uitau cu toții in sus. De data asta nu la meteoriți sau la flăcări, ci la mine. Nu cu frică ci cu speranță. O speranță unitară care mi-a dat fiori, dar care m-a făcut să mă grăbesc. Am ieșit din atmosferă și m-am uitat la miile de meteoriți, unii cu adevărat uriași, care erau încă în spațiu și nu ajunseseră la atmosferă, și am trimis un puls puternic de energie către ei ca să îi deviez către altă rută. Salvasem planeta, știam bine. Meteoriții intrați deja în atmosferă nu erau suficient de puternici ca să facă distrugeri ireversibile.

Dar oamenii de dedesubt? Cei care îmi strigau acum numele? Cu ei ce se va întâmpla?

Simțeam că îmi consumasem deja puterile. Așa că m-am dus la unul dintre meteoriți și am absorbit toată energia pe care o acumulase în căderea lui și l-am transformat apoi în praf. Apoi, ușor reîncărcată, am trimis un puls de energie care a pulverizat câțiva zeci de meteoriți. Și am făcut asta iar și iar și iar. Până când cei rămași au început să lovească planeta. Lumea s-a transformat într-un nou tip de iad. Țipete îngrozite. Explozii. Miros de ars, de distrugere. Țipete.

Apoi liniște completă. Mulți, foarte mulți muriseră, dar A Doua Casă fusese salvată. La fel și multe vieți care ar fi fost altfel curmate. Pentru o secundă mă gândeam că s-a terminat, că acum puteam să reconstruim.

Am simțit ceva. O prezență. Frații mei. Probabil că și ei fuseseră salvați în speranța că pot preveni ploaia de meteoriți. Simțeam cum ura lor permea către mine de la sute, mii de kilometri. Am vrut să deschid spațiul ca să ajung la cel mai apropiat, dar nu aveam suficientă energie. Am luat-o spre energia lui și când am ajuns acolo am văzut că pulverizase tot pe o arie de câțiva kilometri apoi probabil plecase; simțeam cum se îndepărtează de planetă. Mai simțeam alte trei energii. M-am dus spre cea mai apropiată, iar acolo Hai’yal omora oamenii unul câte unul în moduri extrem de sângeroase. Când am ajuns era plin de sânge și el dar și împrejurimile. Am observat că pe jos erau și oameni care trăiau, ghemuiți într-o plecăciune cu fruntea la pământ și așteptându-și sfârșitul imobili, hotărâți parcă să moară de mâna zeului pentru a-și absolvi din păcate. Hai’yal ținea de gât, în mâna lui stângă, un bărbat. Uniforma lui era murdară, ruptă, arsă… părea că trecuse prin multe. Mă uitam la picioarele lui pe care le mișca în încercarea de a găsi solul și am realizat că încă trăia.

–Hai’yal, nu!

Am strigat de unde eram. Apoi m-am dus la el și am pus mâna pe mâna lui.

– Te rog!

S-a uitat la mine cu fața transfigurată de ură.

– Niște animale nerecunoscătoare, a spus, și i-a dat drumul bărbatului. S-a uitat în jur scârbit. Și apoi a plecat. Fără să mai spună un cuvânt a luat-o în sus și mă întrebam dacă o să-l mai văd vreodată.

Am simțit cum o altă energie se stinge. Probabil pentru el venise prea târziu salvarea. Ultima energie devenea din ce în ce mai clară. Venea spre mine.

– Sol!

– Reeza!

M-a îmbrățișat cu corpul lui încă pe jumătate uman și am simțit cum energia lui era diferită. Cum vibra într-o manieră complet nouă, parcă el însuși fusese metamorfozat în altceva.

– Ești bine? L-am întrebat uitându-mă cu drag la el. Mă simțeam brusc ușurată, fericită. Am realizat în momentul ăla cât îmi lipsise.

– Am multe să-ți povestesc.

A făcut o pauză, parcă să se dumirească în legătură cu mine. Părea că și el se uită la mine cu aceiași ochi cu care mă uitasem și eu la el. Calzi, afectuoși. Curioși.

– Ce faci? Pe unde ai umblat?

Mi-a dat o șuviță de păr la o parte de pe față și am sesizat că eram în formă complet umană. Nu realizasem când mă transformasem. Dar nici nu conta. Voiam să iau forma asta nu pentru oameni, ci pentru mine. Puteam să simt emoții. Și simțeam atât de multe… simțeam frica oamenilor care își ridicau încetul cu încetul frunțile și își aținteau ochii către noi. Și simțeam cum frica se transformă în altceva. În confuzie, în curiozitate, în speranță, în venerație. Îmi plăcea sentimentul. Și mai simțeam ceva. Îl simțeam pe Sol. Și el simțea aceeași plăcere ca și mine. Același drag pentru ei. Pentru noi.

– Dacă vrei…

– Vreau, a spus el citindu-mi gândurile neformate încă. Dar nu aici… Fiiuea… Acolo trebuie să mergem.

Înainte să plecăm am suflat energie peste oamenii de jos și i-am văzut cum se ridică acum sprinteni, fericiți că au scăpat și se luau în brațe unii cu ceilalți râzând și plângând pentru norocul și nenorocul care dăduse peste ei.

Am mers împreună spre Fiiuea. Știam amândoi exact unde era. Pandantivul meu îi pulsa pe piept și știa și ea că venim. Peste tot pe unde treceam oamenii păreau că se mișcă fără un rost precis în mijlocul ruinelor. Totul era distrus. Cratere lăsate de meteoriții care apucaseră să lovească, dărâmături, clădiri în flăcări, miros de piele arsă. Apoi, pe măsură ce ne apropiam de locurile unde se dăduseră bătăliile era chiar mai rău pentru că acolo erau, printre navele căzute, printre dărâmături și cadavre, și oameni pe moarte, care aproape că aveau un gând comun. Am trimis amândoi o undă de energie ca să le dăm măcar o șansă până când ajutoarele ar fi ajuns la ei, cine știe când. Mă simțeam din ce în ce mai scursă de energie și tânjeam după o călătorie spre soare. Sol mi-a strâns mâna spunându-mi, parcă, să am răbdare.

Când am ajuns, Fiiuea ne aștepta, într-adevăr, pregătită. Două tronuri de aur lichid fuseseră scoase de prin vreun templu și fuseseră puse în mijlocul unui teren mai lin, ceva foarte rar întâlnit după prăpădul de mai devreme. Mi se părea fascinant că ceva scăpase din calea distrugerii. Apoi am văzut oamenii din jur și m-a copleșit o senzație de ușurare când am văzut că se adunau cu miile. Când ne-a văzut, Fiiuea a făcut un semn cu mâna și am văzut cum sunt lansate în aer drone gata să formeze un ecran.

Am ajuns lângă tronuri și știam că pentru asta veniserăm, dar am ezitat amândoi pentru o secundă. Puteam să facem ce făcuseră și frații noștri. Să plecăm și să ne vedem de viețile noastre undeva în cosmos, sau, de ce nu, pe planeta altor muritori, dacă ni se făcea dor. Dar am înțeles amândoi în secunda aia că A Doua Casă exact asta era și pentru noi. Casa noastră.

Ne-am așezat pe tronuri și am observat că toți se uitau în sus la proiecția noastră din cer. Era o imagine care, știam bine amândoi, era transmisă pe toată suprafața planetei.

Fiiuea a făcut prima plecăciune în fața noastră apoi a spus:

– Trăiască Reeza și Sol, zeii speranței și renașterii.

Fiecare muritor de pe planetă scanda cuvintele astea în unanimitate și, pentru prima dată în existența mea și a lui Sol, simțeam ceva fantastic. O senzație pe care nu o mai simțiserăm vreodată înainte, dar care era cât se poate de reală. Dragostea lor pentru noi ne încărca, ne înălța, ne făcea mai mari decât eram. Nu eram noi cei care aleseseră să rămână, ci copiii noștri care acum ne redescoperiseră și ne acceptaseră ajutorul.