CZS-Capitolul 23

Iepurele cu Trei Urechi, cum îi spusesem eu toată copilăria, era acum lângă mine. Mult mai bătrân, desigur. Ochii lui îmi trezeau multe amintiri. Răsăritul dublu, marea de lavă, deșertul, turnul cu lalele. Unul dintre momentele alea rare când cei doi sori răsar în același timp. Vorbind cu el am realizat că fusesem doar într-un vis de-al lui.

– O amintire, mai precis, de când eram copil.

– Dar cum de v-ați conectat? a întrebat Tha nedumerit.

– Datorită Reezei, a răspuns Sela. Așa m-am conectat și eu cu transcendentalul meu, cu Veronica… Fox cum îi spui tu. Când Iepurele cu Trei Urechi a apărut la curtea Fiiueei, i-a dat cartea zeilor. Iar Fiiuea a trimis-o la aliații ei ca să facă un plan de salvare. Toate au eșuat… unele mai tragic decât altele. Niciun zeu nu a fost salvat și suspectăm că unul dintre ei ar fi pierit ca urmare a încercării. În sfârșit, familia noastră este bine văzută de guvern, alianța noastră cu Fiiuea fiind complet ascunsă. Într-o zi, după multe sfori trase, am fost invitată la un simpozion în apropierea locației unde este ținută Reeza. Atunci am profitat și am mai mituit câțiva oficiali ca să ajung să văd templul ei. Nici nu ai fi zis că acolo țineau o zeiță. Totul era prăfuit, învechit, decrepit. Tocmai ce deschiseseră buncărul în care era ținută, după ani și ani de zile de izolare completă – așa a reușit Zorh’al să iasă de acolo, de altfel, pentru că nu mai era personal care să aibă grijă de el și apăruseră riscuri de explozie nucleară. Învățaseră de la vecinii lor că era ceva de evitat așa că luaseră măsuri. Dar oamenilor noi care lucrau acolo nu li se spusese ce făceau sau de ce. Doar că era un potențial hazard și că trebuia să fie un secret. În rest nimeni nu știa nimic. Nu mi-a fost greu să mituiesc câțiva oameni de acolo și să intru la Reeza. Era o cameră în care ceilalți intrau doar cu costum de protecție. Eu știam că nu era nevoie, așa că, atunci când mi s-a creat oportunitatea, m-am furișat acolo și am meditat o noapte întreagă încercând să mă conectez cu Reeza. Evident, nu am reușit.

– Și ce-ai făcut?

– Am plecat, dar m-am întors a doua seară. Și apoi a treia. Și tot așa pentru câteva săptămâni bune, până când într-o noapte am închis ochii, iar când i-am deschis vedeam un cer negru, plin de stele cum apare la noi odată la 50 de ani. Am realizat că nu eram pe A Doua Casă imediat. Când am plecat privirea se întindea în fața mea un oraș complet străin, extraterestru.

– Te conectasei cu Fox… dar cum? De ce ea?

– Nu am cum să îți explic. Acolo m-a trimis Reeza. Acolo m-am dus.

Am stat puțin pe gânduri. Reeza exista deja în mine. Sau cel puțin posibilitatea existenței ei era deja în mine. Poate că numai contopind toate ființele astea, toate timpurile, toate spațiile putea Reeza să ia ființă. Pentru o secundă m-am gândit la predestinare, la soartă. Apoi m-am gândit la dragostea care transcede timpul. Eram sigură că așa se conectase Sela la Fox, prin emoțiile mele.

– Totuși, a intervenit Alter de pe umărul meu imaginar, ai iubit atâția alți oameni.

– Dar pe niciunul ca pe ea. În plus, ea știa despre lumea asta. O cunoștea aproape la fel de bine ca mine pentru că îi povestisem visele și coșmarurile mele și le disecaserăm împreună încercând să le dăm de cap. Discutaserăm nopți întregi despre bărbatul cu tatuaj pe gât care îmi apărea în lumina unui răsărit dublu.

– Cred, a reluat Sela după un moment, că prezentul, trecutul și viitorul sunt legate mai strâns decât credeam. În orice caz, când am ajuns în corpul Veronicăi nu știam nimic. Doar că am niște informații care trebuiau transmise în speranța că ceva s-ar putea întâmpla. Dar ce informații să transmit? Cum? Am scotocit peste tot ca să o cunosc mai bine. M-am uitat prin jurnalele ei, prin cutiile cu amintiri, am văzut sute de fotografii de familie… Sigur, la început eram rece și metodică, dar apoi am început să uit. Am început să am senzația că o cunosc. I-am lăsat un mesaj video pe telefon și un post-it lângă el, ca să știe să-l acceseze, apoi m-am reîntors în lumea mea.

– Cred că s-a speriat îngrozitor… să găsească un mesaj de la ea însăși, spunând lucruri complet nebunești. Oare atunci s-o fi internat?

– Nu, deja fusese la sanatoriu când m-am conectat eu cu ea.

– Și apoi? a întrebat Tha, nerăbdător.

– Apoi a trebuit să plec acasă. Epuizasem orice scuză de a fi acolo și ne era teamă că devenise suspectă treaba. Nu voiam să fim descoperiți. Așa că am plecat acasă. Trebuie să spun că eram dezamăgită. Nu sunt obișnuită să dau greș.

– Să dai greș? a spus Tha mirat. Te conectasei cu un transcendental și îi comunicasei o grămadă de informații, cum putea fi un eșec?

– Scopul meu era să găsesc o conexiune cu Reeza. Să fac cumva să o scot din buncăr. Tot ce făcusem fusese să scotocesc prin lucrurile unei persoane complet irelevante, cum părea atunci. În orice caz nu m-am dat bătută. Am meditat foarte mult după ce am ajuns acasă, cu ajutorul unor substanțe care știm că facilitează transcenderea, și într-o seară am reușit. M-am conectat iar cu Veronica. Pentru mine trecuseră câteva luni chinuitoare. Pentru ea trecuseră doar două, trei zile poate chiar mai chinuitoare. Când am ajuns acolo m-am uitat pe telefon să văd dacă mi-a lăsat vreun mesaj. Apoi m-am uitat pe laptop… tot nimic.

– Laptop?

– Ca o tabletă de-a noastră, dar mai rudimentar.

Pentru un moment discuția a luat-o în direcția fascinației lui Tha și a Selei pentru tehnologia anticilor. Uitându-mă la ei, pentru acele scurte momente, m-am simțit ca acasă. Ca atunci când eram cu mama, cu Dan, cu Fox în mașină. Mi-a dat o senzație caldă.

– În sfârșit, a reluat Sela, am comunicat mult. Ne-am conectat una la lumea celeialte și, după o vreme am început să ne dăm seama care era legătura între noi. Sora ei se întâlnea în vis cu bărbatul cu tatuajul pe gât.

– Când m-a sunat să mă întrebe dacă îmi amintesc ceva, a intervenit Zorh’al, iar vocea lui m-a făcut să tresar, mi-am dat seama imediat cine era sora transcendentalului. Tot ce făcusem în toți anii ăștia în care am avut buncărul în grijă a fost să vorbesc cu Reeza. Atât. Mă duceam la ea de câte ori aveam ocazia și îi povesteam lucruri din copilărie, din tinerețe. Prins în buncărul ăla cu doar o mână de oameni care se împuținau cu fiecare decadă, Reeza era constanta din viața mea și singura care nu se plictisise de poveștile mele.

– Iar acele povești, a spus Tha contemplativ, ajunseseră cumva la sora Veronicăi…

– Singurul mod în care putea să se întâmple asta era ca ca sora Veronicăi să transceandă în Reeza.

– Sau să fie Reeza, am spus eu sec, și toți au întors capul spre mine brusc și aproape îngroziți. Puteam simți cum le acceleraseră bătăile inimii. Zorh’al, în special, se uita la mine cu un mix de incredulitate și venerație. Îmi dădea o senzație de disconfort. Îmi amintea de Alter, când ne cunoscuserăm. Așteptam ca cineva să spună ceva. Dar vestea îi tulburase așa de tare că părea că niciunul nu mai știa să vorbească. Așa că am rupt eu liniștea apăsătoare.

– Zorh’al, îți amintești răsăritul dublu?

– Da, zeiță, a răspuns cu un glas răgușit și stins.

– Nu sunt încă zeița voastră. Sunt originea ei, am spus și parcă i-am șocat chiar mai tare, dacă mai era posibil. Eu și Alter, conștiința acestui corp. Noi vom deveni Reeza cândva în trecut. Pentru asta, trebuie să mă întorc. Cred că scopul venirii mele aici n-a fost s-o salvez pe Reeza…

Era prima oară când dădeam formă gândurilor ăstora, dar acum că le spuneam tuturor, aveau logică.

– Am venit ca să îl găsesc pe Alter, să îmi contopesc mintea cu a lui și să devenim ceva ce nu am mai fost înainte. De-abia atunci a apărut sămânța dumnezeirii în palatul minții noastre. După ce am intrat într-o simbioză perfectă. Iar acum, indiferent de planul vostru… ceea ce trebuie să fac este să găsesc o metodă de a-l lua cu mine.

Liniștea care s-a așternut și în cabină și în palatul minții mele după ce am spus cuvintele astea m-au convins chiar mai mult că asta era ceea ce trebuia și ceea ce, de fapt, urma să fac.

Nu peste mult timp am ajuns într-o zonă care părea devastată de bombardamente. Corturi militare pe o rază de câțiva kilometri. Oameni îmbrăcați în armuri prăfuite mișunau peste tot. Unii păreau cu treabă, alții, care păreau că se bucură de liniștea de dinaintea furtunii, râdeau nestingheriți, cu gura până la urechi. Două lumi complet rupte una de cealaltă convergeau într-un loc al morții.

Când am coborât eram chiar în fața a ceea ce părea comandamentul. În fața lui câțiva oameni, care urmăriseră ca și ceilalți gură-cască aeronava noastră de când apăruserăm la orizont, păreau din altă categorie. Uniformele lor erau curate. Unul dintre ei a intrat in cort. Ceilalți au venit să ne întâmpine. Unul dintre bărbați părea cât un munte, ceea ce mi se părea atipic pentru o rasă care era atât de uniformă din punct de vedere al înălțimii.

Când s-a deschis intrarea de la cort s-a făcut liniște. Femeia care a ieșit de acolo era ea însăși ca o zeiță pentru poporul ei. Prima dată am văzut coroana de aur lichid pe care o avea pe cap, care se mișca leneș mai mult ca o aură. Apoi armura de pe piept, singura pe care o purta, și ea tot din aur lichid. Era pusă peste o rochie de voal alb. Apoi, când s-a apropiat, am văzut pielea ei părea făcută dintr-un sidef roșiatic, ca și cea a Selei. Strălucea în lumina celor doi sori. Era ca un diamant, fiecare fațetă reflectând lumina într-o manieră parcă mai frumoasă decât cealaltă. Am observat cum toată lumea din jur a făcut o plecăciune când a ieșit ea din cort, și nu s-a mai ridicat până când n-a ajuns în dreptul meu și mi-a vorbit.

– Vă așteptam, a spus cu o voce cristalină care ajunsese probabil până în cel mai ascuns cotlon al bazei.

S-a uitat la mine lung fără să spună nimic. Apoi ne-a invitat în cort cu un gest.

Odată ferită de lumina soarelui credeam că Fiiuea va părea mai umană, dar de la apropiere îi simțeai prezența. Mă intimida, ceea ce m-a amuzat puțin: eram o ființă antică contopită cu o inteligență artificială într-un corp de android care arăta ca oamenii din mitologia lor și care știa că o să devină însăși zeița creatoare a tot ceea ce puteai vedea pe lumea asta, dar femeia asta mă intimida. Alter, în schimb, era preocupat să absoarbă toate informațiile la care avea acces. Lui se părea că arăta ca orice altă femeie.

– Este un exemplu tipic al rasei, a comentat el când am încercat să îi explic de ce mi se pare deosebită.

După ce ne-a prezentat scurt generalilor ne-a condus direct la masa de război fără alte ocolișuri sau politețuri. Sela încă părea tulburată. Bâiguise niște răspunsuri monosilabice la ce întrebări i se adresaseră. Părea parcă mai mică decât până atunci. Dar ceilalți nu aveau timp pentru suferința ei. Și, dacă stăteam bine să mă gândesc, probabil nici pentru a lor. Toți păreau dedicați schemei desfășurate pe masa de război.

– Reeza trebuie salvată.

A început direct, cu un avânt care mă făcuse să cred că va vorbi minute bune. Dar s-a oprit brusc. Parcă voia să își controleze emoțiile înainte să spună ceea ce avea de spus.

– Am luptat până acum cu îndârjire, dar nimic nu va avea sens dacă nu reușim. Am primit analiza meteoriților. Când ne vor lovi vor face prăpăd. Din calculele preliminare doar orașele subterane vor supraviețui. Dar nici asta nu este sigur. Majoritatea civililor care au loc garantat acolo sunt deja pe drum…

– Asta înseamnă câteva milioane de oameni în toată lumea, a spus unul dintre generali. Miliarde vor muri, dacă nu reușim să o salvăm pe Reeza și dacă nu ne va ajuta.

– De ce nu le explicăm pur și simplu că ar trebui să îi dea drumul Reezei? am întrebat fără să realizez.

– Le-am explicat, dar refuză să vadă adevărul. Sau poate le este teamă de furia Reezei, de faptul că mai întâi ar putea să îi distrugă pe cei care au întemnițat-o și închisoarea atomică în care a fost ținută. Și este, într-adevăr, riscant. Reeza are puterea să ne distrugă pe toți. De aceea e important pe cine trimitem să o scoatem de acolo.

– În plus, a adăugat unul dintre generali, sunt și loviți de paranoia. Templul se află aici, a arătat el pe hartă, iar orașul subteran central al lor este aici. Păreau aproape lipite unul de celălalt. Riscurile unui hazard nuclear, este de neconceput. Îl vor evita prin orice mijloc. Planul este simplu. Vom ataca pe mai multe fronturi, împreună cu aliații noștri. Rezultatul pe care ni-l dorim este ca ei să se predea și, preluând controlul, să deschidem noi înșine buncărul. Totuși, s-ar putea să fie prea târziu, ploaia de meteoriți este preconizată în 73 de ore.

– De aceea, în paralel cu acest plan, pentru că avem un antic conectat cu Reeza, a spus Fiiuea și s-a uitat la mine, vom facilita o cale de acces prin liniile inamice. Scopul este ca anticul împreună cu Zorh’al să încerce să o salveze ei pe Reeza diminuând, poate, riscul unei răzbunări. Zorh’al ne-a asigurat că Reeza încă poate simți… chiar și în stază. Deci poate că putem să o salvăm înainte să fie prea târziu pentru noi.

Un aghiotant a venit și i-a șoptit ceva la ureche unuia dintre generali, care a spus sec: e timpul. Fiiuea a luat-o spre ieșirea din cort, iar generalii au urmat-o cu expresii grave pe față. Când am ieșit, părea că toți erau gata de luptă. Toți erau acum în armuri strălucitoare și așezați pe poziții, ordonați în batalioane cât vedeai cu ochii în orice direcție, despărțiți ici-colo de corturi, de mașinării sau de dărâmături. Mi s-a părut un loc ciudat de plecare, dar eram curioasă. Fiiuea a făcut un semn că e gata, iar pe cer a apărut un fel de ecran proiectat de câteva drone, pe care aproape imediat a apărut fața ei. Probabil asta vedeau forțele de pretutindeni, din moment ce era un atac masiv, ultimul dinaintea pieirii. Toți aveau fețe solemne, dar, dacă te uitai atent, se vedea și îngrijorarea, teama, neputința.

– Cu toții știți deja ce aveți de făcut. Și știți că nu luptați pentru voi, ci pentru toți cei pe care îi iubiți… am spus-o de atâtea ori încât și eu m-am plictisit.

A făcut o scurtă pauză, să se uite în jur. Fața ei mare, proiectată pe cer, iluminată, arăta ca din altă lume. La fel și vocea care se auzea din toate direcțiile. Probabil că, dacă aș fi fost într-un corp uman, mi s-ar fi zbârlit pielea pe mine.

– Văd câteva zâmbete. E bine, asta înseamnă că avem încă spiritul viu, puternic. Ploaia de meteoriți ne amenință cu extincția. Nimic din ceea ce au făcut cercetătorii noștri nu a dat rezultate. Dar așa cum împreună, ca o armată, suntem mai puternici decât atunci când suntem singuri… tot așa suntem chiar mai puternici împreună cu zeii noștri. Zeii care au făcut posibilă viața pe planeta aceasta. Chiar dacă mulți au dat uitării istoria, și au încercat să dea uitării chiar zeii înșiși, eu n-am uitat. Reeza a fost cu mine în tot acest timp.

A pus mâna la pandantiv, iar imaginea din cer s-a mutat pe el.

– Sunt conectată la zeița noastră de când am fost exilată pentru prima dată. Iar astăzi, după atâta timp în care a lipsit, astăzi simt pandantivul pulsând.

S-a auzit un sunet ca și cum lumea însăși ar fi pulsat. Și a continuat să pulseze.

– Pulsează pentru că Reeza e gata să se întoarcă. Astăzi, a spus Fiiueea de data asta mai tare, mai cu pasiune. Astăzi luptăm pentru eliberarea Reezei și a celorlați zei.

S-a oprit doar cât să dea timp armatei să o aprobe într-un cor sălbatic de da-uri guturale.

– Luptăm pentru credință. Pentru a ne arăta recunoștința față de ceea ce ne-au oferit măcar acum, la final. Dar luptăm și pentru speranța pe care o reprezintă. Slăviți fie zeii.

– Slăviți fie zeii.

Armata a scandat într-o singură voce până când cuvintele au început să își piardă forma, iar oamenii erau într-o stare de exaltare pe care n-o poți simți decât în mijlocul unei mulțimi uriașe. Scandările au început să devină din ce în ce mai sălbatice și se amestecau acum cu sunetele pe care le scoteau aeronave de luptă care umpleau orizontul și care veneau spre noi.

– Să mergem, a spus o voce din dreapta mea.

Era unul dintre generali. Avea în jurul lui o echipă de cinci oameni. Niciunul dintre ei nu mai era în armură, ci în haine care păreau făcute din lichid. Pentru camuflaj, mi-a spus Alter. Tha a luat-o de mână pe Sela care părea în altă lume, și au luat-o după general. Apoi am venit eu, Tha, și Zorh’al, urmați îndeaproape de echipă. Lucrurile păreau să se miște brusc la o altă viteză.

Batalioanele se îmbarcau în niște aeronavele uriașe care tocmai aterizaseră. Iar noi ne îndreptam aproape în fugă către o altă aeronavă. Era ca un soi de dronă blindată, dar așa de sofisticată încât nu îmi dădeam seama de unde vine propulsia sau unde sunt alicele. În schimb, armamentul atașat era complet vizibil și mi-a dat o senzație de teamă. Am urcat cu toții repede, în liniște, iar în câteva secunde eram deja în aer, toată experiența de mai devreme părându-mi-se ca din vis.

Stăteam înghesuiți unii într-alții, prinși în centuri ceva mai rudimentare decât cele din urs, dar care erau, totuși, foarte confortabile și care îmi dădeau o senzație de siguranță. Falsă siguranță, a ținut Alter să îmi reamintească. Generalul ne-a trecut rapid în revistă ce se va întâmpla în următoarele ore. Planul era ca noi să aterizăm undeva în apropierea buncărului, să intrăm, să oprim reactorul și apoi să o eliberăm pe Reeza. Fiecare dintre noi avea câte un militar desemnat pentru protecție. Mă întrebam dacă aveam nevoie. Alter și cu mine eram probabil capabili să îi doborâm pe toți apărătorii noștri, dar n-am zis nimic.

După o vreme am simțit o decelerare, iar generalul ne-a spus că am ajuns. Dar chiar atunci ne-a lovit ceva. Tare. Apoi a explodat. Am simțit cum suntem propulsați de explozie. Într-o fracțiune de secundă ne-am izbit de pământ și am simțit șocul în toate sistemele nostre. M-am bucurat pentru o secundă că nu eram om. M-am uitat la ceilalți, dar nava îi protejase cu un fel de cocon de spumă din care acum se chinuiau buimaci să se ridice.

– Toată lumea afară, a răcnit generalul și a fost primul care a reușit să se ridice și să iasă prin gaura făcută de explozie în fuselajul aeronavei. Apoi Sela, Tha, Zorh’al. După ei am ieșit eu și în urma mea ceilalți miltari.

Eram cu toții teferi, în mod miraculos. Am luat-o după general, care ne-a condus rapid departe de locul prăbușirii.

– Ne-au văzut, dar nu cred că știu care e scopul nostru, a spus în timp ce ne facea semn să o luăm cât mai discret posibil pe o alee îngustă dintre niște case foarte joase care îmi amintea de ziua când ajunsesem aici.

S-a auzit o descărcare electrică, apoi unul dintre militari a căzut ca secerat. Generalul ne-a făcut semn să ne ascundem după o construcție micuță, peste care puteai să vezi dacă te ridicai complet în picioare. Stăteam cu toții pe vine, militarii asigurau toate direcțiile în jurul nostru, iar generalul se uita pe hartă. A dat ordin să lanseze dronele. În câteva minute erau în aer trei drone care survolau zona. Generalul părea să vadă ceea ce afișau direct pe retină. La fel și militarii. Alter se gândea cum să între în sistemele tabletei generalului, ca să se conecteze la drone.

Una dintre drone a descoperit un grup de militari armați care veneau spre noi și a fost doborâtă aproape imediat după. La câteva secunde s-a întâmplat același lucru cu încă una. A treia era încă în aer, așa că generalul ne-a condus pe drumul pe care îl indicase drona ca fiind sigur.

– Ne îndepărtează de obiectiv ruta asta, a spus el când ne-am oprit într-un gang ca să re-evaluăm situația. Suntem în siguranță pentru o vreme, dar sigur vor mai veni întăriri care ne vor bloca retragerea. Poate acum, poate în câteva minute. Planul este să îi ținem ocupați aici, cât timp civilii își fac drum către buncăr. Arh’aal, tu mergi cu ei. Restul rămânem aici. Luați și drona, a spus și i-a înmânat tableta lui Zorh’al.

– Nu, păstrați voi drona, a spus Sela și ne-a surprins pe toți. Sunteți depășiți numeric, iar ca să ajungem cât mai departe ar trebui ca eforturile să se concentreze aici. Cu războiul în desfășurare, sigur nu au așa de multe forțe de apărare internă. Deci cu cât rezistați mai mult, cu atât cred că vom avea mai multe șanse să trecem neobservați.

– Generalul a vrut să o contrazică, dar a văzut ceva în feedul de la drone care i-a atras atenția, așa că ne-a făcut doar semn să plecăm repede.

Arh’aal, care avea acces încă la feedul dronelor ne-a dus rapid printre străduțe în afara zonei periculoase. Apoi am reușit să ne reluăm traseul când am început să auzim focuri de armă și descărcări electrice. Lupta lor începuse. A noastră trebuia să mai aștepte.

Planul funcționase. După 21 de minute de mers printre străduțe, una dintre ele s-a deschis într-o intersecție uriașă care dădea într-un bulevard mare. Pe stânga bulevardului era un templu. Pe dreapta un parc. Zorh’al ne-a făcut semn către parc. Ne simțeam expuși. Străzile erau complet pustii. Probabil toți locuitorii fuseseră fie înrolați și trimiși la luptă, fie strămutați în orașele subterane, dacă fuseseră printre persoanele dezirabile, fie ascunși în case, tremurând de frica sfârșitului sigur, dacă fuseseră pur și simplu oameni normali. Am intrat uitându-ne în jur, vrând să observăm orice mișcare, în caz că cineva ne-ar fi urmărit. Eram cu toții cu nervii întinși la maximum, iar gândirea analitică părea ușor redusă ca urmare. Alter, în schimb, analiza hărțile, făcea planuri de retragere și de atac. De atacat, însă, n-a fost nevoie, pentru că erau doar patru oameni rămași în tot complexul. Iar ei s-au dat la o parte fără să înțeleagă ce căutam acolo. I-am închis pe toți într-o cameră și apoi am mers în subteran, conduși de Zorh’al care părea să știe locul ca-n palmă. Chiar când să intrăm în buncăr am auzit sunete de explozii de afară. Războiul ajunsese aici. Ne-a trecut un fior și apoi am intrat în buncăr unde era complet liniște. Zorh’al a încuiat ușa după noi. Am mers câteva minute până când am ajuns la o sală imensă care era aproape goală. În mijlocul ei stătea o singură capsulă cu un panou de control imediat lângă. Capsula strălucea. O strălucire pulsatilă, aproape orbitoare în sala slab luminată.

– Reeza, a spus Zorh’al aproape în șoaptă, iar Arh’aal a căzut în genunchi cu o față exaltată.