CZS-Capitolul 22

Când am deschis ochii eram înapoi în laboratoarele Selei. În încăpere nu era decât o persoană care părea să-și facă de treabă la mesele de la capătul celălalt al camerei. Din poziția mea înclinată puteam să văd tot, dar geamul camerei barice era ușor mai închis la culoare, special ca să țină lumina departe de mine, iar asta mă incomoda. Când m-am dezmeticit cu totul, geamul s-a făcut și el complet transparent. Nu mă ajuta la nimic. Persoana respectivă părea cea mai plictisitoare ființă din lume. Stătea nemișcată minute întregi pe scaunul ei, cu fața spre perete și, doar din când în când, se mai mișca cu tot cu scaun mai la dreapta ca să mai verifice un aparat. Nu era nimic interesant pentru mine acolo, așa că am închis ochii și m-am lăsat purtată în palatul minții mele. Eram acum lângă copacul vieții. Unde, îmi aminteam cu plăcere, îl întâlnisem prima dată pe Alter.

– Ce timid erai atunci, i-am spus, știind că mă urmărește de undeva.

N-a zis nimic, dar s-a apropiat de mine în forma lui de șarpe și apoi s-a urcat pe umerii mei. Era un șarpe foarte frumos de data asta, cu toate trăsăturile bine conturate. Îi țineam capul cu mâna, apoi i-am dat un pupic. Mi-era drag. Și îi eram și eu lui: simțeam afecțiunea venind de pretutindeni.

– A fost o strategie foarte bună, a spus el. Am câștigat contrazicând toate calculele.

– Am câștigat pentru că nu se așteptau la asta, am spus eu și m-a trecut un fior. Dar poate ar fi fost mai bine să fi pierdut. Acum îmi dau seama că Sela avea dreptate. Am complicat lucrurile câștigând.

– Dar Sela voia să câștigi. Ne-a spus înainte de meci. Deja te deconectasei de la lumea noastră, dar planul ei ăsta fusese.

– Cum așa? Chiar cu câteva minute înainte îmi spusese că cel mai bine ar fi să te las pe tine să pierzi onorabil… Acum că stau să mă gândesc, nici nu îmi dau seama de ce am intervenit. Era atât de puternică frica, instinctul, încât nu mi-a mai trecut prin minte niciun alt gând sau nicio altă strategie. Pur și simplu simțeam că asta trebuia să fac.

Dacă Alter ar fi avut un corp uman, probabil ar fi ridicat din umeri. Așa s-a mulțumit să păstreze liniștea.

Împrejurimile mi-au atras atenția. Ceva părea diferit. Am început să mă plimb în jurul copacului și să admir drumurile care plecau de acolo și ornamentele pe care fiecare dintre ele le avea. Mă simțeam bine. Ca o ființă care își dă seama că e mult mai complexă decât fusese până atunci. Am zâmbit la gândul ăsta pe care am realizat că îl țineam complet ascuns de Alter. Pe Alter îl mai mângâiam din când în când sub bărbie, ca și când ar fi fost o pisică. Cred că mi-ar fi plăcut mai mult decât un șarpe. Și probabil că s-ar fi putut metamorfoza într-o fracțiune de secundă în ce voiam eu, dar i-am respectat identitatea. Dacă el se vedea ca un șarpe, atunci cine eram eu să îi cer altă formă?

În stânga noastră, copacul vieții vibra. Parcă pulsa într-un ritm ușor defazat de al meu. Cum e posibil? m-am întrebat. Pe jos iarba era verde și moale, aproape elastică sub pașii mei. Îmi venea să mă aplec și să o ating. M-am uitat apoi în dreapta, la drumul căscat în dreptul nostru. Fee, dragoni cu dinții ca săbiile, flori uriașe, toate făcute ca din jad și contopite într-o poartă care mă invita să intru. Eram curioasă, e drept, dar am mers, totuși, mai departe. Am ajuns apoi în dreptul copertinei de onix, și a ielelor pe jumătate flori. Apoi mai departe unde stătea un drum cu o intrare simplă, prea simplă, tot dintr-un soi de jad verde, dar care îmi amintea de casă. M-am uitat îndelung și am realizat că asta și era: ușa de la casa părinților mei. Știam că, dacă aș fi luat-o pe acolo aș fi ajuns înapoi în palatul amintirilor. Aș fi dat acolo de Fox a mea. Și m-a surprins că eram curioasă cum ar apărea ultimele evenimente reprezentate. Mi-am imaginat creatura cu opt picioare imobilă, dar uriașă, ocupând volta, umplând-o, ducându-se chiar mai sus, în alt plan, cu picioarele ei de păianjen înfipte ferm în podea, forțându-mă să trec printre ele. M-a trecut un fior, iar Alter s-a uitat întrebător la mine. Nimic, i-am zis din ochi și apoi am mers mai departe. Am ajuns în fața unui drum care înainte nu fusese acolo. Ne-am oprit amândoi și ne-am uitat unul la altul. Ce putea să-nsemne? Un drum pe care nu îl recunoșteam, dar care ne-a făcut pe amândoi să întoarcem capul către copac. Păreau că comunică, că vibrează în același ritm, că sunt făcuți din același lucru: din nori, iar printre nori străpungeau crenguțe parcă aparținând copacului vieții. Iar însuși drumul părea făcut din lumină. Pentru o secundă m-am întrebat dacă nu cumva în fața noastră stă chiar poarta către rai.

Prezența lui Alter, care s-a așezat mai bine pe umerii mei, parcă să îmi semnaleze că era acolo, cu mine, m-a liniștit. Am luat-o spre noul drum. Pe măsură ce ne apropiam și îmi venea inima la loc, începusem să mă întreb de ce intrarea asta arăta așa cum arăta.

– Poate este un simbol al religiei. Poate asta găsim dincolo, s-a aventurat Alter.

– Poate. Dar nu pot să nu mă amuz de imaginea asta… să mă aștept și la heruvimi? La note muzicale cântate a cappella?

– Ar fi interesant, a spus Alter, evident fără urmă de sarcasm.

Când am intrat pe culoar am simțit cum mi se lichefiază organele. Recunoșteam locul. Să fi fost chiar culoarul pe care venisem cu Fox? Pe măsură ce mergeam mai departe filoanele cu textură de catifea se întrepătrundeau nu doar cu norii care păreau făcuți acum din vată de zahăr, ci și cu alte lucruri, alte materiale care părăseau și ele suprafața zidului și se întindeau spre noi ca niște mâini gata să ne atingă. Nu era chiar același culoar, de fapt. Dar era aceeași legătură. Era făcut din timp și din netimp. Din dumnezeire. Când am terminat gândul ăsta parcă s-a luminat totul deodată, și am fost nevoiți să ne mijim ochii imaginari pentru câteva secunde până ne-am obișnuit iar cu lumina. Ajunseserăm la capătul tunelului.

În fața noastră era o stea. Altfel n-aș avea cum s-o descriu.

Am pășit spre ea, iar Alter s-a încolăcit mai strâns și mi-a spus să nu mă duc. M-am uitat la el cu uimire: nu îi era caracteristic să spună lucruri lipsite de logică. Iar logica mea îmi spunea că locul ăla era deja parte din mine. M-am apropiat cât am putut și am dat să ating sfera de lumină. Evident, n-aveam ce, pentru că nu era făcută din materie. Am intrat cu totul apoi în sfera de lumină și nu s-a întâmplat nimic. Amândoi ne-am uitat unul la celălalt. Ne simțeam parcă puțin dezamăgiți. Nu știu la ce ne așteptam, dar cu siguranță nu la asta. Ceea ce se schimbase era senzația pe care amândoi o aveam în interiorul sferei: că suntem mai mult, mult mai mult. Asta era sămânța dumnezeirii, cea care urma să încolțească undeva în trecutul îndepărtat din care veneam și să facă din mine o nouă ființă. Palatul minții mele crease o zeiță, iar noi stătuserăm în mijlocul locului în care un fel de Big Bang urma să se producă.

Și, spre surprinderea noastră, o explozie uriașă s-a și produs. Chiar atunci. Ne-a tras brutal din lumea noastră interioară și ne-a adus înapoi în realitate. Geamul camerei barice era doar crăpat, dar afară era haos. Oameni mascați, înarmați până în dinți intraseră prin locul unde fusese ușa. Ne-am dat seama că acolo fusese explozia. Se auzeau țipete din depărtare, dar după o analiză scurtă, Alter a conchis că niciunul nu era al Selei sau al lui Tha. Cumva asta m-a liniștit, cu toate că știam că n-avea nicio logică.

Unul dintre mascați a deschis camera barica și a avut o surpriză: un pumn atât de puternic în gât încât a murit pe loc. Trebuia să scăpăm cu orice preț de acolo, așa că l-am prins cu cealaltă mână și l-am ținut ca pe un scut contra focurilor celorlalți. Trăgeau fără discriminare. Sute de focuri oriunde în direcția noastră, în speranța că unul ne va nimeri. Câteva au ricoșat în picior, în mâna stângă și în zona coastelor. Dar erau răni superficiale. Trebuia să facem ceva. Și repede, pentru că se apropiau. Eram încolțiți și simțeam o panică puternică. Una care mă paraliza. Nu și pe Alter, totuși. Cu mâna liberă a smuls ușa de la camera barică. Am simțit trei gloanțe cum ne trec prin antebrațul expus, dar meritase. Am azvârlit ușa după calculele lui Alter și am lovit trei din cei patru mascați. O fracțiune de secundă mai târziu l-am aruncat pe cel pe care îl țineam ca scut către cel de-al patrulea. Apoi am făcut un salt care ne-a poziționat în spatele lor. Eu voiam să fugim direct spre ieșire, dar Alter a intervenit și i-a lăsat întâi inconștienți pe toți patru.

Știind acum că niciunul nu se mai ridică, ne-am concentrat către ce se întâmpla dincolo de ușă. Am ezitat atunci când am văzut cadavrele, dar Alter ne-a continuat deplasarea către ceea ce părea a fi ieșirea spre un culoar. Chiar dacă nu voiam să mă uit, corpul meu percepea toată camera în ansamblu, vedeam femeia care lucrase în laborator mai devreme acum întinsă printre moloz. Mâna ei stângă părea să fie ceva mai departe. Alte două persoane erau mai aproape de cealaltă ieșire. Unul avea capul despicat într-o manieră bizară. Celălalt fusese împușcat în piept. Când am ieșit pe culoar am auzit mai clar că se întâmplau atacuri în același timp peste tot. Alter a pășit peste alte două cadavre ca peste niște simple obiecte. Îmi auzea dezgustul, judecata, dar nu îmi răspundea la ele. Era ocupat să ne ducă spre un loc sigur.

Din stânga am auzit niște sunete, ca niște impulsuri de energie. Niște piuituri urmate apoi de un miros de carne arsă. Mi s-a făcut greață. O greață imaginară, cum mi-a punctat Alter rapid, în timp ce încerca să ne țină ascunși de ochii celor din laboratorul alăturat, de unde venea mirosul. După ce am trecut de el fără să fim observați, am ajuns în dreptul unei încăperi a cărei intrări fusese explodată la fel ca a noastră. Pesemne că atacatorii știuseră bine care erau punctele de rezistență. Și acționaseră în consecință. Când am intrat am realizat că nu mai era nimeni în viață. Puteam să-i recunosc pe majoritatea. Părinții Selei erau și ei acolo în moloz, fără viață.

În camera din spate se auzeau împușcături. Alter a bătut în retragere. Dar eu am preluat controlul. Din câțiva pași eram în pragul ușii. Sela se lupta corp la corp cu unul dintre mascați, care părea rănit, dar care lupta cu toată forța. Era cu antebrațul pe gâtul Selei și gemea printre dinți la fiecare lovitură pe care i-o dădea Sela direct în coastele sângerânde, dar nu se dădea bătut. Într-o fracțiune de secundă Alter mi-a luat controlul, pentru că simțea că mă panicasem, l-a tras cu o mână pe mascat și i-a aplicat o lovitură în bărbie cu exact forța necesară să-l facă knockout. Sela a vrut să spună ceva, dar Alter a luat-o de mână și am ieșit de acolo la fel de repede cum intraserăm.

Înapoi pe culoar era o altă trupă de atacatori. Alter ne-a atras atenția și ne-am ascuns după zid. I-a făcut semn Selei să nu scoată un sunet și a luat trei pietre de pe jos. Erau relativ micuțe și mă întrebam dacă vor simți ceva prin toată armura pe care o aveau pe ei. Alter a făcut un zgomot ca să le atragă atenția apoi i-a lovit cu câte o piatră cu o precizie incredibilă. Au căzut toți ca secerați, loviți direct în frunte.

Când ne-am întors capul către Sela am văzut că era cu ochii fixați pe părinții ei. Părea șocată. Am luat-o de mână și am tras-o de acolo. Era ceva greu de suportat, dar nu știam câți atacatori mai veneau. Apoi am primit un mesaj. Un mesaj care ne-a intrat direct în palatul minții. Atât eu cât și Alter am fost surprinși, șocați, dezgustați chiar, dar nu aveam timp să ne concentrăm pe asta. Era o hartă care ne arăta pe unde să o luăm ca să ajungem la un punct de întâlnire. Mesajul era de la Tha.

Am luat-o pe unde ne indica, dar am întâmpinat rezistență, așa că Alter, care avea hărțile complete a reconfigurat traseul printr-o rută ocolitoare. Am ieșit complet din zona atacului și am mers mai mult, dar în siguranță până la locul de întâlnire. Acolo ne aștepta Tha într-o dronă. Am urcat amândoi repede și în câteva secunde zburam deasupra laboratoarelor. În dronă mai era cineva. Cineva care avea trăsături familiare dar pe care nu știam de unde să-l iau. Apoi i-am văzut tatuajul de pe gât. Era Iepurele cu Trei Urechi. Nu-mi venea să cred.

Un șuierat puternic s-a auzit din dreapta, iar Tha a făcut o manevră care ne-ar fi răsturnat pe toți, dacă drona nu ne-ar fi învăluit cu voalul ei salvator de cum urcaserăm.

– S-au prins că am scăpat și încearcă să ne doboare.

– De ce?

– Pentru că știu că avem un transcendental cu noi și că îl avem și pe el. Iar asta e cheia…

S-a oprit și a mai făcut două manevre evazive. Două rachete care, de data asta păreau să fie programate să se întoarcă și să ne urmărească.

– Sela! Tha i-a întins o tabletă cu care Sela nu părea să știe ce să facă. Conectează-te la rachete, i-a spus. Doboară-le sau ne doboară ele pe noi.

Sela a luat tableta și a început să butoneze mai întâi încet, ca și când nu știa ce trebuia să facă, apoi mai abil și mai rapid. A fost nevoie de mai multe manevre evazive și credeam că Iepurelui o să i se facă rău de la mișcarea haotică. Dar a rezistat, iar Sela a reușit în final să le dezactiveze.

– Cred că suntem în siguranță, a spus Tha, dar nu a avut curajul să treacă pe pilot automat.