CZS-Capitolul 21

Eram gata să plec. Gata să mă întorc acasă la oamenii mei, la cei care mă venerau, cei care se rugau probabil încă la imaginea mea cu speranța vie în suflet că mă voi întoarce să îi salvez, fără să știe că aveam și eu nevoie să fiu salvată în două timpuri diferite. Ironic. Totul mi se părea ironic. Și stupid.

Am dat poarta de pereți cu un puls de energie și aproape că sărise din balamale, iar Filip, care venise să ne deschidă, a sărit înapoi chiar la timp. M și Ofelia erau la câțiva pași în spatele meu. Andreea cred că rămăsese să ajute să strângă. Mă simțeam frustrată. Când am închis ochii exasperată de o replică de a lui Filip, care îmi dădea târcoale ca un cățel, am revăzut scene de pe A Doua Casă. Am revăzut carnagiul. Și nu m-am putut abține de la a învinovăți pe toată lumea, dar cel mai mult de a mă învinovăți pe mine. Poate că forma asta umană era de vină pentru toate sentimentele pe care le aveam. Nici vină, nici frustrare nu mai simțisem demult, dar acum mă loviseră atât de tare că aproape că îmi venea să urlu, să mă trag de păr, să mă tăvălesc pe jos lovind la întâmplare. Am tras aer în piept în încercarea de a mă calma.

– Furia Reezei nu e ceva la care muritorii pot asista… a spus M ca pentru sine, și apoi i-a făcut semn Ofeliei să îl ia pe Filip de lângă mine.

I-am simțit teama, iar asta m-a calmat.

– M… am început, dar nu știam ce voiam să spun. Poate că mă simțeam neputincioasă cum nu mai fusesem vreodată în ultimele câteva milenii. Că da, îmi recăpătasem abilitatea de a absorbi putere, dar nu aveam de unde să iau suficientă ca să pot să fac o ruptură în țesătura spațiu-timpului pentru a merge înapoi. Nu știam ce se întâmplase, de ce se produsese asemenea carnagiu, dar o știam pe Fiiuea. Îi simțisem durerea. Era o pacifistă. Un război, chiar și de dragul salvării zeilor, ar fi fost evitat cu orice preț. Deci orice s-ar fi întâmplat însemna că avea nevoie de mine. Urgent. Pentru asta era războiul. Oamenii pe care îi salvasem, care crescuseră, care se dezvoltaseră și deveniseră o societate așa de frumoasă și de complexă… copiii mei erau în pericol, iar eu stăteam neputincioasă în mijlocul unei curți sărăcăcioase plină de pământ și de găinaț. Mirosul pungent de rahat de pasăre m-a iritat așa de tare încât am pulverizat două găini. Am văzut cu coada ochiului cum M i-a făcut semn să stea pe loc bărbatului care se ridicase brusc de pe scaunul pe care stătuse complet nemișcat până atunci.

Am auzit motorul de la mașină. Ofelia deschisese porțile, iar Filip scotea mașina pe poartă. Am făcut un pas spre ei, dar apoi am văzut cum se uita M la mine. Grija pe care o avea pe față nu era pentru mine, ci era pentru ce aș fi putut face, așa că i-am lăsat să plece.

– Au reușit să rupă sigiliul, a spus el după o vreme.

– Da, dar nu rezolvă nimic. Nu pot să deschid un portal cu puterea asta.

– Dar poți absorbi putere.

– Și o poți controla, am auzit-o pe Andreea spunând tare, din poartă. Gâfâia puțin. Când a văzut-o M s-a mai relaxat, iar apoi mi-a spus sec că se duce în casă pentru că voia să mediteze.

– Reeza, mi-a spus Andreea numele atât de suav încât pentru o secundă am crezut că sunt acasă la oamenii care mă iubeau. Ai tot ce-ți trebuie ca să poți obține puterea de care ai nevoie. Trebuie doar să ne gândim de unde să o iei. O centrală electrică ar fi suficientă?

– Ca să revin la forma mea… fără să ucid corpul ăsta, e nevoie de multă energie. Iar apoi ca să fac ruptura în spațiu-timp chiar de mai multă.

– Ce-ar fi să mergem la Cernavodă? M, a strigat tare. Haide! Plecăm în 5 minute.

M-am urcat în mașină și i-am așteptat cuminte. Simțeam cum clocotește sângele în mine, încă. Cum îmi pulsau tâmplele. Ce văzusem când mă conectasem la Fiiuea se amalgama cu întâmplări din trecutul nostru. Mi-o aminteam pe Fiiuea când venise speriată să îmi ceară ajutorul. Cum îi dădusem pandantivul și cum parcă nu mai fusesem singură de atunci. Cum fusesem conectată cu ea atâta timp și cum uneori trăisem prin ea noi emoții. Distante, dar la fel de interesante ca întotdeauna. Fiiuea blândă. Fiiuea care fusese mereu hotărâtă să facă o lume mai bună. O lume pe care eu refuzasem să o schimb pentru că vrusesem ca oamenii să se descurce singuri. O lume justă și puțin utopică. Fără războaie. Acum Fiiuea comanda un război mondial. Un război care decimase probabil populația planetei, care îi adusese pe toți în suferință, poate chiar în foamete și boală. M-a trecut un fior chiar când s-a deschis portiera din dreapta mea, iar M mi-a făcut semn să mă dau mai încolo ca să se așeze lângă mine pe banchetă. O vedeam pe Andreea dându-i ceva bărbatului și părea că îi mulțumește iar și iar, lucru care m-a făcut să îmi dau iritată ochii peste cap. Ar fi trebuit să fie ploconit la picioarele mele, asta fac oamenii când văd un zeu în carne și oase. Mi-am dat iar ochii peste cap, iar M m-a luat de mână. Am simțit cum un val de calm vine prin mâna lui și mă învăluie. Am văzut cum a închis ochii și cum a intrat iar într-o stare meditativă. Andreea s-a urcat la volan și în câteva minute eram iar pe drumul județean.

Pentru mai bine de trei ore, cât a durat drumul, gândurile lui M m-au calmat, m-au ținut ancorată. La început doar mă ținea de mână, dar după o vreme am simțit cum mintea începea să o ia iar razna, cum gândurile despre Fiiuea îmi apăreau iar undeva în străfunduri, nemaiputând fi oprite de o stare meditativă. Mi-a făcut semn cu ochii să mă întind pe banchetă și să mă pun cu capul în poala lui. Se înghesuise spre portieră, iar eu stăteam ghemuită, dar am reușit. Mă mângâia pe cap încet, blând. Blând… asta mă făcea să mă gândesc la Fiiuea. Și, pentru o secundă am vrut să-i spun că tot nu funcționează, dar apoi am realizat că el se gândea la Fiiuea, de fapt, iar acum îmi împărtășea și mie amintirile lui.

Între M și Fiiuea se întâmplaseră multe. Fuseseră iubiți clandestini pentru ani și ani de zile. Nimic nu fusese mai dramatic, însă decât momentul când Fiiuea fusese condamnată la moarte pentru nesupunerea la ordin. Înainte ca Fiiuea să vină să îmi ceară să o ajut, M fusese la mine. M se uitase cu ochi furioși la mine. Furioși de parcă eu o condamnasem cu gura mea. Era furios pe lume. Era furios că era unicul meu servitor și se așteptase, probabil, ca într-o lume ca a noastră asta să însemne ceva, dar nu însemnase, iar el nu putuse să facă nimic altceva decât să vină să îmi ceară ajutorul pe care era sigur că nu-l va primi. Știa că nu mă interesau problemele oamenilor. Dar cum l-aș fi putut oare ignora, când mi-era așa de drag. Sigur, el nu știa asta, așa că l-am lăsat să se perpelească puțin. Țin minte cum îi simțeam gândurile care îmi spuneau iar și iar să o salvez, dar dinții îi rămâneau încleștați. Probabil dacă aș fi fost în forma asta de acum aș fi scăpat un zâmbet și i-aș fi curmat suferința. Atunci, însă, m-am uitat doar la el și am așteptat. Când, în final, a deschis gura să vorbească mi-a spus practic tot. Mi-a spus că o iubea și că nu concepea să trăiască fără ea și că, dacă refuz să îl ajut, o să se lupte el însuși cu tot sistemul, cu zeii, chiar, dar că n-o va lăsa să piară. După un discurs atât de pasional, nici măcar eu de atunci nu am putut rămâne rece, așa că i-am zâmbit cald și i-am spus că Fiiuea era de acum sub protecția mea. Cu un gest din mână am materializat-o în sala mare a templului. A căzut în genunchi ostenită. Era murdară, mult mai slabă decât mi-o aminteam și avea urme de lanțuri la mâini și la picioare. M a luat-o în brațe și s-a uitat la mine cu ochi întrebători. Nu înțelegea. Apoi am făcut un pandantiv și i l-am întins Fiiueei. M a vrut s-o poarte în brațe până la mine. Simțeam eu însămi cum îi bate inima. O simțeam ca și cum ar fi pulsat întreaga sală. Fiiuea i-a făcut semn lui M să o lase să facă singură chestia asta, și a făcut un efort uriaș să vină până la mine. Erau doar câțiva pași, dar a părut o veșnicie și pentru mine și pentru M, pentru că îi simțeam amândoi suferința. Când a ajuns la mine a vrut să se pună în genunchi, dar n-am lăsat-o. I-am făcut semn cu mâna să vină mai aproape și i-am pus eu însămi pandantivul la gât. A fost ca și când aș fi suflat viață peste ea.

– Îmi sunteți dragi, M, am spus cu voce tare, fără să deschid ochii.

– Poftim? a răspuns după o vreme ușor răgușit și încurcat și apoi și-a dres vocea.

Simțeam că atenția Andreei se îndreptase complet către noi și că aproape că devenise palpabilă.

– Întotdeauna. Mi-ai fost drag tu. Și mi-a fost dragă și Fiiuea. De ce crezi că te-am salvat? Că am salvat-o și pe ea? Poate că emoțiile mele de atunci nu erau ca cele de acum, dar îmi erați dragi și voi și relația pe care o aveați. Îmi făcea plăcere când vă simțeam fericiți. Și mă durea când sufereați. Iar acum îmi dau seama că îmi erau dragi mulți. Oamenii din satele învecinate templului, care veneau mereu să îmi aducă mici ofrande, deși știau că nu vor primi nimic. Copiii care se jucau în seră și chiuiau când apărea câte o floare mai deosebită. Cei care simțeau că doar Reeza e justă și cei care mă venerau. Îmi dau seama că oamenii îmi erau dragi pentru că și eu fusesem cândva om, dar îmi erau dragi și pentru că erau ca copiii mei. Iar ca zeiță a lor, aveam și eu în sfârșit un loc al meu în univers și un scop în viața asta infinită. Nu pot să îi las să piară, M.

M-am ridicat.

– Ceva se întâmplă acolo. Un război mondial pe care Fiiuea l-a pornit și pe care îl luptă cu toate forțele, ca și când scopul acelui război e mai important decât anihilarea. Și pare că exact împotriva pieirii se luptă. Nu îmi dau seama ce s-a întâmplat, dar fiecare fibră din corpul ăsta uman îmi spune că trebuie să mă întorc. Că trebuie să îi ajut acum. Că nu mai pot aștepta nicio secundă.

– Dar, Reeza, a răspuns el după o vreme în care părea că își cântărea cuvintele, nu contează cât timp trece aici…  Te vei duce în momentul de acolo chiar dacă aici trec cinci minute sau un secol. Depinde doar de tine.

– Da, iar eu îți spun că trebuie să se întâmple acum.

Ajunși, în sfârșit, i-am spus Andreei să oprească ceva mai departe, ca să pot cobrî. Andreea a încercat să vocifereze, dar M i-a făcut semn din cap. După ce am coborât amândoi l-am îmbrățșat pe M și valuri de energie și de emoție au trecut de la unul la altul, iar M a înțeles, chiar dacă nu voia, că trebuia să plece și el.

– E și casa mea, a spus el, în final.

– Aici e casa ta. Ai grijă de Ofelia, o s-o pierzi dacă te mai porți așa… arată-i cât de mult ții la ea.

A vrut să spună ceva, dar l-am oprit.

– Și spune-i lui Filip că fără el nu aș fi ajuns să îmi dau seama ce înseamnă să fii om, și nici cât de mult iubesc A Doua Casă.

L-am sărutat pe obraz și i-am făcut semn să plece. A urcat în mașină și, pentru câteva momente, au ezitat. Le-am mai făcut semn o dată și au plecat. Știam că ceea ce urma să fac mă privea doar pe mine și nu era nevoie să am martori.

Domnul de la prima intrare m-a întrebat ce e cu mine.

– Ce caută o doamnă așa frumoasă într-un loc așa uitat de lume? V-au făcut prietenii vreo glumă?

A făcut semn către mașina care se îndepărta, în timp ce eu mă apropiam de el.

– Eu sunt Reeza. Am spus simplu și i-am întins mâna ca să fac cunoștință cu el. A căzut secerat când l-am atins. I-am supt energia, dar m-am oprit la timp. Puteam să văd că încă respiră. Apoi am plecat mai departe. La fiecare punct de control am făcut același lucru. Ceva mai complicat atunci când am dat peste doi oameni. Atunci a trebuit să le iau energia de la distanță. Nu imposibil, dar mai greu de realizat. Și mai greu de controlat. Pe unii i-am lăsat fără viață. Nu era așa de bine păzită centrala și totul arăta dărăpănat și decrepit, dar locul mișuna, totuși, de oameni. Oameni cărora le luam energia pic cu pic, până când, la un moment dat cineva a strigat că trebuie să mă oprească. Că le făcusem ceva paznicilor de la intrare.

Cineva a pus mâna pe mine de la spate și apoi a căzut. Oamenii din jur îi strigau numele și îl întreba dacă era bine. Nu era bine. Tocmai îl omorâsem. Și, după cum bine vedeam, trebuia să mă grăbesc.

– Duceți-mă la reactor și nimeni nu va mai fi rănit. Am spus și parcă nu m-a auzit nimeni. Câteva persoane scoseseră telefoanele mobile. Probabil mă filmau. Îmi aminteam că așa îmi spusese Filip că reacționează lumea aici. Și uite că avusese dreptate. Am închis ochii pentru o secundă și am vizualizat telefoanele, apoi au început să se audă țipete. Doar le încinsesem, dar fusese suficient ca oamenii să se sperie, și să fugă către ieșire. Poate nu e nevoie să îi omor pe toți, mi-am spus, realizând că nu îmi trebuia decât o persoană. Restul puteau pleca. M-am dus lângă femeia care stătea aplecată peste bărbatul pe care tocmai îl omorâsem și am întrebat-o dacă știa unde este reactorul. Nu mi-a răspuns, dar știam ce gândea. Am vrut s-o iau de mână, dar s-a ferit. A fugit spre ieșire, așa că i-am trimis un impuls ușor, doar cât să o dezechilibreze. A căzut și m-am repezit la ea. Într-o fracțiune de secundă eram deasupra ei. Nu mai atingeam solul, iar femeia credea că halucinează. Îi șimțeam groaza, așa că i-am trimis un val de calm. Sau mai bine zis, i-am trimis ceea ce credeam eu că este calmul, însă brusc s-a transformat în nerăbdare. Iar acum mă conducea către reactor o femeie care își frângea constant mâinile și îmi tot repeta să merg mai repede, pentru că nu are toată ziua. A fost dată alarma, iar acum ne mișcam în ritm cu sunetul asurzitor.

– Ce i-ai făcut lui Mircea? M-a intrebat în timp ce ieșeam din clădire înapoi pe alee, ca să mergem către reactor. Aproape că alerga. Gâfâia.

– Era cineva drag?

– Un coleg… ne înțelegeam bine. Era un om OK. Și tu l-ai omorât. Glasul îi tremura.

– Nu am timp de așa ceva. Aș fi putut să îi omor pe toți odată, dar n-am făcut-o. Prietenul tău a fost o greșeală. Ca și ceilalți.

– Ceilalți…?

Am simțit un val de groază, iar asta m-a dezgustat și mi-a plăcut în același timp. Au început să se audă niște sirene amalgamate cu alarma cu care începusem să mă obișnuiesc.

Când am ajuns la clădire, paznicii mă așteptau pregătiți. Am tras-o pe femeie în spatele meu. Am zâmbit ca răspuns la expresia ei îngrozită apoi le-am trimis un impuls de energie. Unul mult mai puternic decât îi trimisesem femeii mai devreme, pentru că voiam să-i las inconștienți. Speram că reușisem, dar n-am stat să verific. Și n-am lăsat-o nici pe ea. Am ajuns la un lift care funcționa pe bază de legitimație, așa că i-am făcut semn să ia una de la unul dintre bărbații căzuți, atunci când încerca să îmi explice că a ei nu era bună. După o vreme am ajuns la etajul dorit. Am întâlnit și acolo câțiva oameni pe care i-am bombardat cu un puls de energie de când ni s-au întâlnit privirile. Apoi am luat-o la stânga. Apoi la dreapta și, după încă vreo câteva uși și culoare alambicate, toate deschise de legitimațiile oamenilor căzuți pe lângă ele, am ajuns unde mă interesa.

– De aici ne trebuie costum, a spus femeia când i-am făcut semn să deschidă ușile.

I-am mai făcut semn odată să deschidă și s-a supus. Apoi am trecut mai departe singură, iar după ce s-au închis ușile din spatele meu am trimis un puls ca să le dărâm pe cele din fața mea. Am simțit un val de groază și mi-a părut rău că n-o incapacitasem pe femeie. Îi simțeam toate emoțiile și nu-mi plăcea senzația.

Ajunsesem în sfârșit unde mă interesa. Simțeam radiația. Simțeam puterea și am început să o absorb lacom. Am început să simt cum mă pătrunde și cum mă schimb. Cum celulele mi se transformă în energie. Cum devin din om neom. Cum Reeza cea adevărată iese din corpul ăsta fals și murdar, iar energia pe care o preluam devenea parte din noul meu eu. Simțeam bucuria de a fi Reeza. Bucuria de a fi eu și de a-mi reconecta conștiința la corzile universului. Bucuria de a vibra iar odată cu el. Când n-a mai fost nimic de absorbit m-am uitat în jur și am realizat că nu mai aveam nimic din corpul uman.

Puteam încă să o simt pe femeie tremurând de groază undeva departe de mine și mi-a părut rău de ea. Dar știam și că acasă probabil miliarde de oameni simțeau acum același lucru. Am trimis un impuls către casă fără să mai stau pe gânduri. Unul atât de puternic încât am rupt țesătura spațiu-timp. Am ezitat o clipă. Gândul mi-a fugit la M, la Filip, apoi am trecut dincolo.

Iar acolo eram în iad.