CZS-Capitolul 20

Când am deschis ochii mă simțeam încă legată de Reeza, de lumea pe care tocmai o vizitasem și mi-a fost greu să asimilez ce se întâmpla în jurul meu. Miriade de informații m-au lovit deodată, iar mintea mea nu putea să facă față: la interior îl simțeam pe Alter cum încerca să îmi transmită toate datele problemei cu o viteză amețitoare, la exterior… lucrurile erau destul de bizare. Corpul meu era într-o continuă mișcare – ca într-un soi de dans în perfectă armonie cu o creatură ca ieșită din coșmarurile mele, care ținea câte o sabie în fiecare mână, și care părea mereu ușor mai aproape, mai aproape. 

Alter controla totul: mișcările, câmpul vizual, fluxul de informații. Eu eram buimacă și, deși începeam ușor, ușor să înțeleg cum stă treaba, tot simțeam că nu pot să asimilez. Cred că mintea mea nu era concepută pentru un flux interior de informații atât de mare – cum ar fi putut fi?

Creatura cu care aveam acest dans letal, lupta în care fuseserăm azvârliți pentru amuzamentul unor oameni pe care nu îi puteam vedea, tensiunea pe care o simțeam venind de la Alter și faptul că mă întorsesem atât de târziu din hoinăreala mea prin timp, toate mi se păreau copleșitoare. Cui nu i s-ar fi părut copleșitor să se trezească în mijlocul a ceea ce părea a fi o luptă pe viață și pe moarte cu un soi de monstru construit ca un amalgam frankensteinian?

Când am reușit să mă concentrez, în sfârșit, parcă am început să văd și să aud pentru prima dată: mulțimea de dincolo de geamurile arenei scanda frenetic în acord cu mișcările noastre. 

Când creatura cu care ne luptam părea să aibă avantajul, se scanda Mo-ah. 

Alter încerca frenetic să găsească strategii noi. Toate erau combătute cu ușurință de ce părea a fi un robot hibrid, susținut de 8 picioare prinse de un corp negru. Era ca și cum ar fi fost un păianjen în toată regula. În loc de capul mic și rotund al unui păianjen stătea atașat un corp de femeie. Tot ansamblul părea un kitsch, o cacofonie, o jucărie pentru copii văzută printr-o lupă enormă: droidul ăsta nu era deloc făcut cum eram eu, sau chiar ursul mecanizat, ci îmi amintea mai degrabă de o păpușă cu articulații. Corpul părții de jos era făcut dintr-un aliaj metalic ce părea să reflecte lumina destul de neobișnuit. Îmi aducea cumva aminte de bălțile negre de benzină sau de motorină pe care le puteai găsi peste tot prin București pe vremuri, și care, dacă te uitai din diverse unghiuri, păreau multicolore. Toate articulațiile erau expuse complet, lăsând la vedere atât cuplele cinematice, care gravitau una în jurul alteia, cât și părți din furtunele și pistoanele, curelele și tijele care păreau dispuse exact ca niște tendoane și ca niște mușchi. Articulațiile păpușii de deasupra erau acoperite de o plasă metalică, prinsă de un exoschelet transparent. Pesemne că acolo sistemele erau mai complexe, deci și mai ușor de distrus, dacă erau lovite într-un atac. 

Alter la ele țintea cu sabia noastră, un soi de scimitar, de fiecare dată când pornea în ofensivă. Ofensiva, totuși, se întâmpla rar, iar atunci aveam senzația că suntem ademeniți.

– Alter, l-am întrebat eu în spațiul nostru de comandă, văzându-l pentru prima dată concentrat la maximum, ca și cum toată puterea de calcul îi era necesară în fiecare secundă, doar ca să ne țină departe de o capcană care ar fi condus inevitabil la înfrângere. Ce fel de creatură e asta? 

Nu l-am lăsat pe Alter, vădit mai lent în răspunsurile sale, să-mi răspundă, simțind nevoia să reformulez.

– Cine o conduce? Are înăuntru o conștiință ca a ta, sau una umană, ca a mea? Pentru că mișcările ei mi se par destul de familiare. Ca și cum ar fi ca o pisică: se joacă cu noi. 

– Se joacă cu noi? Alter a repetat mecanic ce am spus și, pentru câteva momente părea că n-a realizat ce auzise, însă curând am început să simt o apăsare. Parcă știam ce e, dar mi-era greu să-mi dau seama de unde venea. Anxietate. Alter era copleșit de grija pentru ansamblul nostru, și deja văzuse în calculele lui eșecul. Puteam să-l văd și eu la fel de bine. O ușoară milă m-a cuprins pentru el, gândindu-mă că nu vreau să-l las să se confrunte singur cu lucrurile astea. Mi-era clar că Alter era o conștiință relativ nouă: emoțiile nu-i erau familiare, însă era capabil să le aibă. Eu eram așa de obișnuită cu stresul, cu grija, cu atacurile de panică, încât mi se părea normal să trăiesc așa, dar Alter era vizibil incomodat, iar următoarea mișcare defensivă a fost aproape la limită: una dintre săbii a trecut exact prin locul în care o fracțiune de secundă mai devreme stătuse gâtul nostru. Alter, însă, a reușit să ne lase în jos la timp, sabia trecându-ne razant prin fața ochilor, retezând în zborul ei nebun o parte din părul nostru negru și strălucitor. Din cădere am trecut într-un flic, și o secundă mai târziu aveam câțiva pași între noi și creatură. 

– Asta pare a fi condusă de un om. Dacă vrem să rămânem cu capul pe umeri… 

Mi-era clar că era nevoie să mă implic. Alter mi-o spusese demult. Dar nu știam cum, iar el părea să fie depășit de simplul task de a ne feri de atacurile violente și extrem de precise ale creaturii. 

Am realizat atunci, în secunda aia, că ceva se schimbase în mine de mai devreme. Mă conectasem cu o zeiță, iar schimbarea asta, acum că eram într-un loc fizic, începea să facă valuri ușoare, ca atunci când arunci o piatră în apă. Primul dintre valurile astea s-a simțit ca un ușor cutremur. Ca și cum ceva se întâmplase undeva  în palatul minții noastre, însă niciunul dintre noi nu știa ce. Alter s-a uitat la mine și a dat din umeri, spunându-mi mai mult din ochi că nu mai are putere de calcul ca să analizeze sursa cutremurului. Dar nu era nevoie, eu realizam pic cu pic ce se întâmplase, pentru că schimbarea era parte din mine, iar, în curând, din noi. Am simțit cum parcă tot palatul nostru pulsează cu o energie nouă. Valuri de lumină inundându-ne și dându-ne speranță. 

Când cutremurul, tsunamiul de energie, s-a potolit trecuse parcă o veșnicie. Afară, însă, nu trecuse decât o clipă. Suficient ca să ne aflăm iar într-o situație limită. Eu și Alter eram cumva mai legați decât înainte. Simțeam asta amandoi. Era ca și cum o nouă inimă ar fi început să bată în pieptul nostru, iar cu ea, și noi am fi format o legătură mai strânsă decât înainte. Ca și cum conștiințele noastre ar fi devenit, în sfârșit, una. Cumva simțeam că încep să am acces eu însămi la informațiile lui, iar el, la gândurile mele. 

– Ești sigură că o să meargă? M-a întrebat mai mult retoric, pentru că din calculele lui, rezulta o înfrângere copleșitoare. 

Nu i-am răspuns, ci am acționat: am făcut o serie de mișcări cu o fracțiune de secundă mai lente. Eram prinși între peretele de sticlă al arenei și creatura care ne ataca cu ferocitate cu ambele săbii. Am parat o sabie cu sabia noastră, dar cea de-a doua era liberă să ne reteze capul. Am pus mâna stângă ca scut și, chiar când lama a început să ne străpungă antebrațul am făcut o mișcare bruscă de rotație. Lama a rămas prinsă în antebrațul nostru. Am mișcat degetele de la mîna stângă, și, deși părea că am pierdut o parte dintre mișcări, am reușit să strângem totuși pumnul. Am mutat scimitarul în mâna stângă, iar cu dreapta am scos sabia din antebraț. Acum era timpul să trecem în ofensivă. 

Alter încercase să îi atace articulațiile, așa că am păstrat tactica asta pentru moment. Atâta doar că nu l-am mai lăsat pe Alter să aibă controlul: știam că ferocitatea nu era apanajul lui. Faptul că aveam conștiințele mai strâns legate ne permitea să împărțim taskurile mai eficient: Alter calcula și dădea traiectoria loviturilor, însă eu controlam frecvența, viteza, forța. Loveam sălbatic, haotic și fără oprire, corpul ăsta nesimțindu-se obosit nici măcar o secundă. 

Oponentul nostru pierduse o sabie, e drept, dar având atâtea picioare, avea o stabilitate și posibilități de manevră pe care nici nu mi le imaginam. 

Cu sabia care îi rămăsese para o parte din lovituri, evitând scimitarul destul de ușor. 

Ferocitatea mea era clar un element surpriză, dar, chiar și așa, și cu o sabie în plus, nu reușeam să răzbim. Loveam cu sabia dreaptă, iar creatura para lovitura cu o viteză amețitoare. Veneam în completare cu o lovitură de scimitar, nu mai târziu de o fracțiune de secundă după prima lovitură, iar creatura deja glisase în altă poziție, astfel încât lovitura să rateze exact la limită.

Făceam același dans de mai devreme, schimbaserăm doar direcția. Publicul devenise mai gălăgios, totuși.

 – Trebuie să schimbăm tactica! I-am spus eu lui Alter, care gândea același lucru ca și mine. 

– Întrebarea e ce ar merge? După calculele mele, nu prea avem cu ce sa venim nou, pe care să nu-l poată contracara. 

– Cred că am o idee, iar zâmbetul pe care i l-am arătat lui Alter l-am afișat și lumii. Atunci am auzit un sunet colectiv de mirare. Simțeam cum fiecare dintre cei care ne priveau se aplecase în față, ca să vadă mai bine, să fie mai aproape de scenă.

Am crescut distanța dintre noi și creatură și așteptam amandoi nemișcați. Cel care o controla, de oriunde era, se gândea ca și noi la următoarea mișcare. 

Am înfipt sabia în podea și apoi, cu mâna dreaptă i-am făcut semn să vină. 

Mulțimea a început să chiuie în extaz. Probabil nu mai văzuseră așa un show de multă vreme. Brusc am simțit cum nu îl mai încurajau pe Mo-ah, ci acum strigau felohrn, anticul. H-ul suna ca un șuierat. Îmi dădea fiori pe șira spinării. 

– Ești nerăbdătoare… entuziasmată…? Alter, deși înțelegea conceptul de emoție, părea că nu înțelege mecanismele din spate și ce le produce. Iar acum i se părea un moment nepotrivit să fiu plină de entuziasm. Eu, însă, simțeam un ușor tremur de nerăbdare, iar în palatul minții noastre se traducea ca un mic cutremur.

– Sunt, pentru că urmează să fac ceva ce mereu mi-am dorit.

Acum că natura conexiunii nostre se schimbase puțin, fiind și eu capabilă să preiau controlul, având, în același timp, acces la toate informațiile lui Alter, de data asta nemijlocit de conștiința lui, puteam să îl surprind. Și cumva simțeam o ușoară bucurie care venea chiar din faptul că știam că o să fac ceva neașteptat.

Mo-ah știa că trebuie să atace. Cei din tribună scandau frenetic, iar eu stăteam ca o statuie perfect nemișcată, așteptând. 

– N-o să mai dureze mult, am spus cu voce tare pe un ton plictisit. Până acum avuseserăm tot timpul o postură gata de luptă, fie de atac, fie de apărare. Acum aveam spatele perfect drept, scimtarul în mâna stângă. M-am uitat drept în ochii creaturii și am dus scimitarul la gură, lingându-i lama. Alter era complet uimit. Atât de uimit încât nici nu m-a întrebat de ce am făcut gestul ăsta. Mulțimea, în schimb, scanda frenetic felohrn-felohrn, iar eu știam că Mo-ah, de oriunde controla creatura, simțea și el acum fiori reci pe șira spinării. Asta voiam să fac și eram sigură că avusesem succes. O secundă mai târziu creatura a pornit într-un atac fulger, atât de rapid încât aproape că m-a luat prin surprindere. Ce nu știa Mo-ah era că eu nu veneam din aceeași lume cu anticii pe care îi știau ei, care erau concentrați pe dezvoltare, pe cercetare, pe problemele pe care trebuiau să le rezolve, și care își pierduseră, probabil, spiritul de aventură și de risc nejustificat. Probabil ei luptau pe viață și pe moarte, iar asta făcea lupta mai dramatică. Dar eu, eu știam că aveau nevoie de corpul ăsta: era un prototip extrem de nou și de avansat și, chiar dacă probabil părți din el se puteau înlocui la fel de ușor ca un piston la un motor de-al nostru, totuși nu l-ar fi distrus. Și-atunci, când Alter era programat să se apere cu fiecare părticică, eu eram programată să am o încredere că orice s-ar întâmpla, nu suntem în pericol de moarte. Iar asta îmi dădea curaj. Și-apoi veneam dintr-o lume cu filme de acțiune și cu scene uluitoare de luptă. Era vremea să mă joc și eu puțin cu corpul ăsta fantastic și să dau oamenilor circul la care civilizația mea era net mai bună.

Am lăsat sabia dreaptă înfiptă în podea, am mutat scimitarul în mâna dreaptă și am parat lovitura cu o violență care a împins creatura înapoi. Totuși știam că nu forța brută mi-era necesară: cu atâtea picioare nu aveam nicio șansă să o dezechilibrez. Dar fracțiunea de secundă de uimire a fost suficientă ca să mă repoziționez fără să dau vreun indiciu că aș fi făcut asta. Mo-ah sigur se concentra pe sabia pe care o lăsasem în urmă. Așa că l-am lăsat să creadă că o vreau înapoi: m-am uitat cu coada ochiului spre sabie chiar când mă retrăgeam din încleștare. Am pornit spre sabie cu detentă bună amandouă, dar am lăsat-o să ajungă prima la ea. Uneori trebuie să sacrifici câteva piese ca să câștigi.

Era gata de atac, și cu toate astea nu s-a aventurat să pornească unul. Aștepta mișcarea mea. Eu aveam toate detaliile puse la punct, dar faptul că știam că totul trebuia să se bazeze pe o sincronizare la fracțiune de secundă mă făcea să amân momentul. O ezitare pe care Alter nu părea să o înțeleagă, dar pe care i-am explicat-o mai apoi: frica este cea care ne-a adus așa de departe. Frica este motorul supraviețuirii. 

Ne dădeam târcoale, creatura ținându-se pe poziție, Mo-ah, de oriunde o controla știind că e prudent să mă aștepte. O mișcare greșită din partea unuia dintre noi și meciul se termina. O greșeală infimă poate face uneori diferența dintre viață și moarte. Asta era diferența între mine și Alter. Odată calculat ceva, Alter nu se mai gândește de două ori. A luat în considerare toate variabilele pe care le are la dispoziție, așa că, ori de câte ori ar face calculele, rezultatul va fi mereu același. Dar oamenii sunt spontani. Ei nu iau în considerare toate detaliile, iar uneori își fac viața bazându-se pe nimic altceva decât pe instinct și pe ce mofturi li se năzare. Iar mie mi se năzărise o idee. Una nebunească, dar știam că de asta aveam nevoie ca să învingem: de nebunie temperată de frică. 

Când am luat decizia să pornim l-am luat prin surprindere pe Alter. Eram în mijlocul unui moment de dubiu dacă planul este bun. Și brusc am pornit în alergare, din 3 pași fiind la o distanță de braț față de creatură. Corpul nostru era angajat complet într-o mișcare de atac, scimitarul deasupra capului, ferocitatea pe care am pus-o în tensiunea din mușchii artificiali surprinzându-l și pe Alter. Mo-ah știa exact forța cu care voi lovi, calculând probabil după viteza pe care o aveam, detenta pe care a avut-o săritura, arcuirea corpului… toate astea erau simple cunoscute într-o ecuație. Necunoscuta era mintea mea umană.

Știam că pentru a contracara ferocitatea loviturii îi trebuia un timp de pregătire: acele câteva fracțiuni de secundă în care trebuia să se lase puțin în jos, ca să distribuie mai bine greutatea, și să capete stabilitate mai mare datorită centrului de greutate mai aproape de sol, să ducă ambele săbii în poziție, chiar în fața ochilor, să-și pregătească fiecare componentă pentru a para atacul meu. Asta era fereastra de care aveam nevoie. Fără-ndoială, ar fi parat perfect, împingându-mă apoi în spate și angajându-se într-un atac în care poate m-ar fi prins nepregătită și, cu o fentă, m-ar fi păcălit să-mi las descoperite coastele, pe care le-ar fi tăiat fără milă, câștigând astfel înfruntarea.

Chiar înainte ca săbiile noastre să se întâlnească am retras sabia și ne-am rotit corpul astfel încât să transformăm ușor traiectoria pe care o aveam. Am atins cu picioarele solul, dar, în loc să luăm o poziție fermă de luptă, am alunecat, condinuându-ne mișcarea și ajungând exact acolo unde planificasem: sub creatură, între cele 8 picioare ale ei.

Creatura s-a repliat destul de repede, una dintre săbii fiind deja într-o mișcare de atac: încerca să ne-o înfigă în cap. Știam că va face asta, așa că, în ultimul moment am dat capul mai la dreapta, exact cât să treacă pe lângă noi și să se înfigă în podea. Câștigaserăm, iar Alter era impresionat de scimitarul care era adânc înfipt în pântecul creaturii. Șocul de a fi străpunsă ne-a mai dat câteva fracțiuni de secundă până la o eventuală reacție. Exact timpul necesar ca să punem un picior într-unul din locașurile încheieturilor de la picioarele ei stângi și să o tăiem transversal, lăsând-o apoi să cadă peste noi, acum lipsită de viață. Singurele sunete pe care le mai scotea erau sistemele care cedau: arce electrice, abur, lichide care se scurgeau, iar apoi totul a devenit alb.