CZS-Capitolul 2

Mi s-a părut iar că aud muzică, dar nu am băgat-o în seamă. Era normal ca simțurile să-mi joace feste, când totul îmi părea deopotrivă familiar și străin, extrem de frumos, dar cu adevărat înspăimântător. Mi-am pus mâna pavăză și m-am uitat în jurul meu după cei doi sori. Unul aveam senzația că trebuia să fi fost chiar în spatele meu, cumva de unde veniserăm, doar că acum nu mai era nimic acolo, ci doar o întindere pustie, mobilată cu pietre sporadice și cu câte-o formă mai ciudată din loc în loc. Pe cer, numai soarele cel mare, care semăna cu al nostru stătea acum urcat la locul lui, ca și cum ar fi fost puțin după amiază. O lună mai mare decât a noastră, și cu nuanțe de verde care băteau ușor spre turcoaz în partea de jos, stătea aproape de orizont, chiar deasupra liniei pe care marea o forma cu coasta. Știam, totuși, că nu era chiar o lună, ci o soră a planetei pe care ne aflam. Gândul ăsta m-a readus la realitate și mi-a îndreptat atenția spre Fox. 

Cu lumina orbitoare a soarelui ăsta tânăr n-o vedeam prea bine. Parcă mi-era încă greu să mă uit la ea și s-o văd așa cum era, de fapt. O vedeam din profil, așezată nonșalant, ca și cum stătea lângă un ocean răcoros, acasă, nu lângă o mare din lavă topită care ne-ar fi putut oblitera cu vaporii ei fierbinți la cea mai mică adiere. Dar nu erau adieri – nu acum, cel puțin – iar profilul ei parcă se potrivea perfect în locul ăsta ciudat. I-aș fi făcut o poză, dar cum am dat să întind mâna din reflex către buzunar, am simțit un mic freamăt al pământului de sub picioare. Ca un fel de cutremur, doar că mai blând. Mi-a fost suficient, însă, ca să mă pună pe grabă, un fel de nerăbdare de a pleca de aici, dar fără să știu exact unde aș fi vrut să ajung în loc.  

M-am apropiat încet de Fox. Asta nu doar pentru că aveam nevoie de o explicație pentru tot ce se-ntâmplase, ci și pentru că îmi era cu adevărat dor de ea. Cumva, în lumea asta atât de îndepărtată simțeam că ne puteam apropia din nou.  

Dar apoi Fox s-a ridicat de jos, s-a îndreptat și s-a uitat direct la mine, sfredelindu-mi parcă direct în minte. Încercând să îi întorc privirea, am văzut că în fața mea nu era Fox, cea pe care o știam, mignonă, cu o expresie mai mereu caldă, dar uneori ușor neastâmpărată, cea cu care făcusem atâtea lucruri permise, dar mai ales nepermise, și după care tânjeam de-atâta timp cu toată ființa mea. Nu, era acum o ființă complet diferită, înaltă, atletică, cu pielea de o culoare ușor roșiatică ce strălucea în lumina stelei galbene cu un fel de unduire nenaturală, și cu mici irizații mai intense din loc în loc. 

– Cam pe-acolo trebuie să mergem dacă vrem să dăm de el.

Nici glasul nu-mi era familiar, cu tonuri ușor mai sus decât ale lui Fox. Totuși felul în care a pronunțat fiecare cuvânt, felul specific în care a accentuat fraza, și cum a întins mâna cu care îmi indica direcția, ca o prelungire a umărului, capul întors și el în aceeași direcție, m-a făcut să mă gândesc că la interior era tot ea. 

– El?

– După cine am venit? S-a uitat la mine cu privirea de știi exact despre cine vorbesc.

Ochii ei mi-erau nefamiliari. M-am apropiat și am realizat că ciudățenia lor nu era doar aparentă. Nu era vreo festă pe care mi-o juca lumina, sau mintea… ci erau complet diferiți de ochii umani: puțin mai mari decât ceea ce e de așteptat de la niște ochi normali, cu niște gene mai lungi și foarte stufoase, mai ales cele de sus, iar pupila era ceva cam ca la ochii de pisică: o fantă întunecată, înconjurată de un iris imens, de un verde-smarald, care părea să aibă irizații purpurii din loc în loc. Era o minune, ceva făcut parcă numai să fie contemplat. Și chiar asta am și făcut, până când, sâcâită probabil de curiozitatea și de uimirea cu care-mi mișcam ochii de la o trăsătură la alta, de la o parte a corpului la alta, a luat-o înainte, pornind în direcția pe care tocmai ce mi-o indicase. Am pornit și eu după ea pentru că știam că asta așteaptă, și, până la urmă, asta voiam și eu.

Acolo unde lava topită se întâlnea cu țărmul, părea pe alocuri că pământul sângerează, și, din ce-mi puteam da seama, făcuse asta vreo câteva milioane de ani. Din ce ne apropiam mai mult de marginea coastei, de aia simțeam mai rău căldura năvalnică… și nu prea. Și tocmai starea asta de îndoială, întrebările care-mi apăreau în minte una după cealaltă, aproape la fiecare pas, începuseră să mă chinuie și să-mi fure din bucuria și din uimirea pe care le poți simți când pășești pentru prima dată într-un loc care ți-e complet străin, dar în care ai tot visat să ajungi. După o vreme, mergând de-a lungul coastei, îndreptându-ne practic către A Treia Casă – luna cu nuanțe azurii, care acum se mai vedea doar pe jumătate – mergând parcă în gol la nesfârșit, păstrând mereu aceeași distanță de Fox, a cărei companii se rezuma la a-i putea contempla spatele acelei noi forme, m-am simțit în sfârșit copleșită de întrebările pe care le aveam, așa că, accentuând fiecare cuvânt, am întrebat simplu:

– Unde mergem?

– Să-l găsim pe Iepurele cu Trei Urechi.

– Știi că nu îl cheamă așa, am spus eu fără să vreau.

– Dar?

– Nu contează, am răspuns cu ciudă pentru că îi căzusem în plasă.

– Atunci o să-l cheme Iepurele cu Trei Urechi până când o să te hotărăști să-i spui tu altfel. 

– Fie. Și unde îl găsim?

– Pe iepure? În vreo vizuină.

A început să râdă cu poftă la propria ei glumă, considerând-o mai amuzantă decât era de fapt, asta poate și pentru că încerca cu disperare să își păstreze ea însăși calmul și sângele rece. Tocmai ce realizasem că toate astea erau probabil la fel de noi și pentru Fox cum erau și pentru mine, dacă nu poate chiar mai noi. Când s-a potolit mi-a zis simplu că o să vedem, probabil tu știi deja unde e. Am vrut să-i răspund, să o contrazic, dar exact atunci am simțit parcă de undeva dinăuntrul meu ceva șoptindu-mi domol, și mi s-a părut întradevăr că știu unde mergem. Și-apoi senzația s-a dus. 

Am mai mers o bună bucată de drum până când a început să se-ntrevadă ceva ce de la distanță părea ca un fel de potecă îngustă. Dar, spre deosebire de alte poteci pe care le mai văzusem, ce stătea acum în fața mea părea să aibă complet altă aură. Așa, mai mult acoperită de norii fierbinți care se formau deasupra lavei, poteca asta trimitea către noi o mică strălucire, din când în când, ca și cum ar fi fost un fel de vietate cu solzi ce se muta când pe-o parte, când pe alta, reflectând în mișcarea ei, lumina soarelui care își mai schimbase puțin locul. Pe măsură ce ne apropiam, însă, îmi dădeam seama că ce ne aștepta nu era nicio potecă. Și în niciun caz nu era îngustă. Era mai degrabă ceva ce aș numi o minune a lumii, una pe care nu mi-o puteam explica și care mi-era cu totul nefamiliară. Unduind ca un șarpe în arșița vaporilor ce dogoreau din mare, stătea în fața noastră un pod uriaș de sticlă incoloră, dar care părea să se coloreze, însă, și să strălucească la fiecare rază de lumină care îi mângâia suprafața. Iar întinderea lui ducea către departe, undeva dincolo de linia orizontului, despicând marea în două în drumul său neîntrerupt.

Fox se uita și ea la pod ca atunci când vezi pentru prima dată ceva despre care doar ai auzit vorbindu-se. Ne uitam amândouă la el fără să scoatem vreun sunet, fiindcă eram nu doar uimite de o asemenea construcție care depășea tot ce văzuserăm până atunci, ci și de frumusețea nețărmuită dar inospitalieră a ceea ce părea mai mult decât o piesă arhitecturală: aveam în fața noastră o operă de artă desăvârșită, care spunea atât de multe în atât de puține linii. Era ca și când natura însăși ar fi contribuit la ceva ce oamenii credeau că sunt experți, și iată, păreau într-adevăr a fi. M-aș fi întrebat cine a construit minunăția asta – și ce minunată trebuie să fi fost și lumea de aici, dacă a făurit asemenea bijuterie – dacă nu m-aș fi simțit copleșită de spectacolul complet extraterestru din fața mea. Acest pod imens de sticlă se zvârcolea ușor în mijlocul unui iad de foc, iar respirația lui umplea marea până la orizont, amenințătoare, poluată din loc în loc de fum și de pucioasă și de mici fulgi de cenușă tocmai scuipați de câte-un balon de aer scăpat din marea aproape solidă. În fața noastră, oriunde te uitai cu ochii nu era decât atât: lavă și foc și moarte, și o cale de sticlă. Parcă menirea podului nu era să te ducă dincolo ci să-ți amintească cam cât de fragilă este viața și cum oricând stă să fie înghițită de cealaltă față a ei. 

Ajunseserăm la intrarea pe pod și am văzut-o pe Fox căutând ceva cu privirea, undeva spre dreapta. Chiar la marginea podului, la intersecția lui cu malul stâncos, și prelungindu-se în marea de lavă, stătea un fel de avanpost, o clădire aparent oficială, care avea și niște panouri mari pe care se schimbau periodic niște informații scrise într-o limbă pe care nu o recunoșteam. Când ne-am apropiat am văzut că de la umbra unuia dintre panouri ieșea timid piciorul unui șezlong al cărui rezident își lăsase labele să atârne neglijent într-o parte. Din când în când una dintre ele tresărea, ca atunci când te gâdilă vreo muscă. Muște totuși n-am văzut așa cum încă nu văzusem nicio altă vietate în afară de mine și de Fox pe acolo. 

Când am ajuns chiar lângă panou, Fox îi trage o palmă peste una dintre labe rezidentului îmblănit al șezlongului, și îi spune câteva cuvinte pe care nu le-am înțeles – îmi păreau deopotrivă străine și departe de mine. Parcă auzeam de undeva  iarăși muzică și brusc m-am trezit cuprinsă de o stare de confuzie. Dar mai presus de toate m-a luat o toropeală pe care mi-era greu să o înving. 

– E de la fum, de la vaporii toxici. Și e chiar foarte probabil să fie și de la arșiță. E mai cald decât de obicei și circuitele noi mai dau rateuri. 

M-am uitat multă vreme la ce stătea dinaintea mea, cu fața un pic umflată de somn și cu o mină plină de amuzament. Era un fel de corcitură de raton și castor puse într-o formă pitică și drăgălașă, dar pseudo-umană, care nu mă făcea să mă gândesc decât la niște desene pe care le văzusem demult, demult, când încă n-o cunoscusem nici pe Fox. 

– Eu sunt destul de vioi, în general, dar când e așa de cald, sunt vapori mai mulți și nu mai fac față. N-am de ales decât să moțăi, țintuit ore întregi pe șezlongul ăsta de la un călător la altul. 

– Cine te „țintuiește”, am întrebat eu, încercând să fac conversație, ca să nu am timp să mă gândesc la cât de ireal este tot ce mi se-ntâmplă. 

– Nu, drăguță, nu mă ține nimeni. N-ai înțeles tu bine. Dar ochii lui nu-mi spuneau altceva decât că regreta că a fost așa dezinvolt în declarații. 

S-a întors brusc, ca și când și-ar fi adus aminte că a uitat ceva pe foc, sau ca și cum l-ar fi strigat cineva, și a intrat pornit printr-o ușă care era ușor ascunsă de panoul cu informații și pe care o observam acum pentru prima dată. A scos capul de acolo și i-a făcut un semn lui Fox, care n-a așteptat să fie chemată de două ori. Când au ieșit, după vreo 5 minute în care mi se părea că am auzit ceva șușoteli, erau amândoi puțin schimbați. Mai relaxați. Am ocolit împreună mai spre dreapta clădirea de sticlă și am ajuns în fața a două uși imense care stăteau acum larg deschise, lăsând să se întrevadă dinăuntru o creatură imensă, cam cât un elefant african, dar care arăta mai degrabă ca un urs grizzly pe steroizi. Felul în care se mișca m-a făcut totuși să-mi dau seama imediat că nu era nici una nici cealaltă, ci mai de grabă un fel de robot cu formă de animal sălbatic. Mi-aș fi pus mai multe întrebări, dar chiar când să-mi treacă vreuna prin cap, văd cum se îndreaptă spre noi cu repeziciune. Am vrut să țip, sau să sar într-o parte, dar n-am făcut nimic altceva decât să stau nemișcată, simțind cum o panică profundă îmi pătrunde până în cele mai întunecate colțuri ale minții și le zguduie puternic, până nu mai rămâne nimic intact. Până când o oboseală și mai mare decât înainte mă copleșește și mă face să fiu inertă, ca o legumă. O senzație cumva familiară de pe vremea când a murit tatăl lui Fox și viața noastră s-a schimbat iarăși la 180 de grade, cum o mai făcuse și-nainte, doar că de data asta mai mult în rău decât în bine. În calmul artificial pe care nici eu nu știam cum îl dobândisem, ca să zic așa, îmi simțeam cumva conștiința doar pe jumătate activă, ca și cum cealaltă jumătate era într-o stare de hibernare, așteptând totuși, ca un animal rănit ocazia să scape.

Fox s-a uitat la mine cu coada ochiului, dar n-a zis nimic, ci s-a dus la animalul robotizat pe care pare-se urma să-l folosim ca mijloc de transport de-acum încolo. Mintea mea confuză nu reușea să înțeleagă complet ce se vorbea în jur și cumva începuse să și renunțe să mai încerce. Începusem, în schimb, să-mi imaginez tot felul de scene în care eram îmbrăcată ca un fel de călător beduin, trecând călare pe ursul mecanizat marea de lavă, aburi de vis distorsionând imaginea și făcându-mă să zâmbesc un zâmbet obosit și ușor ironic la ce-mi trecea prin fața ochilor.

M-a strigat și am luat-o spre ea înainte să ies din starea de visare în care mă cufundam din ce în ce mai tare, ca și cum corpul meu avea o minte proprie. Mă uitam la ursul ăsta incredibil, și nu-mi dădeam seama din ce putea fi făcută blana, care arăta ușor artificial mai degrabă pentru că era prea îngrijită, prea strălucitoare, prea perfectă pentru un urs adevărat. Sigur, nu aveam prea mare experiență cu urșii reali. Nu mai mersesem la o grădină zoologică de când eram pe la liceu. Ne duseseră ai noștri, într-un weekend cu vreme frumoasă de primăvară, așa, ca să mai petrecem timp și împreună, ca familie. Eram și eu și Fox în perioada aia nebună în care tot ce-ți dorești este să crești și să te separi de ai tăi, pentru că ți se pare că numai așa ai putea să fii cine crezi tu că ar trebui să fii. Evident, ca orice adolescent, tot la mama și la tata veneam când aveam o problemă de rezolvat. 

M-am trezit trecându-mi degetele prin blana ursului și gândindu-mă intens la trecut. Eram parcă iar eu, deși muzica totuși se auzea iar pe fundal, volumul variind, ca și când sursa sunetului s-ar fi tot mișcat. Am reușit să mă adun puțin și am întrebat fără să mă gândesc prea mult:

– Și cum ne urcăm pe el? 

Fox s-a uitat la mine cu niște ochi mari, ca și când ar fi vrut să râdă, dar s-a abținut. A bâiguit ceva ce n-am reușit să înțeleg, un fel de sesam deschide-te, doar că soiul de magie care i-a răspuns era fabricat de om: o bestie de înaltă tehnologie care la auzul comenzii s-a lăsat ușor în jos, dedesubt rămânând exact cât loc a fost nevoie pentru scările care s-au format odată cu deschiderea pântecelui ei. Ca un fel de portiere cu trepte pe interior, care descopereau o lume complet goală, ca și cum n-ar fi fost încă utilată pentru a fi dată în folosință. M-a mirat puțin faptul că nu era nici un scaun, nici o manetă de comandă, nici parbriz prin care să vezi. Îndemnată de Fox, am urcat cele trei trepte de pe partea dreaptă, iar ea s-a dus pe stânga, cu toate că ar fi putut la fel de bine să urce ca și mine tot pe dreapta. Am ridicat puțin din sprâncene, dar nu conta: indiferent ce aș mai fi văzut de aici înainte, am decis că nu mă va mai uimi. Parcă tocmai ce dobândisem un soi de imunitate la ciudățenii. Un fel de nu mă mai miră nimic cu privire la tot ce mă-nconjura, cu atât mai puțin la micile ciudățenii de comportament ale lui Fox. Și, cu toată mentalitatea mea de lasă-te purtată de val, tot nu m-am putut abține de la a o întreba de ce un urs? Răspunsul a fost să ridice și ea din sprâncene și să-și curbeze în jos colțurile gurii, una dintre expresiile ei caracteristice de nu știu și nici nu mă interesează, care m-au făcut să mă simt mai puțin deranjată de forma străină pe care o avea. 

Ca să fiu sinceră, începuse să mi se pară că-i vin de minune ochii ăia de pisică la comportamentul ei obișnuit. Și ca să fiu și mai sinceră, cumva nici nu mai știam exact cum era Fox ca persoană, pentru că nu mai petreceam așa de mult timp împreună ca pe vremuri. Pielea ei, pe de altă parte, arăta mult prea ciudat. Așa de ciudat, încât era parcă o surpriză pentru mine ori de câte ori mă uitam la ea. Și de-abia acum observasem și rochia pe care o avea pe ea, care începuse să-mi capteze atenția pentru mi se părea că duce spre hainele statuilor pe care le văzusem pe la muzeu sau pe la televizor. Era făcută dintr-o singură bucată care se plia, adunându-se ușor, ușor într-o broșă făcută din sidef și dintr-un metal lichid ce se unduia continuu în lumina diminuată a stelei galbene. Talia îi era subliniată de o centură din același metal ciudat, dar care, din când în când, părea că prinde viață și o ia în jos pe coapsă, ca într-o explozie abstractă, dar vie. Iar mai apoi, după ce-și făcea numărul, se retrăgea încet înapoi în talie, așteptând cuminte o nouă ocazie de a se da-n spectacol. 

Totul părea pentru mine nou, extraterestru, magic. Dar felul natural în care se comporta Fox, maniera complet dezinvoltă în care se mișca, vorbea, clipea… toate astea mă linișteau și mă făceau și pe mine să mă simt mai la locul meu în lumea asta bizară pe care nici nu mai știam acum câți ani o croisem, și de care aproape că uitasem cu totul.

În afară de el. Pe el știam că n-aveam cum să-l uit.

Acum eram amândouă urcate la bordul vehiculului cu patru picioare. Ceva ce n-aș fi crezut posibil. Mi se părea complet străin și de neînțeles. Fox s-a uitat la mine, a zâmbit ca și cum urma să mă dea pe spate cu ceva și a spus câteva cuvinte. Sigur trebuie să fi fost niște comenzi vocale pentru vehicul, pentru că aproape imediat cum a terminat de vorbit, s-au închis ușile, iar spațiul a început să se unduiască și să se strângă în jurul nostru. Pentru o secundă m-am simțit ușor claustrofobă, dar odată ce am realizat ce se întâmpla, m-am relaxat complet: spațiul negru și gol de până acum se transformase așa încât fiecare dintre noi avea ca un fel de scaun cochilie, dat ușor pe spate, și făcut dintr-o consistență și textură ca de spumă. Ceva ce nu mai simțisem până atunci, dar care mi s-a părut perfect și mă gândeam că exact așa ar trebui să fie toate scaunele de mașină. Odată ce m-am gândit la cât de confortabil mă simțeam, materia din care era făcut a încetat să se mai miște. Ca și cum mi-ar fi ghicit gândul și ar fi zis că orice schimbare de-acum nu putea să fie decât spre mai rău. Așezate la locurile noastre, am văzut cum un fel de abur fin se coboară peste piepturile, șoldurile și picioarele noastre, care mai apoi s-a solidificat într-un fel de voal transparent și extrem de mătăsos. Mă gândeam că ar putea fi un fel de centură de siguranță, dar nu mă simțeam ținută în vreun fel. Ba chiar aveam o senzație și mai mare de confort, dacă mai era posibil. După cele câteva secunde pe care le-am petrecut în interiorul burții unui robot-urs, mi-am dat seama că nu mă voi mai simți vreodată confortabil în vreo mașină normală. Dacă mai credeam că era posibil să mai ajung vreodată într-una. 

Am auzit-o pe Fox dând o altă comandă. Brusc, peste tot în jurul nostru a apărut universul, ceva atât de negru și de complet, încât, pentru o secundă am avut o senzație de imponderabilitate. Era, evident, o festă a simțurilor. Era ca un fel de ecran de pornire care ne ura bun venit. Bineînțeles că eu nu înțelegeam nimic din ce spunea sau din ce ne arăta pe ecran – ca să zic așa, pentru că nu era nimic acolo, senzația mea fiind că toate literele și cifrele pluteau cumva într-un spațiu tridimensional infinit, diferit de al nostru. Tot o senzație și asta. Și tot ca o senzație am simțit și scanning-ul pe care mi l-a făcut mașina care încerca, din ce mi-a spus Fox, să se conecteze cu mine la nivel de subconștient. M-am uitat la ea, vrând să întreb de unde are toate informațiile astea, și, până la urmă, cum a ajuns aici, dar m-am răzgândit când i-am văzut expresia concentrată și serioasă. Era genul ăla de privire pe care o știam așa de bine și care îmi spunea că intoleranța ei la întrebări stupide, sau întrebări de orice fel, în cazul ăsta, era la nivel maxim. 

Așa cum decisesem că n-o să mă mai mire nimic de-aici încolo, la fel am decis că mai bine mă bucur de drum și de ce întâlnesc în cale, pentru că, până la urmă, acum câteva minute – ore – zile – sau cine știe când trecuserăm prin portalul ăla, credeam că pot muri oricând, căzând în gol de la etajul 15, și că realitatea mă va izbi de asfalt cu viteza pe care greutatea mea ar fi prins-o în cele două-trei secunde de cădere liberă. În locul unei morți posibile, dădusem peste o nebunie completă și mărturisesc că îmi plăcea. Era de un milion de ori mai bine decât ce experimentasem până atunci în viață, și tot de-atâtea ori mai bine decât tot ce-aș fi avut șansa să-ntâlnesc în drumul meu pământesc. Oriunde aș fi fost acum – paradis sau purgatoriu, vis sau realitate nebună – nu mă deranja. Dimpotrivă, sentimentul de fericire pe care aproape că-l uitasem începea să-și facă simțirea fără ca eu măcar să realizez. 

Fox era așa de preocupată de a inițializa comunicarea cu vehiculul nostru, încât parcă uitase complet de mine. Mi se părea amuzant s-o urmăresc, și să-i mai pun câte o întrebare legată de ce făcea: și butonul ăsta ce a făcut, comanda aia ce însemna, acum ai băgat coordonatele? Întrebări la care Fox mai degrabă mormăia animalic decât să răspundă, însă pentru mine era suficient. Două minute mai târziu deja ne puseserăm în mișcare, iar peste tot în jurul nostru era proiectată perfect realitatea din afara cockpitului, omițând otrăvurile și arșița înăbușitoare. Vedeam atât de bine tot ce era în jur, încât mă gândeam că proiecția era, de fapt, mai bună decât realitatea. Oricât am încercat să-mi imaginez cum arătăm din exterior, nu am reușit, pentru că, deși simțeam că ne mișcăm perfect liniar, fără să ne clătinăm sau să ne ridicăm vreun pic, cumva mă gândeam că oricine ar fi proiectat un vehicul cu înfățișare de animal sălbatic l-ar fi făcut să se și miște tot așa. Și-atunci simțurile și rațiunea erau în contradictoriu, încețoșându-mi imaginea ursului care mergea pe drumul de sticlă. 

– Mi-ar plăcea să văd cum arătăm din afară, i-am spus eu lui Fox, când n-am mai putut răbda de curiozitate. 

Am auzit aproape imediat niște zgomote, ca niște mici motorașe, undeva în stânga-spate, și câteva secunde mai târziu s-a deschis o fereastră peste proiecția de 360 de grade. Ceva mic, puțin către dreapta-jos, ca și cum n-ar fi vrut să-mi strice priveliștea – care dealtfel era absolut majestuoasă: niște norișori firavi roșiatici, bătând puțin spre violet în partea dreaptă, pluteau nestingheriți, acoperind marea de un roșu sângeriu, uneori chiar mai profund, ca un văl ce încerca să-i sporească frumusețea prin mister; o mare divizată complet de acel pod uriaș care acum începuse și el să capete străluciri de indigo. În fereastra micuță era un prim plan cu un animal mare, brun-negru, cu blana fluturând în vânt, alergând constant, dar cu viteză. În spatele lui pustiu. M-am întors și eu puțin în scaun, să verific că într-adevăr așa era. Pustiu în spatele nostru, pustiu dinainte.