CZS-Capitolul 19

Cele șapte femei sporovăiau mulțumite. Totul era gata pentru un ritual păgân.

În mijlocul poienii construiseră un foc de dimensiuni impresionante, crengile mari puse în picioare se adunau laolaltă pe la un metru jumate înălțime. M de-abia îi pusese foc la bază iar acum, încetul cu încetul, flăcările care lingeau lemnele cu lăcomie îl făceau să își facă simțită prezența. În jurul vetrei mari erau dispuse radial șapte focuri mai mici. Fiecare cu vatra lui atent așezată și cu mici sticluțe pe lângă ea. Deasupra fiecărui foc, stătea pe un trepied câte un ceaun mic și negru, din fontă, ca pentru mămăligă, dar care părea să aibă în el un lichid parfumat. O fiertură de plante, probabil, pentru că poiana mirosea a petale de trandafir, a lavandă și a mentă și a tot felul de alte miresme pe care nu le recunoșteam, dar care îmi dădeau o stare de bine.

Ofelia și Andreea așezau ultimele pietre între micile focuri, legând astfel focurile între ele. La fel și de la focurile mici la cel mare porneau raze făcute din pietre de diferite forme și dimensiuni. Îmi plăcea senzația de misticism pe care mi-o dădea tot aranjamentul, care avea rolul de a le transpune pe femei într-o stare de meditație. Știam că oamenii nu se puteau conecta pur și simplu la energia universului. Aveau nevoie de mici ritualuri ca ăsta. Așa cum M și preotesele de pe A Doua Casă aveau băile purificatoare, ritualurile de învestire, sau posturile de 100 de zile.

Am asistat la pregătiri de pe margine. De acolo M mi se părea extrem de entuziasmat, ceea ce mi s-a părut amuzant. Aproape că îmi amintea de Filip.

Cele șapte vrăjitoare s-au oprit brusc din vorbit, iar Nica i-a făcut un semn scurt din cap lui M care a aruncat cu grijă în foc niște bucățele de lemn și apoi s-a retras în umbră. Pe Ofelia și pe Andreea nu le mai vedeam. Vrăjitoarele s-au făcut nevăzute în pădure pentru o vreme, lăsându-mă să contemplez liniștea ruptă doar de trosnetul focului și aromele puternice de lemn de salvie și catifelarea aerului de miez de noapte.

Când au reapărut purtau doar o fustă cu pliuri și aveau bustul dezgolit. La gât și pe șolduri aveau salbe aurite care scoteau clinchete la fiecare mișcare. Părea că mai existam doar eu pe lume și cele șapte muritoare gata să îmi dea înapoi puterea divină. Am zâmbit la ironie și am pășit în interiorul cercului atunci când mi-a făcut Nica semn. Fiecare dintre femei își ocupase locul în dreapta câte unui ceaun. Când am pășit peste linia de pietre în interiorul cercului au început să murmure niște cuvinte numai de ele știute, însă în perfectă armonie una cu cealaltă. Apoi au început să performeze un soi de dans, cu mișcări lente, calculate rostind incantații într-o limbă pe care n-o recunoșteam, în ritmul clinchetului de salbe. Fiecare clinchet era mai intens decât cel de dinainte. Fiecare murmur mai tare. După câte un chiot se puneau într-un genunchi și, tot în mișcări ritmice, ca în transă, mai puneau câteva picături dintr-una dintre sticluțe în ceaun, pe jos, pe sânii lor, iar aroma din aer devenea încetul cu încetul amețitoare, înnebunitoare, copleșitoare. Până când, la un moment dat, le-am simțit într-adevăr puterea. Am simțit cum emană o energie pe care o absorbeam cu aviditate. La început mi se părea ireal. Ca și cum simțurile doar mă păcăleau, dar pe măsură ce ritualul devenea mai intens, pe măsură ce femeile țipau mai tare și făceau mișcări mai sălbatice și erau mai pătrunse de vaporii fierturilor lor, simțeam și eu cum puterea mea crește. Cum corpul meu parcă arde și clocotește, ba mai mult, e gata să explodeze.

Am realizat că zâmbeam și că aveam o expresie care nu îmi plăcea pe față. Îmi simțeam lăcomia, iar asta m-a făcut să-mi fie rușine. Și, pe măsură ce mă controlam, simțeam că-mi pot controla și corpul și energia. Femeile ajunseseră la apogeul transei lor și țipau cuvintele ritualice, le mârâiau, le spuneau în voci guturale, sălbatice, iar sălbăticia lor exploda, se combina, și mă pătrundea într-un mod cum nu mai simțisem demult. Fusesem atâta timp prinsă în corpul ăsta, stătusem într-o stare vegetativă în buncărul atomic așa de multă vreme că uitasem cu totul cum se simțea puterea mea. Iar acum, acum că m-a năpădit un val de senzații m-am simțit ca un prădător care a prins un miros de sânge. Pentru o secundă am văzut roșu în fața ochilor. Apoi s-a făcut liniște.

Când am deschis ochii eram în mijlocul unui deșert nesfârșit. Vedeam bine A Treia Casă chiar în fața mea. Apoi m-am uitat în jur și am văzut prăpăd. Oameni morți peste tot în jurul meu. Ca și cum acolo fusese o mare bătălie. Oameni arși, decapitați, despicați pe dindouă, cu mâinile întoarse în poziții nefirești sau cu picioarele secționate… morți din cele mai diverse păreau că umplu deșertul până la orizont. Cineva a vorbit în dreapta mea și am întors capul. Am vrut să întreb ce se întâmplase. Dar în locul meu a vorbit Fiiuea.

– Când putem să începem să îngropăm morții? a întrebat ea, dar nu i-a răspuns nimeni. S-a uitat la consilierii ei și niciunul nu părea să aibă curajul să îi spună adevărul. Că probabil acolo vor rămâne să putrezească pe vecie.

Apoi am clipit și m-am simțit transportată în alt timp. Fiiuea de data asta era în camera de război cu strategiile în față, cu consilierii și generalii în jurul mesei imense. Stătea sprijinită cu ambele mâini de masă, ca și când tocmai aflase o veste devastatoare. Voiam să o întreb ce se întâmplase. Dar nu aveam nicio putere. Nici nu știam pentru cât timp voi fi conectată la ea, așa că am încercat să înțeleg ce se întâmplase din strategia desfășurată pe masă, care prevestea noi bătălii pe mai multe fronturi. A Doua Casă trecea printr-un război mondial, vedeam bine. Iar locurile care păreau a fi atacate erau foste temple. Locația pe care erau concentrate cele mai multe forțe părea că rezonează cu mine mai mult decât restul.

Simțeam că se rupe legătura, că plutesc înapoi către lumea din care venisem, când am auzit-o pe Fiiuea spunând niște cuvinte pe care le-am înțeles de-abia când m-am reconectat cu corpul meu:

– Eșecul va însemna extincția noastră.

Ceva grav se întâmpla pe A Doua Casă. Când mi-am venit în fire nu am mai suportat haosul făcut de femei, așa că am absorbit toată energia de la focul mare și s-a făcut liniște. Ritualul se terminase.