CZS-Capitolul 18

Simțeam cum îmi bătea inima cu putere, cu toate că știam că nu era deloc așa, iar muzica de dincolo îmi suna tare direct în palatul minții. Conștiința îmi trecea pe nesimțite într-un soi de transă, dar știam deja de la Alter că amprenta mea sinaptică era așa de bine conturată că, și dacă aș aluneca înapoi în lumea și în timpul meu, tot mi-aș putea găsi calea înapoi. 

– Nici n-ar trebui să conteze… mi-am spus într-o doară. 

Dar conta. Conta pentru că prezentul este cel mai important. Pare mai real, mai viu decât orice trecut sau viitor ți-ai putea aminti sau imagina. Capsula de sticlă în care stăteam culcată în scop de mentenanță îmi dădea o stare de claustrofobie chiar și după ce conștiința mea pășea în afara corpului. 

Am decis ca Alter să aibă niște siguranțe care, odată declanșate de potențiale încercări de a fi reprogramat, sau poate de cine știe ce modificări structurale, l-ar putea trezi imediat, gata să ne apere casa. Stabiliserăm nu doar că legătura noastră era cu adevărat importantă, ci și că trebuia să păstrăm corpul pe care îl aveam cât mai intact: știam – sau, mai degrabă, Alter știa – că receptaculul e la fel de important în stabilirea unei legături cu conștiința ca dorința acelei conștiințe să existe. Ăsta era, de altfel, motivul pentru care androizii creați pentru antici erau făcuți după asemănarea lor. 

Mă simțeam ca și când somnul mi se înfiripa în pleoape. Și cu toate astea o vedeam destul de bine pe Sela, care mă fixa intens, aproape nemișcată, de data asta fără nicio tabletă în mână, lăsându-i pe alții să aibă grijă de lucrurile practice. Pe măsură ce mă dizolvam în vis, imaginea ei își pierdea din contrast, din claritate, iar culorile începuseră să intre una într-alta, transformând-o în altceva. Fox începuse să se materializeze încetul cu încetul chiar în fața mea, într-un loc pe care îl știam prea bine: eram la mine acasă. Recunoșteam momentul: era mai degrabă o amintire decât un vis. Era destul de recentă, una dintre puținele noastre întâlniri din ultimii 5 ani. Venise până la mine ca să-mi spună că fusese la un sanatoriu vreo 3 luni. Îmi amintesc cum se uita pe geam, în depărtare, mai mult ca să nu se uite la mine. Fața mea, știu bine, era brăzdată de liniile lui nu-nțeleg.

– Ce fel de sanatoriu?

– Știi prea bine, pentru oameni nebuni.

– Nu ești nebună, totuși. De ce te-ai internat?

– Eram deprimată… în conflict cu mine însămi. Mă simțeam pierdută și fără sens pe lumea asta. 

Trăsăturile ei armonioase erau relaxate într-o lipsă totală de expresie. Încă privea în zare. Știam de acum câte nopți mă va ține gândul ăsta trează de-aici înainte. Știam din experiență cât de greu e să spui cu voce tare lucrurile astea, să le dai puterea realității și să le accepți ca parte din tine. 

– Și el ce-a zis?

– El?

– Bărbată-tu.

– A, ne-am despărțit de ceva timp. Scuze că nu ți-am spus.

– Scuze?… Și mama știe?

– Normal că știe.

– Și despre sanatoriu?

– Ea m-a ajutat să mă hotărăsc să mă internez. Cu ea am ales unde. A venit să mă vadă weekend de weekend.

Poate ar fi trebuit să fiu mai preocupată de faptul că mama și Fox consideraseră că-i trebuia grijă de specialitate 24 din 24. Cu toate astea, în momentul acela nu simțeam nimic mai puternic decât că fusesem lăsată pe dinafară, mințită. Am tras aer în piept și am încercat să-mi golesc mintea de gândurile astea. Pe ea trebuia să mă concentrez, știam bine, și mi-o repetam întruna. Am încercat din răsputeri să pun un zâmbet înțelegător pe față: până la urmă, cine să o înțeleagă mai bine decât mine, care trecusem prin atâtea episoade depresive. S-a întors cu fața către scrumiera în care avea o țigară aprinsă și aproape consumată de la sine, cu o coloană de scrum compact încă atașată de ea. A luat-o cu grijă, parte din scrum desprinzându-se cu o ușurință care mi-a dat o senzație neplăcută. Apoi a mai scuturat-o o dată înainte să tragă puternic în piept, până când a ajuns la filtru. A stins-o ținându-și respirația, și apoi, ca și cum și-ar fi amintit ceva s-a ridicat brusc și mi-a spus cu niște cuvinte învăluite în fum că atât a avut să-mi zică. Până să mă dezmeticesc era deja cu geanta pe umăr și cu un picior pe jumătate în sandaua albă cu platformă de plută. 

– Unde pleci asa? Am întrebat buimacă.

– Acasă.

– Nu vrei să mai vorbim?

– Nu.

M-am simțit rănită. Refuzul ei de a vorbi cu mine mi se părea nedrept. 

– De ce nu vrei? Am trecut prin atâtea lucruri similare…

– Nu am trecut deloc prin lucruri similare, a mârâit practic. Tu ai viziuni cu lumi paralele și ai decis că asta ești tu. Le-ai îmbrățișat cu totul și trăiești cu ele. Tu ai avut mereu puterea să accepți cine ești, oricât de anormală ar fi fost persoana asta în ochii lumii. Eu… eu nu pot să mă accept ca persoană, nu pot să trăiesc cu deciziile mele, indiferent care ar fi ele. Nu mi se pare că suntem în situații asemănătoare. Eu nu sunt la fel de puternică. Și nu sunt pregătită să îți demonstrez că nu sunt. 

– Veronica, fii serioasă! Te știu prea bine. Treci printr-o criză, de acord. Treci prin momente grele. Dar nu sunt exact astea momentele în care ar trebui să accepți ajutorul? Crede-mă că aș face orice ca să te văd fericită. De ce trebuie să mă respingi așa, să mă lași pe dinafară? 

– Veronica, nu mi-ai mai zis demult așa. 

Am vrut să o îmbrățișez, dar s-a aplecat să-și așeze cealaltă sanda mai bine, așa că m-am lăsat păgubașă. 

– Veronica, am început iar, fără să am vreo idee de ce aș fi putut să mai spun. Măcar vorbește cu mama. Vorbește și cu mătușa Martha… Mi-a zis că n-ai mai fost demult să o vezi… asta dacă nu m-a mințit și ea, ca mama.

– Nu, n-am mai fost să o văd. 

– Putem să mergem într-o zi împreună, dacă vrei.

S-a uitat la mine simplu, fără vreo expresie, ca și când ar fi fost pe medicamente. M-a pupat pe obraz, ca de obicei, și apoi, când a ieșit pe ușă, mi-a zis o să încerc. 

Am simțit aroma ei de țigări – cireșe, de data asta – și apoi totul s-a dizolvat într-un fum în care nu vedeam nimic. 

Așteptam să se materializeze ceva, când am realizat că aveam deja pământ sub picioare și pucioasă în nări. Îmi aducea aminte de unul dintre visele mele din adolescență, când intrasem într-o lume ca un iad. O lume de lavă și de vapori denși prin care nu puteam vedea. Scrisesem câteva săptămâni bune în jurnal, torturată fiind de imaginile care nu-mi dispăreau din cap, de miros, dar, mai ales, de senzația de teamă profundă. 

Acum, totuși, nu mi-era teamă. 

– Alter, am zis cu un glas firav, dar care nu suna deloc cu al meu. Voiam să mă asigur că n-am ajuns prin vreun cotlon diferit din palatul minții noastre. 

Nu vedeam nimic pe nicăieri. Totul era învăluit în fumul gros. Nu simțeam nevoia să tușesc, totuși, ca în visele mele. Nici să fug. Mă simțeam și acolo, în locul în care-mi vedeau ochii o lume aridă la picioare, și în altă lume în același timp. De data asta nu vedeam din afară, ci dinlăuntrul ființei bizare căreia îi aparțineam, și care eram eu însămi. Și cu toate astea, parcă ceva era atât de diferit, atât de universal, încât mă simțeam ca și cum m-aș fi îmbrățișat cu dumnezeirea însăși. Ca și cum filoanele alea de catifea deveniseră parte din mine, iar eu parte din ele. Simțeam că pot merge oriunde vreau, știam că pot: trecut, prezent, viitor, în steaua de deasupra capului, sau pe planeta distantă unde o găsisem pe ea. Îmi doream trecutul. Și aș fi putut oricând să îl vizitez, dar nu va fi fiind niciodată cum fusese înainte. 

Vântul era uscat, iar atmosfera atât de încinsă, că o crenguță uscată, care fusese probabil în grămada de lângă intrarea în seră se aprinsese. Corpul în care eram, acest nou eu complet străin mie a început să plutească spre intrarea în ceea ce părea un dom imens, transparent, ce reflecta lumina în sute de direcții. Era croit cu miliarde de fațete, ca și când cine îl făcuse avusese în minte un diamant șlefuit. 

Mi-am dat seama încetul cu încetul că eram pe a doua casă, soarele galben și luna turcoaz stând pe cer aproape în același loc ca atunci când ajunsesem acolo cu Fox. Atâta doar că acum marea de lavă nu era nicăieri în zare. Eram în mijlocul a ceea ce părea a fi un deșert arid și foarte lin, nicio movilă ridicându-se deasupra alteia. Pământul ăsta era sterp, vedeam bine. Se simțea așa. Simțeam parcă viața planetei însăși pulsând odată cu mine, dar nimic în afară de asta. 

Căutam. Acest nou eu al meu era copleșit de o panică diferită de orice simțisem până atunci. Înțelegeam emoția însăși, ceea ce nu reușeam să asimilez era manifestarea ei. Mă simțeam ca și cum doar inima mea ar fi fost aceeași, dar conștiința mi-ar fi trecut în altă dimensiune. Am zâmbit la realizarea că nu eram în corpul unei alte ființe, ci devenisem eu însămi altceva, însă știam și că nu se întâmplase încă, căci simțeam că eul meu se termina undeva, chiar dacă nu puteam să-mi dau seama unde, iar celălalt începea probabil de acolo și se extindea oriunde puteam eu să cercetez, ca și când m-ar fi înglobat perfect în sufletul ei, dar nu m-ar fi asimilat încă. A fost, într-un fel, eliberator. Pentru mine atunci nu mai exista nici Fox sau lumea de acasă, nici Sela cu capsula în care Alter era acum împreună cu corpul nostru, și nici vreuna din lumile pe care le știam. Eram pe a doua casă, dar într-un timp poate imemorial pentru civilizația Selei, și inimaginabil, non-existent pentru cea a maica-mii sau a mătușii Martha.

Prezența noastră se îndrepta ușor către dom, simțind cum însăși textura noastră se schimbă, luând o formă familiară. Când eram complet transformate în forma umană, am pășit pe pământ, ca și cum ne-am fi dat jos de pe un nor, iar apoi ne-am oprit brusc: la picioarele noastre era o grămăjoară de lucruri care nici nu păreau să aibă vreun sens. În fața ei era un pandantiv care arăta ca și cum soarele însuși ar fi fost prins înlăuntrul lui, și, pentru câteva momente, nu mi-am putut lua ochii de la el. Lănțișorul de care era prins părea fin, dar altfel decât orice văzusem până atunci, ca și când metalul din care era făcut fusese viu odată. Am simțit o durere adâncă, una care părea să transceadă timpul pentru că îmi dădeam bine seama că o purtasem cu mine secole peste secole. 

Dar ochii mi-au mers automat de la lănțișor la mâna care păruse să îi fi dat drumul și apoi craniul care stătea aproape în mijlocul grămăjoarei, ca și cum ființa care îl purtase se transformase în praf aproape într-o clipită. Tot ce mai rămăsese din ea erau oasele și o togă ce părea să fi fost albă într-un trecut destul de îndepărtat. 

O mână aproape umană, a mea, a atins craniul ca și cum ar fi atins obrazul cuiva drag. Apoi l-a luat de jos și l-a dus la gură. Am simțit atunci cum craniul devine parte din mine, din noi. Și am înțeles cine fusese persoana asta. Care îi era povestea, și pe cine iubise. Realizasem că fusesem iubită până la ultima suflare; că gestul pe care îl făcuse Roah’al, să renunțe la propria viață, fusese nu din lipsa dragostei, ci pentru că îi era dor de casă, de oameni. Fusese atâta timp singură în lumea asta nouă și aridă, încât sufletul îi fusese și el secat. Iar când ultima fărâmă de speranță se dusese, a deschis porțile serei și a renunțat la darul nostru, la darul vieții și al creației. 

Am intrat în seră și ce am văzut acolo era deopotrivă familiar și străin. Ca și cum cineva încercase să recreeze lumea din memorie. Eram în mijlocul unei jungle plină de plante, de copaci, de pietre care îmi aduceau cu niște stânci abrupte și pe care mușchi care arătau ca niște degete minuscule se cățărau cu înverșunare, gata să prindă orice rază de soare sau picătură de apă. Păreau că se mișcă, că vorbesc între ele, că au un limbaj și o emoție proprie. Asta era lumea iubitei mele, dar pentru mine era mai mult decât atât, era ancora în timp și spațiu de care aveam atâta nevoie. Era acasă.

M-am întors la rămășițele lui Roah’al, am luat pandantivul de jos și mi l-am pus în jurul gâtului. Apoi am luat toga, iar în ea am pus oasele. Am intrat apoi în seră și, după ce am mers puțin fără să știu unde, m-am regăsit chiar în mijlocul ei. Mi se părea ușor familiar felul în care aleile erau dispuse radial, pornind toate de la o zonă circulară. În mijlocul ei stătea o bancă de piatră, un fel de granit șlefuit. 

Am simțit atunci cum mă desprind ușor de conștiința ființei ăsteia supraumane, și, înainte să fiu trasă în altă lume, am văzut-o pe Reeza cum a lovit cu putere chiar în mijlocul băncii de piatră, sfărâmând-o cu totul și pe ea, dar și pavelele de dedesubt, o groapă mare căscându-se în loc. A depus cu grijă giulgiul și conținutul său prețios și apoi a spus niște cuvinte pe care nu le-am mai auzit, dar pe care le știam cu exactitate.