CZS-Capitolul 17

La 10 fără 10, când a început forfota pregătirilor, era beznă. Stăteam încă așezată la masă și îi urmăream pe ceilalți cum verifică o ultimă dată că sunt complet pregătiți. Filip a întrebat dacă au nevoie de ajutor să ducă bagajele la mașină, și i-au răspuns două voci că mergem pe jos. Mâna lui era într-a mea și îi simțeam clar emoțiile. Nu cred că știa foarte bine ce urma să se-ntâmple în noaptea aia, dar frica de necunoscut, mai mult, frica de moarte, erau foarte puternice. I-am trimis un val de sentimente calde, pline de încredere și de optimism, crezând că asta o să-l ajute. Și poate chiar l-a ajutat pentru câteva secunde, după care a revenit la grijile lui ca și cum nimic nu se-ntâmplase. Mi s-a părut un fenomen interesant. Apoi i-am spus că aș vrea să rămână, că nu vreau să ia și el parte la ritual în seara asta. Știam că M și Ofelia nu-l voiau acolo, dar nu ziseseră încă nimic. Cred că nu-și puseseră, de fapt, problema că ar fi venit cu noi, vreodată. Dar eu mă jucasem cu ideea că mi-ar fi plăcut să-l am pe lângă mine. Mă amuza… îmi dădea o stare de bine chiar și când avea emoții negative. Poate pentru că știam clar că nu sunt ale mele. Nu simțisem la fel la spital, când mă copleșiseră furia și confuzia celorlalți până când aproape că îmi pierdusem cunoștința. Lucrul ăsta mi se părea și el interesant.

– Mergem? A întrebat M înainte ca Filip să poată să îmi dea vreo replică.

I-am pus mâna pe umăr când a vrut să se ridice de pe scaun și doar am dat din cap. Am realizat atunci că aveam și eu aceeași teamă ca și el. Asta m-a surprins puțin: de când nu mă mai interesase de soarta unui om în afară, poate, de cea a lui M? Pe Fiiuea tot de dragul lui o ajutasem.

Filip se uita la noi cum ieșeam pe poartă ca și cum l-am fi abandonat. Și exact așa mă și simțeam. Oare asta făcusem? Nu. Era pentru binele lui. Putea oricând să meargă ceva prost. Mi-era suficientă teama că am fi putut da greș. Ceea ce m-a surprins, însă n-a fost faptul că simțeam teamă de eșec sau pentru viața lui Filip. Nu, m-a surprins mai tare un gând mic, ascuns bine, care îmi șoptea că poate nici n-ar fi așa de rău dacă nu am reuși să rupem sigiliul acum.

– Și dacă nu reușim acum, ce facem? Andreea, M și Ofelia aveau aceleași griji, aparent, la câțiva pași mai în față.

– Nu există, domniță, o să vedeți. De mers, o să meargă. Am descântat blesteme de când mama m-a făcut. La fel și celelalte.

Doamna cu fusta înflorată, Nica, știa și drumul și ritualul. Și aparent avea o încredere de sine cât se poate de reală. Nu simțeam nici cel mai mic dubiu venind dinspre ea. De ceilalți trebuia să mă țin departe. Așa că, în final, am început să mă concentrez pe a bloca tot ce venea din afară și să accept că ceea ce rămăsese erau propriile mele frici și nesiguranțe. Frici și nesiguranțe? Din nou mă întrebam când simțisem asta ultima dată…

Când M s-a apropiat de mine, am realizat că, fiind așa de preocupată de interacțiunile mele cu Filip, pe el îl cam ignorasem.

– Unde ai găsit… vrăjitoarele? Așa le zice, dacă nu mă-nșel?

– Da, s-a amuzat puțin M, sunt vrăjitoare albe. Vin șapte pentru ritualul din seara asta.

– Ai mai cunoscut și altele pe lângă Nica?

– Doar două, chiar înainte să venim încoace. Erau în drum.

– Dar cum le-ai găsit? Și atât de repede.

– Ah, nu e meritul meu. Andreea era în legătură cu multe de ani de zile. Părea să fie convinsă că au o legătură cu lumea noastră, așa că le-a tot căutat și a discutat cu ele. Din ce mi-a zis, a vorbit cu zeci de vrăjitoare și de la noi și de pe afară.

– De pe afară?

– Din alte țări. Dar femeile astea șapte, ar putea avea într-adevăr conexiune cu lumea noastră. Cel puțin așa mi s-a părut și mie când am vorbit cu ele. Când am făcut cunoștință și le-am atins, am crezut că simt ceva familiar, ceva de acasă. Tu nu simți nimic?

– N-am simțit nimic de la ea.

M-am concentrat pe M, m-am deschis către el cu totul și m-am simțit ca și când chiar aș fi ajuns acasă… sigur, o casă în care s-a mai mutat mobila, s-a zugrăvit, dar chiar și așa: acasă. Era o senzație distinctă. Parcă energia lui vibra la unison cu mine. Gândurile lui îmi erau și ele ca niște vechi prieteni. M se simțea incomodat, așa că m-am oprit. Apoi, pentru câteva secunde, m-am concentrat pe Nica și nimic altceva nu permea de la ea în afară, poate, de o încredere de sine de nestrămutat. Am încercat să sap mai adânc. Să văd ce gândește chiar atunci. Dar avea mintea goală. Am încercat să-i pătrund în amintiri, dar nu părea să fie nimic acolo. M-am oprit și m-am întors spre ea cu totul, concentrându-mi toată energia. Din dreapta mea și-a întors capul amuzată către mine și mi-a pus o întrebare, fără să se oprească sau fără să se uite la mine.

– Dacă ai fi putut să-mi vezi așa de ușor gândurile, ce vrăjitoare mai eram?

– Așa e, am spus și am zâmbit neștiind, de fapt, dacă să fiu de acord sau nu.

– Ce anume? M-a întrebat M, care se oprise și el și se uita nedumerit la mine. Atunci am realizat că Nica îmi răspunsese cu gândul. Mai precis, îmi dăduse voie să îi văd acel gând și nimic altceva.

– Interesant, am spus eu cu voce tare, ignorându-l complet pe M, cu tot cu iritarea lui. Îi făceam frecvent lucrul ăsta pe vremuri. Am zâmbit, dar am sesizat o schimbare în mine. Nu îmi era indiferent dacă îi răspundeam sau nu. Am realizat că îmi păsa de M. Că îmi era drag. Am întors capul spre el brusc, uimită și eu de realizarea mea și mi-am dat seama că simțisem asta tot timpul. De-aia îl ajutasem. De-aia îl trimisesem aici în loc să permit să fie ucis de o gașcă de beizadele răsfățate. De-aia îi dădusem pandantivul meu și îi urmărisem prezența în univers atâta timp. Și de-aia energia mea îl găsea așa de ușor. Dar… era oare posibil? Nu mai simțisem nimic de la Roah’al. Asta îmi tot spun. Dar oare e adevărat? Fiiuea… o salvasem oare doar de dragul lui M? Ar fi fost și ea linșată dacă nu interveneam. Poate n-au făcut revoluția aia chiar pe nedrept. Dacă unicii mei servitori au trecut prin așa ceva, oare cum era lumea de fapt? Poate nu mai trebuia să mă concentrez doar pe lumea naturală, pe resurse, pe planetă… poate ar fi trebuit să fac mai mult. Poate asta așteptau oamenii de la mine când veneau la templu. Poate asta voiau de la mine când au trimis delegația aia.

– Oare am greșit?

– Poftim? M se uita la mine cu niște ochi mirați. În legătură cu?

– Cu tot. Cu oamenii… Mereu am considerat că fiecare face ce vrea. Că asta e libertatea supremă și că rolul meu și al celorlalți zei era să ținem lumea în siguranță. Să o protejăm de calamități și să îi oferim resursele propice pentru viață. Dar am uitat complet că viețile scurte ale oamenilor nu le dau șansa la o înțelepciune prea mare… că fac mereu aceleași și aceleași greșeli și că au nevoie de cineva care poate vedea imaginea de ansamblu. Poate eu trebuia să fiu acel cineva…?

Mă uitam la M cu speranță. Ce speram? Să mă contrazică. Să îmi spună că nu greșisem. Că oamenii își doreau autonomie, independență și că își puteau guverna singuri lumea și viața. Dar M doar a dat din umeri.

– Da. Cred că toți așteptau de la tine altceva decât neutralitate. Toți te venerau nu pentru că nu te băgai în treburile lor… ci pentru legendele vechi.

– Legende?

– Da… nu-ți mai amintești? Legende de la începutul lumii când erai ca un judecător… nu ca un judecător, de fapt, ci, mai degrabă, ca o învățătoare care avea grijă de elevii ei, care îi învăța lucruri, dar care îi și pedepsea aspru atunci când greșeau.

– A trecut mult de atunci.

– Iar noi nu am uitat. Asta pentru că nu ne-am pierdut niciodată nevoia unei ființe care să ne ghideze. Asta am învățat aici. Sunt așa de multe religii… Așa de multe căi… Și oamenii caută mereu mai multe, pentru că nu găsesc drumul către pace interioară nici ca individ, și, aparent, nici ca specie.

– Voiam să mă duc înapoi ca să îi pedepsesc. Am spus și am realizat că era adevărat. Nu mai dădusem glas gândurilor ăstora, dar știam că le avusesem undeva în străfundul ființei mele negreșit.

– Și acum?

– Și acum, am spus, iar M a râs puțin pe nas. Dar acum simt și altceva. Simt că vreau să le arăt că vechile căi… trebuie să piară. Frații mei… nu vor mai fi acolo să mă ajute. Ba dimpotrivă, cei care vor fi scăpat cu viață vor fi furioși, așa cum am fost eu. Poate mai rău. Și-atunci nici nu știu dacă voi putea să salvez A Doua Casă. Dar vreau să încerc. Asta simt. Vreau să îi pedepsesc și să îi salvez în același timp. Ce bizar…

– Nu e bizar deloc, a spus M. Mi se pare cât se poate de normal. Și eu aș simți la fel în locul tău. Aș avea chiar curajul să spun că oricine ar avea aceleași sentimente amestecate. De fapt, cam așa și simțim în legătură cu zeii.

M-am uitat spre el și nu-mi venea să cred că tocmai el avea sentimente amestecate. M-am aruncat efectiv înăuntrul lui ca să caut dovezi că era adevărat ceea ce spunea. Pe măsură ce descopeream toate experiențele lui, unele bune, cu mine, iar altele îngrozitoare, cu Fiiuea, cu el însuși… apoi cu oameni pe care nu mi-i aminteam, dar păreau apropiați de-ai lui care îl contestau ca preot, care contestau zeii, care cereau audiențe la zeița pe care n-o mai văzuse nimeni de atâta timp și care poate nici nu mai exista… Amintiri clare care păreau încărcate de emoție, de înflăcărare – M părea atât de revoltat când cineva era contra mea. Loialitatea, credința lui mi s-au părut atât de frumoase, și mi-au trezit niște sentimente pe care nu le puteam înțelege, sentimente calde. Apoi m-am simțit trasă într-o amintire mai puternică. Cum o forță mă împinge prin ceva ce părea că nu pot să înțeleg, ceva ce mă speria îngrozitor. Îmi simțeam inima cum îmi bate violent nu doar în piept ci în tot corpul. Cu cât mă apropiam de locul ăsta bizar, aflat deasupra solului, am înțeles că nu mai eram pe moarte. Că sângerarea se oprise, că pandantivul pe care îl purtam acum la gât îmi vindecase rănile, că sângele de pe pieptul meu începuse se usuce. Am simțit puterea din pandantiv și când am ajuns la portal, am trecut prin el fără să știu că asta era. Vedeam lumea prin ochii lui M, de data asta și mi-era milă de el pentru prima dată. Nici când era un copil care trebuise să-și părăsească familia pentru a mă servi nu-mi fusese, nici când îi murise familia, și nici când murise el. Acum, văzându-i teama pe care o simțise când îl trimisesem aici îmi era. Trecerea prin portal n-a durat nici măcar o fracțiune de secundă. Când s-a terminat era singur într-o pădure, în miez de noapte. S-a uitat înapoi unde fusese portalul și nu mai era nimic. Simțea atât de multe lucruri dar peste toate erau teama și ura. Ura că îl salvasem și că îl trimisesem aici.