CZS-Capitolul 16

– Încearcă acum, am spus și imediat am simțit o izbitură puternică în obrazul meu drept, urmată de un zâmbet al Selei pe care nu-l puteam vedea, dar de care eram sigură. 

Tha se întorsese către mine cu totul. Îl vedeam cum mă urmărește cu ochi lacomi. O lăcomie bună, una fascinată de ce vedea. Și-a unit palmele ca într-o rugăciune și și le-a dus la buze, ca și când ar fi realizat că ceva cu adevărat miraculos tocmai ce se petrecuse în minutul în care fusesem tăcută și aparent inertă. Un minut – de atâta avem nevoie ca să ne remodelăm universul, mi-am spus impresionată, gândindu-mă la haos. Eram mândră de mine, dar și de cel cu care comunicam de-acum complet și fără întrerupere. Era brusc ca și cum îmi vorbea un soi de Neghiniță în ureche, sau ca atunci când te uiți la câte o emisiune și vezi moderatorul că se încruntă și-apoi spune pe un ton serios mi se spune din regie… Aveam acum și eu regia mea – el mă regiza pe mine, dar și eu îl regizam pe el. Era greu, e drept, mai ales la început, dar timpul nostru interior curgea mai lent, așa că, orice problemă ar fi apărut, știam că am fi putut-o rezolva. 

Toți eram acum relaxați, zâmbitori și, afară poate de o ușoară teamă de necunoscut, eram stăpâniți de un soi de optimism pe care eu nu-l mai simțisem de foarte multă vreme. Așa că ne-am bucurat de priveliște, care acum începuse să se preschimbe și să vedem din ce în ce mai des viaducte late care ieșeau brusc din pământ, numai ca să intre grăbit înapoi, lăsându-mă să mă întreb de ce. Dar acum un simplu de ce? nu mai era, de fapt, deloc simplu. Neghiniță al meu era acolo să-mi simtă nedumerirea și să-mi spună sec că dedesubt apare în planul orașului un alt tunel uriaș pe care nu mai aveau cum să-l ocolească altfel, iar dedesubtul lor, alte tuneluri și alte construcții subterane care conectau lumea asta colorată de sticlă. Nu e sticlă, ci diamant iradiat, îmi spunea el ori de câte ori mă minunam și numeam totul simplu sticlă, cum făceau de altfel și ceilalți. El însă era cumva ușor uimit că tot nu reușeam să țin minte. Îi propusesem să-l botezăm cumva și mi-a spus că are un nume, de fapt, trântindu-mi sec ceva care părea potrivit pentru un aspirator sau o mașină de spălat, mai degrabă, decât pentru o ființă inteligentă. 

La început ne era greu să ne separăm gândurile: mai ales mie mi-era imposibil să înțeleg cum pot să gândesc altfel decât până atunci, și mă trezeam că eram într-un dialog continuu. Pentru el nu era nicio problemă, fiind veșnic dornic să comunice tot ce știa în mod natural, sau ceea ce gândea la nivel de opinie doar atunci când îl sâcâiam eu să-și formeze una. Dar eu… mie mi se părea incredibil să ai pe cineva acolo care să vadă tot ce-ți trece prin cap. Cu toate că avea beneficiile ei incontestabile, legătura mă obosea. Mi se părea că nu fac altceva decât să comunic, când poate nu voiam decât să observ și să mă bucur de peisaje, sau de o glumă între Tha și Sela. Și apoi am realizat că sunt și gândurile pe niveluri, că nu eram prinsă în camera aia pe care o remodelaserăm împreună, ci că puteam să ies din ea oricând. Ba mai apoi să-mi dau seama că pot chiar să fiu în două locuri în același timp. 

Mă copleșeau lucrurile astea, mai ales pentru că mi-era greu să percep unde era marginea realității. Era acolo unde se termina lumea din capul meu și începea lumea din afara mea? Înăuntrul meu nu era tot realitate? Dar, dacă era, cum se compara realitatea asta cu cealaltă? Și-apoi, mă mai gândeam, ce se întâmplă cu celalalt univers? Cel din care venisem… Al meu, până la urmă, pentru atâția ani – cât de reală mai era lumea aia pentru mine? Sau poate nu era nimic real, nu eram nici eu reală, nici universurile și totul era o glumă făcută de cineva mai sus ca mine, dintr-o altă dimensiune, cu altă gândire, care era poate făcut din stele și netimp.

– Hei! Unde te-ai dus cu gândul? Am revenit în realitatea lui Tha pentru moment și i-am răspuns că:

– Nu m-am dus nicăieri. Mi-aminteam de acasă și de cât de simplă era viața…

– Eu zic să te relaxezi. Carpe diem! Mi-a spus el și a râs puțin pe nas.

– Poftim?

– Carpe diem. Trăiește clipa, mi-au tradus în cor Tha și alter egoul meu artificial, exasperându-mă puțin. 

– Cred că e un nume bun, i-am spus în capul meu AI-ului. 

– Carpe diem? A întrebat după ce a stat puțin pe gânduri. 

– Nu, m-am amuzat eu ușor răutăcioasă. Nu carpe diem. Alter… de la alter ego. Simțeam nevoia să explic, dar știam că nu era o problemă de înțelegere care îi provoca momentul de tăcere, ci faptul că fusese impresionat de asocierea gratuită, dar absolută pe care o făcusem între noi. Eu îl vedeam ca pe un al doilea eu al meu, iar pentru el era ceva complet nou, dar și ceva ce probabil nici nu știa că-și dorise, pentru că bucuria lui îmi spunea că așa era. Pentru el eu făceam parte dintr-o clasă superioară, implicit inaccesibilă lui. Într-un fel simțeam că amândoi împărtășeam ușorul complex de inferioritate. Pentru el eu eram om, ceva născut, o conștiință vie, în timp ce el era făcut. Era ca și când locuia în același loc cu unul dintre zeii lui și era copleșit. Tot ce avea, în opinia lui, era cunoașterea și capacitatea analitică. Nu realiza, evident, că și noi eram același lucru. Pe noi ne vedea ca pe niște personalități. Eu, pe de altă parte, știam că limitările mele erau enorme, iar diferența la nivel de inteligență mă făcea să mă simt constant ca o tâmpită. Îmi tot spuneam că e normal ca o inteligență artificială să fie… inteligentă, dar cumva mi se părea că tot ce gândeam era de nimic. Că n-avea sens. 

– Alter, am repetat eu de câteva ori, surprinzându-mă cu mulțumirea pe care o simțeam. Parcă mi se mărise brusc familia. 

– Alter? M-a întrebat Tha cu ochi nedumeriți; pare-se că vorbisem cu voce tare.

– Așa îl cheamă pe un prieten… am spus eu și am simțit un val de afecțiune înăuntrul meu.

– În orice caz, mi se pare că ești brusc mai preocupată de ceva… pare că te pierzi în gândurile tale…

– Da, e posibil, am răspuns fără prea multă convingere, dar și fără dorința de a continua vreo discuție pe tema asta, simțind-o pe Sela cum analizează date peste date în încercarea disperată de a înțelege ce s-a întâmplat cu proiectul ei. Eram sigură că ar fi vrut să mă întrebe, sau să-mi conecteze vreo mufă pe undeva ca să vadă mai îndeaproape ce se tot schimba la nivel de conștiință. Dar părea că decisese să mă lase-n pace pentru o vreme. Până nu trecem cu bine de prezentare, nu vreau să complic lucrurile. Asta mi se părea că-mi spune prin comportamentul ei, dar știam că moare de curiozitate. Uneori o vedeam clar cum pare că a găsit ceva – o posibilă explicație, un motiv – iar apoi dezamăgirea lui nu, nu e asta i se așternea fără echivoc pe față. Vedeam lucrurile astea dintr-o privire, la fel cum încă vedeam și peisajul, și-l vedeam și pe Tha. 

– De când nu mai vorbești cu fratele tău? L-am întrebat pe Tha, amintindu-mi că-mi lăsase impresia că ar fi o ruptură între ei.

– De mulți ani. Cam de când s-a dus să se alăture noului regim. Sigur, după câțiva ani a apărut la ușa mea și mi-a spus cu nonșalanță că, de fapt, fusese infiltrat… L-am și crezut pentru o perioadă, dar pe urmă, când m-am alăturat și eu rezistenței am aflat că nu fusese așa. Ba chiar că schimbase tabăra nu pentru că realizase că ce făcuse era greșit, ci pentru că se încurcase atât de rău în intrigi, în încercarea lui de a urca din ce în ce mai sus, încât la un moment dat era pe punctul de a fi linșat. Reușise să scape la limită, doar pentru că a dat peste un membru al rezistenței suficient de puternic care l-a ajutat și, cu timpul, l-a constrâns să treacă de partea noastră. Iar acum uite-l ajuns liderul rezistenței… ușor ironic, nu?

Văzându-i grimasa de scârbă pe față am înțeles că nu era doar dezamăgirea pe care i-o produsese fratele mai mare care îl măcina, ci și faptul că există, de fapt, oameni care nu au niciun soi de moralitate. Am încercat să spun că uneori pot fi motive pe care nu le știm, dar a răspuns simplu că și dacă sunt, pe el nu-l interesează. Mi s-a părut puțin nedrept să nu vrea să cunoască și punctul fratelui lui de vedere, sau chiar toată povestea, dar poate că asta venea și dintr-o teamă de a nu i se confirma, de fapt, infamia acestuia.

– De unde știai că o să fiu pe pod, a întrebat-o Tha pe Sela după o vreme, iar ea și-a ridicat ochii ușor surprinsă.

– Nu știam…

– Știai. Nu-mi place să fiu mințit. Nimeni nu ar fi trebuit să știe că urma să o iau pe acolo. A lăsat să planeze ușor în aer informația asta, ca și când ar fi vrut să spună ceva mai mult. Știai, n-a fost o întâmplare că ai luat-o pe pod, iar înainte să intrăm pe domeniile Koro și să fiu complet sub puterea ta și să-mi risc viața, trebuie să știu. 

– Nu ți-e de-ajuns că fratele tău ți-a spus că trebuie să vii și tu?

– Nu. Nu-mi spune fratele meu ce să fac. Nu e liderul meu. M-aș aventura să spun câte ceva despre ce e, dar vreau să terminăm discuția acum.

Mă uitam în zare și înțelegeam de ce venise întrebarea lui chiar atunci: în față se vedea un fel de fortăreață închisă cu niște ziduri uriașe din spatele căreia nu se vedeau decât două, poate trei, acoperișuri și vegetație. Odată intrat acolo probabil era greu, dacă nu imposibil, de ieșit. 

Am văzut cum Tha realizează ceva și brusc și-a încleștat dinții. Sela i-a repetat câteva lucruri legate de misiune, ca și când nimic nu s-ar fi-ntâmplat, și apoi eram deja în fața porții. O poartă care mi se păruse a fi din fier forjat de la distanță, dar când veneai lângă, realizai că era făcută ca orice altceva pe lumea asta: din diamant. Mi se păruse a fi din fier forjat din cauza texturii, modelului pe care il avea: părea să întruchipeze o pădure, cu trunchiuri care ieșeau mai mult sau mai puțin în relief. Era ca și cum ar fi fost o fereastră către altă lume. Una văzută de la apropiere. M-am gândit ce putea sa însemne, iar Alter mi-a satisfăcut curiozitatea aproape instantaneu: mi-a arătat câteva imagini ale aceleiași porți, dar cu câțiva zeci de ani în urmă. Aparent locul suferise o mică reamenajare de-a lungul anilor.

Nu erau paznici la poartă, însă eram probabil scanați iar cei care făceau asta știau deja de la Sela că venim. Poarta s-a deschis și apoi s-a închis rapid în urma noastră, nefiind nevoie nici măcar să încetinim. 

Vegetație nu văzusem până atunci decât pe alocuri. Așa că poate era normal să mi se taie răsuflarea când am văzut grădina imensă și luxuriantă, tăiată perfect pe din două de drumul pe care ne aflam. Parcă cele două porți ne deschiseseră drumul spre paradis: de unde ne aflam părea că toată suprafața cuprinsă între zidurile înalte era acoperită de tot felul de arbuști. Cei mai apropiați de noi aveau frunze de un albastru regal cu niște fructe roz pal, și ale căror coroane se întrepătrundeau în așa fel încât nu-ți dădeai seama unde se termină unul și începe altul. Formau împreună un fel de brâu de-a lungul șoselei dincolo de care copaci cu frunze violet, sau roșii, sau chiar verde-smarald se cocoțau care mai de care mai sus, luptând parcă pentru supremație. Spre drum erau mai rari și păreau a fi mai mult copaci tineri, dar în depărtare totul devenea un soi de junglă multicoloră, ici-colo câte un copac mai bătrân înălțându-se deasupra celorlalți, veghindu-i parcă. Din loc în loc se vedea câte o alee. Nu puteam să văd de unde vine sau unde se duce, dar era clar că locul ăsta era făcut exact pentru asta: să te uiți la el și să simți cum natura îți spală parcă sufletul de rele. 

Cele câteva acoperișuri pe care le văzusem din afara fortăreței păreau a fi singurele care întrerupeau peisajul natural. Peste șoseaua principală treceau câteva podulețe care păreau să unească niște alei de promenadă. Noi ne îndreptam către cel mai înalt, care părea să fie situat chiar în mijloc și care, pe măsură ce ne apropiam îmi părea ușor cunoscut. Părea să fie o îmbinare arhitecturală între nou și vechi. Un vechi familiar, de-al meu, de cărămidă și mortar. Sigur, Alter mi-a suflat imediat că e un material care imită numai aspectul pe care îl au clădirile vechi de pe pământ, clima de aici putând transforma o clădire de-a noastră în praf în câteva ore. M-a trecut un fior, gândindu-mă la oamenii ăia care au trebuit să coboare prima dată pe planeta asta, știind că nimic din ce aveau nu era suficient de puternic să îi țină în siguranță. 

Pe măsură ce înaintam, ni se dezvăluiau noi și noi mici peisaje, ca niște grădini cu tot felul de flori și de tufișuri, îmbiindu-te parcă la relaxare, la plimbare, la o altă lume, complet diferită de cea în care părea că oamenii ăștia trăiau. Mă gândeam la zilele mele de plimbare – uneori marțea, de cele mai multe ori joia – erau cele mai așteptate. Cumva parcă timpul meu căpăta o dimensiune nouă în incinta grădinii botanice, sau a parcului Cișmigiu. Puteam numai să-mi imaginez cum s-ar fi putut simți o plimbare într-o grădină ca asta pentru un om ca Tha, care nu trăise decât în arșiță și pustiu sau între clădiri de sticlă carbonică. Și Sela părea ușor nostalgică, așa că l-am întrebat pe Alter dacă știa când fusese Sela acasă ultima oară, iar răspunsul fusese de ordinul anilor. Oare de ce, m-am întrebat, dar de data asta numai pe mine. 

Ne apropiam acum de vilă, care avea fațada principală în stil neo-clasic, și străpunsă chiar prin mijlocul acoperișului de un soi de filon cilindric de diamant care părea că se duce în unghi chiar spre soarele galben care acum de-abia își începea leneș urcarea. În vârf stătea într-un echilibru perfect un soi de sferă complet neagră și destul de mare, care nu părea să reflecte razele soarelui, ci numai să le absoarbă cu lăcomie. Când ne-am apropiat, am văzut că filonul se ducea și în jos, într-un fel de curte interioară subterană, terasată, care mă ducea cu gândul la un amfiteatru, fațada fiind tăiată ușor în trepte, ca și când arhitectul ar fi vrut să dea impresia de ruină. Sigur, totul era impecabil, efectul era așa de căutat și de frumos realizat. Puteai numai să contempli cu gura ușor întredeschisă măiestria cu care era totul gândit și pus laolaltă. 

Tha era vrăjit. Se vedea cum îi sclipesc ochii de entuziasm mut și de dorința de a vedea mai multe. Însă, chiar când părea că ne apropiem de intrarea principală, am virat către stânga și, nu peste mult timp, am intrat într-un tunel prin care am mai mers ceva până să ne oprim complet la intrarea într-o parcare subterană. Acolo un bărbat mai în vârstă urmat de 3 asistenți mai tineri ne-a întâmpinat cu mult entuziasm, aparent vrând să se asigure că Sela avea tot ce-i trebuia pentru prezentarea care urma să înceapă imediat. Evident imediat are înțelesuri diferite pentru toată lumea, însă m-a uimit nonșalanța cu care Sela i-a spus că mergem în apartamentele ei, momentan, ca să-și aleagă o ținută ceva mai potrivită pentru eveniment. Am măsurat-o lung și m-am gândit că arăta foarte bine și așa, dar știam că normele sociale sunt probabil altele. Unul dintre asistenți a rămas să vadă ce se poate face cu ursul după ce Sela i-a spus pe un ton sec că i-ar plăcea să-l aibă ca nou. 

Tha fusese politicos, încercase să facă puțină conversație când i s-a dat ocazia, dar în majoritatea timpului a stat tăcut la dreapta Selei, aruncându-i câte o privire furișă când i se părea ceva suspect. Mie nu mi se părea nimic suspect, sau poate doar felul febril în care Alter înregistra și apoi analiza tot – în primul rând încerca să facă un plan de ieșire bazat pe tot ce întâlneam în cale. I-am spus că Sela sigur are toate cunoștințele necesare ca să ne scoată de acolo, dar nu m-a ascultat și și-a văzut în continuare de treabă. Însă cumva simțeam că mă cuprinsese un fel de stare febrilă și pe mine și m-a amuzat tare să mă gândesc la laptopul meu de acasă care mereu se încălzea când făceam ceva pe el. Ce-am fost și ce-am ajuns? am râs puțin de mine, în realitate fiind impresionată de noua mea natură simbiotică.

Culoarele erau destul de seci la prima vedere, albe, luminate simplu, dar pereții aveau o suprafață poroasă, menită să absoarbă sunetele, după spusele lui Alter. Pe fiecare parte, din loc în loc era câte un intrând luminiscent în care era așezat un ghiveci cu un arbust cu frunze mici, albastru-violet, care urca până la tavanul destul de înalt. Cam pe la mijlocul distanței dintre doi arbuști era câte un tablou imens, cu o ramă ce combina stilul rococo cu materialele futuriste. Conținutul tablourilor îmi aducea cu postere de filme, unele pe care eu nu le știam, evident. Unele păreau mai noi, altele mai vechi, dar efectul mi se părea așa de simplu și de elegant, încât aproape că mi-am propus să-mi cumpăr un poster de film cum ajung acasă pentru holul de la intrare. Era singurul loc în care n-aveam încă nimic cu care să facă notă discordantă. Am râs puțin mental numai pentru mine, apoi m-am lăsat pradă observației.

Când am ajuns în apartamentele Selei, cum le numise chiar ea, eram deja vrăjită de felul ăsta artistic de amenajare a unui spațiu public – mi-era clar după tipul de lume pe care o întâlnisem în drumul nostru pe câteva culoare, cele mai lungi fiind dotate cu niște benzi rulante extrem de silențioase și de rapide, că eram pe străzile unui cartier rezidențial subteran. Îmi imaginasem – greșit, vedeam bine – că orașele din lumea asta ar fi orientate în sus, exact cum văzusem chiar la intrarea de pe pod. Dar aici era o lume întreagă care-și ducea veacul sub pământ.