CZS-Capitolul 15

Filip se simțea fericit și zâmbea întruna. Ca urmare mă simțeam și eu la fel. Mi-era clar că îmi permeau mai mult decât simple sentimente de la Filip. Pentru că-mi era simpatic aveam posibilitatea să formez o legătură mai profundă cu el. Iar el, el se obișnuise cu mine și nu mai era intimidat. Doar fericit că putea să fie pe lângă mine. Iar acum, aflați pe un drum lung, din mijlocul câmpiei, cu șiruri nesfârșite de copaci de-o parte și de alta, care ne separau de niște întinderi vaste, hașurate în diferite culori, zâmbea nu doar pentru că era mulțumit de sine, ci și pentru că își imagina că aș fi fost iubita lui. Mă amuza lucrul ăsta. Mă și intriga, deopotrivă. Iubire nu mai simțisem de mii de ani. De dinainte ca lumea de dincolo măcar să existe. Muritorii de rând, cei care mă venerau și care se rugau la mine să le dau recolte mai bune sau sănătate, sau ce le mai trecea prin cap că ar putea să facă o zeiță pentru ei, scriseseră balade, cântece, jucaseră piese de teatru, făcuseră show-uri de comedie, drame și tragedii din ultima mea mare iubire. Pentru mine fusese într-adevăr o tragedie. Dar trecuse atât de mult timp încât acum, prinsă în corpul ăsta limitat, aproape că nu mi-o mai aminteam.

O imagine puternică și scurtă mi-a întrerupt șirul gândirii. Era mâna mea care lua pandantivul lui Roah’al din mormanul de oase transformate în praf. Iată că cel mai dureros moment a știut să-și croiască drum până la mine și mi-a dat parcă o palmă. Mi-am suprimat un oftat și am încercat să mă concentrez mai tare pe gândurile lui Filip, care își imagina tot felul de situații cu mine. Unele mai drăguțe ca celelalte. Își imagina iar și iar posibile scenarii în care m-ar lua de mână. Scenarii stângace care aproape că mă făceau să râd cu voce tare. N-am făcut asta. Știam că i-aș fi stricat starea și voiam să mă bucur de astea două-trei ore de senzații pe care nici nu mai știam că oamenii le pot simți. Ca afecțiunea, ca dragostea. Am pus mâna mea stângă peste mâna lui Filip care stătea pe schimbător și am simțit un val de emoții care simțeam că mă copleșesc. Eram chiar mai fericită.

Oare când fusesem ultima oară fericită? Când Roah’al acceptase să vină cu mine. Să scape de opresiunea celor de acasă.

– Roah’al.

Sunetul vocii mele ne-a surprins pe amândoi. Filip era bucuros că am vorbit. Dacă ar fi fost un cățel, sigur acum ar fi dat din coadă. Am vrut să spun nimic. Dar am realizat că voiam să vorbesc despre ea așa cum nu mai vorbisem de atâta amar de vreme.

– Roua?

– Roah’al o chema. Era o femeie de pe o planetă pe care ajunsesem într-una din călătoriile mele.

– Deci există alieni! Știam eu. Filip s-a amuzat un timp pe tema asta fără să realizeze că mă irita întreruperea lui. Totuși îmi plăcea felul ăsta al lui de a fi care făcea paranteze și care te întrerupea tot timpul, pentru că niciodată n-apucai să te iei prea în serios ca urmare. Iar asta am realizat iar și iar că era exact lucrul de care aveam nevoie.

– Există, da. Iar zeii ceilalți, frații mei de care îți povesteam, provin toți din alte lumi, din alte zone a galaxiei.

– Ca-n Startrek!

– Star?

– Trebuie să ne uităm împreună într-o zi. Deci Roah’al? A fost iubita ta?

A urmat o scurtă liniște pentru că nu mă mai uitasem niciodată atât de trivial la ceea ce fusese între mine și ea. Nu cred că folosisem vreodată cuvintele astea, dar acum că Filip le spusese așa de simplu mă simțeam brusc foarte umană. Roah’al fusese întradevăr iubita mea.

– Cum v-ați cunoscut?

– Era a doua civilizație străină pe care o întâlnisem până atunci, așa că eram încă foarte curioasă atunci când am descoperit-o. Curioasă și extrem de neștiutoare, aș putea spune acum.

– În ce sens?

– Eram convinsă că tot ce trebuia să fac era să fiu un pic mai discretă, altfel… mă comportam ca și cum noua planetă pe care o descoperisem și toate locurile și civilizațiile erau acolo numai pentru mine. La început mă mulțumeam să cutreier toate locurile frumoase, să mă uit la vreo procesiune sau la vreun festival și să mă delectez cu spectacolul existenței lor ca simplu spectator. Dar după câteva secole parcă n-a mai fost de ajuns. În orice caz, pe măsură ce deveneam mai neglijentă începusem să mă las văzută din ce în ce mai des. O nouă religie luase naștere…

– Deci nu ești zeiță doar pe planeta lui M!

Am zâmbit la gândul lumilor care poate că încă mă mai venerau și mă întrebam dacă o să mai am vreodată ocazia să văd cum au evoluat.

– La început îmi plăcea să le văd venerația, uimirea, exaltarea atunci când mă vedeau. Dar, cu timpul, uitându-mă la oamenii care îngenuncheau în fața mea, am început să îmi doresc să pot să vorbesc cu ei. O nouă formă de curiozitate mă cuprinsese, așa că am reînceput explorarea, dar de data asta nu mai căutam prin univers, ci printre ființe vii. Voiam să știu mai multe despre fiecare. Mi se păreau fascinanți. Cum nu era cu putință să apar în fața lor și să nu simt cum parcă se închid complet, copleșiți fiind de dumnezeirea mea…

– Ce amuzant sună dumnezeirea mea, a spus Filip și a râs puțin pe nas.

– Poate sună amuzant, am spus și chiar mi s-a părut și mie așa, dar pentru ei sigur nu era. Așa că am început să iau tot felul de forme cât mai similare cu cele ale ființelor de acolo. Era prima oară când făceam asta și mi-era greu. Mi-era cel mai greu să îmi ascund aura. Aparent emanam lumină chiar și când credeam că m-am transformat complet.

– Până și zeii au nevoie de practică.

– Așa pare. Aveam nevoie de multă, pentru că mi-a luat ani și ani de zile până când să reușesc să trec neobservată prin lumea lor. Am experimentat atunci o mulțime de lucruri… Mai multe, poate, decât trăisem în viața mea originară.

– Adică cum în viața ta originară?

– Adică… forma mea energetică este următorul pas. Am evoluat din oameni. Am fost o femeie simplă de pe pământ. Dar asta e o poveste pentru altă dată. Acolo am trăit cu adevărat viața, m-am îndrăgostit de multe ori, în multe forme, și am fost iubită.

Am închis ochii și mi-am amintit pentru o clipă lumea aia vastă prin ochii mei de atunci, care stăteau pe marginea unei prăpastii de mână cu Roah’al. Amândouă eram așezate chiar pe margine, picioarele atârnându-ne în hău. Pentru mine era doar frumos. Ei îi era ușor frică. Se uita din când în când pe furiș la mine, apoi își întorcea repede privirea către apus. Era o priveliște unică.

Am râs ușor fără să-mi dau seama când mi-am amintit de una din plăcerile ei. Prima dată mai ales m-a luat prin surprindere: când și-a dat seama cât de puternică eram se amuza testându-mă.

– Întro zi i-a venit ideea să sară.

– Să sară?

– În prăpastie. Era un hău imens de sute de metri înălțime. Iar ea s-a uitat la el, s-a uitat la mine, apoi s-a dat în spate și-a luat avânt și a sărit fără măcar să-mi arunce o privire. M-am dus pe marginea prăpastiei și am șimțit cum instinctul pune stăpânire pe mine. Am sărit și eu după ea.

– În ce te-ai transformat? A întrebat Filip întorcându-și niște ochi plini de entuziasm de la drum și așteptând cine știe ce răspuns.

– Nu m-am transformat în nimic, i-am răspuns. Eu, corpul meu era energie. Am luat-o în brațe și am pus-o cu grijă pe sol.

– Ah, credeam că te-ai transformat într-o pasăre sau că ți-au crescut aripi.

– Hmm, nu era nevoie… deci nu m-am gândit. Dar poate că i-ar fi plăcut mai mult dacă aș fi făcut asta.

M-a surprins perspectiva lui Filip și mă simțeam ușor dezamăgită acum că nu avusesem mai multă imaginație.

– Ar fi tare dacă ai face chestia asta și cu mine. Dar să te transformi în ceva cool. Un dragon. Da… asta vreau.

Am râs cu voce tare și m-a luat prin surprindere. Nici nu mai știam că pot.

– Nu râde, a spus Filip râzând cu lacrimi. Cum scăpăm de sigiliul tău, încercăm.

Nu i-am spus și lui Filip, pentru că nu voiam să-i stric dispoziția, dar nu plănuiam să rămân nici măcar o secundă în plus după ce scăpam de sigiliu. M-a întristat puțin gândul, dar am reușit să mă concentrez pe bucuria lui Filip și să îmi revin.

Când am ajuns la destinație, după câteva ore, M, Ofelia și Andreea ne așteptau acolo. Păreau agitați, nerăbdători, sâcâiți, iar asta m-a iritat puțin. Dar Filip părea entuziasmat de ce vedea, așa că mi-am dat voie să mă bucur de el în continuare și să zâmbesc și eu. Eram într-un sătuc din sud, pitoresc și sărăcăcios, cu gardul din șipci de lemn vopsite cărămiziu. M deschidea o poartă, iar Ofelia pe cealaltă, iar Filip, încerca să bage mașina în curte, fără să atingă niciun pomișor și fără să calce vreun câine care lătra de mama focului pe la roata mașinii. Când a oprit motorul și am coborât din mașină am sesizat că era… alt aer. Părea liniște. Așa am perceput prima dată, dar apoi am început să aud toate sunetele care se auzeau, de fapt, și care mi se păreau delicioase. M-am oprit pentru o secundă ca să ascult. Se auzeau găini, rațe, chiar și un grohăit de porc, care m-a făcut să sesizez și mirosul de țară. Apoi am realizat că se auzea și coada cățelului care se așezase chiar lângă mine și care aștepta să fie mângâiat. Ceea ce am și făcut, fără măcar să realizez. Simțeam că mai fusesem aici. Poate nu chiar în locul ăsta, dar mă simțeam nostalgică și nu-mi dădeam seama de ce. Nu mă deranja. Dimpotrivă, nu mă interesa motivul ci mă bucuram de senzație.

Ceilalți vorbeau cu gazdele, care forfoteau de treabă și ne invitau la masă.

– Mergem să ne spălăm pe mâini? M-a întrebat Filip aproape la ureche și m-a făcut să tresar. A început să râdă și a luat-o înainte, făcându-mi semn să mă duc după el.

Mă uitam în jur cu aviditate, făcând orice altceva fără să fiu prezentă. Ceilalți aparent observaseră și mă lăsau în pace. Sau poate mai corect ar fi să spun că doar Filip ar fi avut curajul să îmi pună întrebări, iar el era la fel de preocupat ca și mine de împrejurimi, în stilul lui copilăros, evident. După ce am mâncat ne-am dus să vedem apusul împreună, în curtea de legume, și nu am scăpat până când nu mi-a făcut o mulțime de poze cu practic orice – cu o căpiță de fân, cu un măgăruș poprit într-o zonă nelucrată, în vrejul de roșii, cu el însuși, ceva ce spunea că se numește selfie. I-au trebuit multe jurăminte ca să îi poată convinge pe M și pe Ofelia să le păstreze. În final a reușit, așa că l-am simțit chiar mai fericit ca mai-nainte, iar eu m-am surprins gândindu-mă la momentele când se va uita la poze, după ce voi fi plecat.

– Când mergem încolo? A întrebat Ofelia la un moment dat mai pe seară, când stăteam strânși cu toții împreună, noi cinci și cele 3 gazde: o doamnă care era îmbrăcată cu o fustă lungă, plisată, și care purta un batic strâns la spate, ambele înflorate, o fată mai tinerică, îmbrăcată modern, cu unghii lungi și cu niște gene foarte stufoase pe care și le tot flutura la Filip și un domn care părea mai în vârstă, și de care nu-mi dădeam seama dacă este soțul femeii sau nu.

– Am vorbit că ne strângem și cu ceilalți aici pe la un nouă jumate, și-o luăm încolo în jur de 10. Nu facem mai mult de cinșpe-douăzeci de minute până acolo pe jos și ne mai ia cam treij’ de minute să pregătim tot. Bagajele sunt gata, uite-le colo, ne așteaptă, a zis ea arătând către niște sacoșe, ca răspuns la privirile sceptice ale lui M. La doișpe suntem pe poziție, o să vedeți.

M a dat din cap. Nu știu dacă voia să spună că e sau că nu e de acord, dar nici n-a mai contat, pentru că ceilalți și-au reluat aprope imediat conversațiile. Iar eu… eu experimentam o nouă emoție: o senzație de anticipare amalgamată cu teama că nu se va concretiza nimic.