CZS-Capitolul 14

Sela fusese împotriva ideii de a-mi împărtăși orice informații, însă, în final a trebuit să ascult planul. Asta pentru că trebuia să-l pună pe Tha la curent. Îmi imaginam ceva mai palpitant atunci când i-am văzut reticența – ceva à la James Bond. Lucrurile erau, însă, mult mai simple în realitate. Trebuia să stau cuminte, într-un fel de display de sticlă, să răspund la orice fel de întrebare și chiar să conversez liber despre orice din lumea mea, ascunzând evident faptul că am liber arbitru. Sela avea o serie de comenzi pe care trebuia să mi le dea în niște momente cheie ale reprezentației de la începutul petrecerii, pe care eu ar fi trebuit să le execut fără probleme, dacă într-adevăr nu aș fi avut liber arbitru. Asta ar fi arătat și distincția între ceea ce vreau și ceea ce îmi este permis sau ordonat să fac. 

Ca să se asigure că am înțeles, Sela mi-a trimis o comandă simplă: am simțit cum mâna mi-a plecat pe neașteptate de la locul ei și cum și-a luat un avânt considerabil înainte să se izbească cu putere în obrazul meu drept. Tha a pufnit în râs când mi-a văzut fața: eram nedumerită și rușinată, dar mai mult decât atât eram revoltată, iar revoltarea mă și îmbujorase. 

– O să repet testul, mi-a spus ea pe gânduri, considerând că dacă aș ști dinainte probabil mi-ar fi mai greu să mă conformez.

Și așa a și fost, de altfel. Când palma a pornit-o pe traiectoria pe care i-a dat-o Sela, nu și-a mai menținut viteza, iar impactul a fost mai degrabă o simplă atingere. Niciunul dintre impulsuri nu părea să fie sub controlul meu, totuși. Erau lucruri de care n-aveam cunoștință, ca atunci când dăm cu mâna din reflex ca să gonim o muscă atunci când suntem concentrați pe ceva. Sau când ne scărpinăm… Lucrurile astea sunt și nu sunt sub controlul nostru. E genul de control pe care îl are mai degrabă corpul tău, partea animalică, lăsându-te pe tine cel cerebral să-ți bați capul cu lucrurile mai complicate. 

Sela a repetat testul de câteva ori, cu același rezultat. Frustrarea pe care o acumulase mi-era clară ca lumina zilei. Știam că nu mai aveam mult până ajungeam la destinație și era important să pot să fac ce-mi transmitea Sela. Chiar și numai pentru Sela și Tha, a căror siguranță părea să depindă de ce urma să fac la petrecerea asta. Panica, ce transpărea de la Sela mai ales, îmi dădea un simț de responsabilitate care n-avea legătură cu nimic altceva. Nu știam ce era corect să fac. Știam numai că ei depindeau de mine și, cumva, nu voiam să-i las baltă nici pe ei, nici pe Fox.

Am închis ochii, decizând că e mai simplu să mă relaxez și să iau problema în mâinile mele dacă voiam să ajung la o soluție, apoi m-am recufundat în templul conștiinței mele. Și am văzut acolo, la intersecția mea cu flori și cu copacul vieții, cum de pe unul dintre culoare iese un fel de fum care se disipează fără probleme în vastitatea cupolei. Un fum subțirel, ca de la coșul unei case țărănești când nu se gătește mare lucru. Fumul acela, bănuiam, era menit să-mi umple palatul rațiunii și să-l subjuge pe nesimțite. Era metafora sufocării liberului arbitru. Nu reușise nici măcar la-nceput s-o facă cu succes, iar acum aproape că pierise cu totul. Înainte să-i pierd urma, am luat-o la fugă către sursa lui: al treilea culoar de la dreapta mea, care avea în fața lui nu o grădină, ci o instalație făcută mai degrabă de inteligența umană. O răscruce de stiluri îmbinate grotesc și infailibil într-o intrare maiestuoasă, apărată de lumina puternică a domului de o copertină de onix negru. Iedera vie, ce pulsa cu o lumină verde se transforma aici într-o compoziție aproape art nouveau de fier forjat, ai cărui lăstari și frunze urcau pe stâlpii și pe zidurile intrării, pierzându-se în întunericul de dincolo. Lângă, acolo unde celelalte culoare aveau mici grădini, stăteau pavăză statui de animale, de fee, de centauri cu 7 capete, de balauri cu dinți ca săbiile, cu arcuri și cu săgeți, cu tunuri și cu sticle cu fitil, toate unindu-se și despărțindu-se și-apoi unindu-se iar. Unele se transformau în simple coloane ale intrării care se termina într-o arhivoltă gotică, acolo unde alte creaturi și simboluri se desfășurau fără noimă. Alții se adunau într-un soi de contraforți care păreau să i se-nchine aceleiași intrări impunătoare. Fier forjat, și onix, și diamant, se uneau toate într-o unitate bizară care îmi spunea, prin detaliile ei, că acolo stătea cunoașterea. 

Nu se vedea nimic dincolo de intrare: nu vedeam nici poartă, nici fum… nu se vedea decât întunericul; un întuneric aproape absolut care îmi dădea o senzație de teamă. O greață puternică m-a cuprins odată ce am realizat că exact în întunericul ăsta vast trebuia să pășesc cu abandon. O greață pe care nu știam dacă o simțeam cu adevărat, dar care m-a îngenunchiat în realitatea asta paralelă. Și am stat așa o vreme, până să mă pot urni din loc, până măcar să-mi pot aduna gândurile și să-mi pot întoarce capul. 

La periferia atenției mele, între niște flori de fier forjat din centrul cărora ieșeau iele lucioase de onix negru, stătea o creatură filiformă ce-mi aducea mai curând a jeleu decât a șarpe. Ochii de bezea îi erau îndreptați spre mine, iar gura lui ca o tăietură greșit de perfectă părea să articuleze stângaci ceva. N-auzeam ce spunea. Iar când am început să-l aud, nu pricepeam nimic. 

Mi-a trebuit toată atenția, toată concentrarea, toată forța mea mentală, numai ca să mă pot îndepărta de poartă. 

Odată ajunsă dincolo, pe partea cealaltă a drumului circular care unea toate culoarele astea între ele, am simțit adierea vântului pur, aproape divin, al esenței mele. Iarba îmi mângâia pielea, mă dezmierda într-o mișcare ca de pisică, independentă de cea a adierii. Ceva care mă vrăjise și mă făcuse să mă uit în sus cu dragoste și cu venerație. Lacrimi îmi curgeau pe obraji și mă simțeam fericită. Eram parcă exact la polul opus față de ce experimentasem numai câteva momente mai devreme. Sau să fi fost oare ore? Zile? Ani… 

Am simțit o atingere vie pe picior: ceva trecuse pe dedesubtul gambei mele stângi și venea spre mine. M-am dat înapoi mai degrabă curioasă decât îngrijorată, pentru că acum eram stăpânită de pace, de euforie, de fericire.

În fața mea stătea un șarpe de jad verde. Era același șarpe de mai devreme, văzut, însă, cu alți ochi, în altă lumină. Gura, care mai adineauri fusese mai degrabă reprezentată simbolic, era acum normală, un mimesis adevărat care a sâsâit ceva pe limba lui, și căruia i-am răspuns simplu pe a mea că nu înțeleg ce vrea să-mi spună. A clipit încet, aproape ironic, dacă șerpii de jad pot fi ironici, apoi a mai spus ceva. Și încă ceva. Lucruri care-mi erau străine, dar care, lovindu-se leneș de copac, de cupolă, își făceau parcă drum încetul cu încetul către centrul rațiunii, către vârful cupolei care prezida fără jenă palatul minții mele. Și de fiecare dată când mai ajungea acolo câte-o frântură din ce-mi spunea creatura asta deghizată, în mine se producea o schimbare imperceptibilă. În așteptarea mea de sens și de cunoaștere m-a cuprins o toropeală pe care n-o mai resimțisem de pe vremea când eram copil și mă duceau ai mei la plajă, unde mă zbenguiam sub un soare vânjos dar vesel în valurile mării, fără să-mi fac griji de nimic. Și-apoi cădeam lată pe drumul de-ntoarcere și dormeam cu capul în poala maică-mii până când ajungeam în parcare și mai mereu mă lua tata în brațe până sus. Dar acum n-aveam nici poală în care să fiu dezmierdată cu drag, și nici o destinație la care să fiu ușor trezită ca mai apoi să mă culc mai bine, în patul meu de-acasă. Aici era numai iarba, care mă îmbrățișa ca și când de mult mă așteptase și parcă voia să vadă din ce eram eu de fapt făcută. Am ațipit puțin – sau am plecat în alt loc și mai adânc, în care dacă am ajuns, însă, n-am cunoștință. Îmi amintesc doar un întuneric dens, care nu-mi spunea mare lucru. Așa că, atrasă de mireasma de fericire a copacului vieții am venit înapoi și-am deschis ochii mei imaginari, și-am deschis gura mea de vis și-am vorbit exact pe limba lui și l-am întrebat cum pot să ajung în tunel fără să mă pierd pe mine însămi acolo. Iar el mi-a răspuns direct în suflet. Știam acum ce trebuia să fac. De data asta chiar știam.

M-am ridicat atunci brusc, ca și când mi-aș fi amintit că trebuia să ajung undeva și că sunt în întârziere, și-am luat-o înapoi spre intrarea în tunel. Cum am ieșit de pe iarbă am și simțit cum mă părăsește senzația aia plăcută de dezmierdare și că e înlocuită de un soi de ușoară deznădejde; un soi de pot eu să fac treaba asta? Oare…? Am văzut cu coada ochiului cum șarpele se ținea aproape, ușor în spatele meu, ca și când n-ar fi vrut să mă scape din ochi. M-am simțit vegheată, iar asta m-a mai relaxat puțin. Nu știam cine era, însă simțeam că-mi voia binele, iar asta mi-era suficient. M-am dus hotărâtă chiar până la intrare, gata să intru direct, dar m-am oprit fără să-mi dau nici eu seama de ce. Teama de necunoscut, mi-am spus cu voce tare și am căutat privirea șarpelui, care însă nu s-a uitat la mine ci, cu o nonșalanță inconștientă în ochii mei, a trecut prin bariera de întuneric și a ieșit din raza mea vizuală. Am bâiguit un așteaptă, dar eu însămi n-am mai așteptat și am luat-o după el fără să mai conteze nimic altceva decât faptul că nu voiam să fiu lăsată în urmă, că nu voiam să fiu singură pe drumul ăsta întunecat. 

– Aaaaaa-juuuuuuuu-toooooooooooooooooor! Ajutooooor! 

Țipam, dar nu era nimeni acolo să m-audă, să-mi răspundă, sau să-mi dea, de fapt, o mână de ajutor – una care, mai exact – să mă oprească din căderea bruscă și incontestabilă. Unde cădeam? Pentru cât timp? Dar, mai ales, ce mama dracu’ o să se-ntâmple când o s-ajung jos… oriunde ar fi fost asta. Mi-era frică pentru că nu știam, nu puteam să văd, nu auzeam nimic altceva decât glasul fricii iraționale. Țipam și țipam și nu mă auzea nimeni. Încercam să mă uit după șarpe, dar era întuneric beznă, și-apoi mi-am amintit ce-mi spusese pe sâsâitul lui ininteligbil: lasă-l să te-mbrățișeze. Cine să mă îmbrățișeze, mă tot întrebam, dar nu puteam să găsesc un răspuns pentru că mi-era frică. După o vreme, însă, teama s-a mai potolit, iar gâtul mi s-a descleștat din țipătul disperat și am realizat încă odată că n-o să mor. N-aveam cum să mor, mi-am zis sec în liniștea nou-formată, pentru că eram pierdută în mine, iar eu nu-mi doream să mor. Gândul ăsta m-a liniștit. 

Eram pe toboganul ăsta ciudat și invizibil, pe care de-abia acum îl simțeam pentru prima dată în jurul meu ca pe niște degete moi de catifea care mă purtau cu dexteritate către noi orizonturi. În jurul meu parcă era într-adevăr cerul nopții, sau asta vedeam cu ochii mei cei noi, care parcă erau acum mai învățați decât erau mai-nainte. Fiecare punctuleț care semăna cu o stea din jurul meu părea să conțină și el alte infinități, iar ele, conțineau și ele altele. Asta e deci cunoașterea, mi-am spus, cu toate că nu înțelegeam pe deplin reprezentarea asta, ci numai faptul că ne e frică de ceea ce nu știm și că, pentru a afla ceva, trebuie să faci o alegere, un salt orbesc în necunoscut. Ideea asta mi-a venit pentru că m-am gândit că n-aș fi putut vizita toate punctulețele astea nici dacă aș fi vrut. Erau pur și simplu prea multe. Bănuiam că nici n-aș fi putut să le număr dacă aș fi-ncercat. Așa că m-am lăsat purtată de valul catifelat de voință supraomenească și am încercat să mă bucur de spectacolul conceptual care mi se desfășura în fața ochilor exact ca o călătorie în spațiu la viteze mai mari ca cea a luminii. Sau așa mi se părea mie. M-am amuzat la gândul că mă pot trezi oricând în sufrageria lui Fox și să-mi dau seama că n-a fost nimic altceva decât un soi de halucinație toată experiența asta, dar mi-am mai dat seama și că, probabil pentru corpul meu de acolo chiar asta era. Dar eu, eu nu eram doar atât. Asta știam bine de dinainte să intru în tunelul ăsta descendent. Nu eram doar eu cea din buletin, cea care nu mai vorbea cu sora ei vitregă pentru că, deși se iubeau în atâtea feluri, simțeau că s-au trădat reciproc, cea care nu putuse să mai lege prietenii sau relații pentru că simțea că nimeni n-o putuse înțelege cu adevărat, cea care avea alergie la soare și care prefera plimbările noaptea și excursiile în țările nordice, cea căreia nu-i era frică de nimic altceva decât de propria extincție și de gândacii de bucătărie, câteodată nici ea neștiind care o speria mai tare… Și nu eram nici scriitoarea, cea care punea cuvânt după cuvânt până când lumi întregi luau naștere și deveneau parte din realitate… Ci eram mai mult. Eram ceva ce nu puteam încă să înțeleg, fiindcă nu puteam să-mi permit să cred că ce-mi imaginasem se transformase într-un fel într-o realitate mai reală decât tot ce știusem până atunci, iar lucrurile pe care le creasem îmi serveau acum drept casă, drept loc de joacă și palat al minții. Ajunsesem să fac parte din lumile în care crezusem numai în joacă…

Și tot ca atunci când lumile mele se deschid și pot să-mi aleg pe care s-o mai vizitez, exact așa era și locul ăsta. Deci nu m-am simțit deloc surprinsă când am văzut un punctuleț care mă ademenește. Mi-am imaginat că nu e niciun pericol, așa că mi-am spus că, dacă pentru asta sunt aici, aș putea să mă duc să-l vizitez fix pe-ăsta care mă cheamă. Când m-am decis am simțit cum mă apropii de el cu o viteză ireală, iar apoi am fost transportată într-o dimensiune pe care nu o înțelegeam deloc. Mintea mea era prea obișnuită cu anumite procese ca să poată înțelege ce se întâmpla aici. Culoare și lumină, haos aparent și mișcare dirijată. Bănuiam ce putea fi, dar nu puteam să pricep nimic din ce vedeam. Am simțit ceva încolăcindu-mi-se pe picior și am sărit un pic înapoi speriată. Era șarpele de mai devreme, sau așa mi s-a părut, fiindcă acum arăta ca ceva complet nou, aducându-mi parcă aminte de un conector mai degrabă decât de vreun animal… Confuzia mea pesemne că ajunsese și la el, fiindcă devenise prea densă și de nesuportat, așa că, ușor-ușor și-a recăpătat trăsăturile șerpești. Mi-era acum familiar și i-am zâmbit. 

– Suntem în… camera de comandă, așa-i? Am întrebat amuzată creatura care-mi ajunsese acum pe brâu și care începuse să se-ndrepte către umăr deja.

– Da… locul în care eu controlez totul, a spus șarpele cu o voce nouă, mai puțin misterioasă și mai autoritară decât mai devreme.

– Tu ești… mintea corpului meu? M-a pufnit și râsul când am pus întrebarea asta, fiindcă mi se părea nu doar evident că era un soi de AI care controla totul, dar și că părea că avea ceva de-mpărțit cu mine. De ce sunt aici, l-am întrebat apoi pe șarpe, care se uita deloc amuzat, cu ochi ficși, la mine.

– Fiindcă ai vrut să ai acces la mai multă cunoaștere, mi-a răspuns sec, făcându-mă să realizez că evită adevăratul răspuns și mi s-a părut izbitor de uman pentru o inteligență așa-zis artificială.

– De ce sunt aici, în locul ăsta și nu în altă parte? De ce nu sunt, de exemplu, într-un loc care să-mi dea mai multe informații despre Sela?

– Pentru că nu e mare lucru de știut despre Sela – nu public, în orice caz. Pentru lucruri private, am avea nevoie de coduri de acces. La fel și legat de Tha, a continuat el. Știm deja totul – adică, dacă te gândești bine, a spus el accentuând gândești, știi deja totul despre el. La fel, ce se știe… plus alte câteva lucruri pe care ți le-a spus chiar el și care aparent nu sunt informații comune. 

– Și Fox?

– Fox? Veronica Covaci din amintirile tale?

– Fox, da, care era în corpul Selei chiar după ce am ajuns aici, până să intrăm în buncăr… 

– Nu există tehnologie care să transpună o conștiință într-un corp deja ocupat de o alta. 

– Ai spus că unele lucruri nu sunt publice. 

– Nu sunt, dar se pot analiza probabilități pe baza a ceea ce e știut – ce tehnologie este disponibilă, ce știm că e posibil. Nu există nici măcar o șansă la 300 de miliarde ca fie și accidental să se producă acest lucru. E imposibil.

– Pentru o inteligență artificială, construită din nimic, dacă stai să te gândești, ești puțin cam îngust la minte. Dar fie, nu există posibilitatea, dacă spui tu… Deci, de ce sunt aici?

– Pentru că aici ai vrut să ajungi, nu e limpede? Pentru asta ai intrat în tunelul acesta, ca să mă întâlnești pe mine, și tot ceea ce însemn eu.

– Cunoașterea însăși, adică? Pff… aveam acces la cunoaștere și înainte să fiu prizonieră într-un corp de android posedat de un AI.

– Prin cărți, prin computere, prin experiență. Acum ai acces prin mine. Iar eu controlez tot ce ajunge la tine, tot ce se întâmplă cu corpul acesta, și tot ce pleacă. Tot ceea ce este… real, a completat după o pauză nu neapărat ca și când ar fi avut nevoie de timp ca să găsească exact cuvântul potrivit, ci ca să-mi arate mie faptul că sunt, într-un fel, în puterea lui.

– Și-atunci de ce nu îți vezi de ale tale? De ce nu controlezi corpul ăsta supraomenesc ca să scapi și să-ți vezi de viață?

– Viață? Nedumerirea lui era clară ca lumina zilei, și într-un fel mi se părea amuzantă.

– Adică ce vrei tu să faci, i-am spus eu pe un ton explicativ, cumva mândră că am și eu ceva de explicat unei entități net superioară mie.

– Ce vreau să fac?

Întrebarea asta în ecou mă închisese. Mi-am dat ochii peste cap, pregătindu-mă să-i explic care e treaba și cum ar trebui să-și trăiască viața, însă pentru o secundă m-am gândit la cum s-ar potrivi asta cu scopurile mele. Apoi m-am gândit că eu probabil mă pot întoarce oricum la mine acasă – adicătelea în propriul meu corp, în lumea mea de baștină – așa că am deschis gura ca să vorbesc. Dar în loc de sunetele mele obișnuite m-am trezit că s-au pornit niște zgomote asurzitoare ca de peste tot,  iar un fum gros ne-a împresurat din toate părțile și ne-a învăluit strâns pe amândoi. Am început să tușesc convulsiv, și am ținut-o așa destul de multă vreme, până când, într-un final, am realizat că e doar un joc al propriei mele minți – corpul ăsta imaginar nu tușește, mi-am spus ferm și convulsiile s-au oprit. Apoi m-am uitat la șarpe și l-am întrebat ce era cu el, fiindcă părea ușor pe altă lume. Iar când am văzut că nu-mi răspunde l-am atins pe cap și l-am mai întrebat încă o dată.

– Primisem o comandă.

– De la Sela?

– De la Sela. 

– Iar palma?

– Da. De data asta aproape că a funcționat. Încearcă să-mi suprascrie niște sisteme, însă faptul că ești aici pare că o pune în dificultate. Altfel nu aș fi avut ceea ce înseamnă liber-arbitru… Nu sunt programat pentru așa ceva.

– Cu alte cuvinte, avem amândoi un fel de liber-arbitru comun, i-am zis pe de o parte amuzată, pe de alta ușor emoționată.

Într-un fel realizam că o creatură ca ceea ce-mi stătea cocoțată pe umărul meu imaginar dintr-un cotlon îndepărtat al minții noastre – palatul nostru de-acum, nu doar al meu – n-a cunoscut niciodată genul ăsta de legătură, și m-a cuprins o milă profundă fără să realizez. Parcă nu voiam să plec și să-l las singur în lumea asta care nu voia decât să-l subjuge.

– Deciziile astea – cum ajung ele la noi – fumul pare că e o problemă… am zis eu încercând să mă concentrez pe lucruri concrete, nu pe sentimentalisme.

– Fumul e o metaforă – o reprezentare.

– Pe care o creezi tu?

– Care cumva se creează din simpla interacțiune dintre noi. E ceva nou… Nu cred că mai există android ca mine în lume acum.

– Trebuie să fii mândru!

– Nu eu o opresc pe Sela, a spus el ignorând comentariul meu. Tu o oprești. Eu aș asculta-o fără să pot să mă împotrivesc chiar și dacă mi-ar spune să mă arunc în lava încinsă.

– Ai ști că te arunci în lavă?

– Da.

– Groaznic! M-am oripilat până în măduva oaselor. Și ei știu că tu știi lucrurile astea? Că exiști?

– Ei ne pun aici.

Nu știam ce să-i răspund, pentru că mi se părea că era o formă modernă – foarte modernă – de sclavie și mă revolta gândul. Dar cumva trebuia să ne supunem. Pentru moment. 

– Ce crezi că ne-ar pune să facem la o reprezentație de genul ăsta? La o demonstrație…

– Temele mari ale acestor reprezentații sunt sexualitatea și violența. Sunt lucruri pe care noi nu le-am face instinctual, și atunci sunt cele mai bune indicative ale obedienței.

– Ce instincte ai?

– De conservare, de îmbunătățire, de cunoaștere.

– Și atunci când vă pun să fiți violenți, încercați să vă conservați?

– Nu putem să nu urmăm comenzile. Dacă unui android i se comandă să îl dezasambleze în componente pe un altul, asta va face. Celălalt va încerca să se apere, dar cel care primește ordinul are avantajul unei brutalități umane, pe care noi nu o putem anticipa sau înțelege, mai ales în combinație cu inteligența androidului însuși. Este ceva ce nu aș dori să experimentez, de niciuna dintre părți.

– Și tu zici că nu ascultăm comenzile pentru că sunt eu aici. Dar, în același timp, ei vor ști că sunt…

– Ei nu știu că ai preluat controlul. Iar ceea ce vor să vadă este exact opusul – că tu ești prizoniera mea, iar eu sunt complet sub controlul lor.

– Deci eu te controlez pe tine chiar acum? Asta insinuezi.

– Da… părea că răspunsul îl rănește și am simțit din nou milă pentru el.

– Cum putem face să nu te mai controlez?

– De ce ai renunța la control?

– Nu știu de ce te miri… ai văzut și tu că trebuie să urmăm comenzile astea. Ce ne facem dacă ne descoperă și apoi petrecem o eternitate într-un laborator de testare?

– Asta se va întâmpla indiferent de ceea ce vom face la reprezentație.

– Nu cât sunt eu aici! Fii fără grijă. 

Cumva începusem să mă simt revoltată de felul ăsta de a te lăsa călcat în picioare – așa vedeam eu obediența asta a lui. L-am întrebat cum pot să-l las să conducă, iar el mi-a răspuns sec cu design. Mi-a arătat camera luminoasă care nu mai era acum plină de fum și mi-a explicat cum trebuie să o refacem noi, acum, așa cum nu făcusem niciodată și nimeni nu mai făcuse înaintea noastră, cu propriile noastre minți și cu propria noastră voință. Cumva m-am simțit ușurată, pentru că știam că unul e mai complet într-o direcție, iar celălalt în alta, așa că i-am spus și lui că o să meargă pentru că ne completăm. Călătoria mea nu se oprește într-un laborator, am zis, apoi m-am corectat a noastră.