CZS-Capitolul 13

Camera în care ne-a condus Andreea Apostol era un fel de birou-atelier cu geamuri mari în dreapta, în fața cărora trona o pânză imensă înconjurată de vopsele, de pensule, de bureți și de cârpe, de tot felul de mici obiecte nedeslușite în amalgamarea lor haotică. Filip s-a apropiat de pictură, în timp ce Ofelia și M s-au așezat pe cele două scaune din fața biroului, dar numai după ce le-am făcut semn că stau foarte bine în picioare. Andreea s-a așezat în scaunul din spatele biroului și-a închis laptopul și a împins monitorul argintiu mai la dreapta, ca să poată să se vadă cu Ofelia și cu M. Din când în când îmi arunca o privire furișă, ca și când i-ar fi fost rușine să se uite la mine, lucru care mă amuza și care îmi dădea un impuls de a o tachina, de a mă juca cu ea. N-am făcut asta, totuși. M-am sprijinit de tocul ușii și i-am lăsat să se obișnuiască cu senzația de a fi priviți.

Conversația a început greoi, stângaci, parcă toți cei implicați uitaseră cum să fie ei înșiși. Senzațiile lor de anxietate și de disconfort începuseră să mă obosească. Am început să le blochez emoțiile, lucru care mi-a ieșit mai bine și mai ușor decât mă așteptam.

Filip se apropiase și el de birou, nevrând să se simtă exclus.

Chiar când părea că ne găsiserăm locurile, Andreea s-a ridicat brusc și s-a dus la un automat micuț, cochet, negru cu roșu și strălucind a nou, și a pus o capsulă de aluminiu în el, mutând conversația pe ce vrem să bem. Într-un fel mă simțeam ușor iritată de tărăgănarea asta, dar în altul mă distra să îi văd cum se foiesc, evitând complet fără sens subiectul care ne interesa pe toți.

M mi-a aruncat o privire peste cana aburindă pe care tocmai i-o dăduse Andreea și imediat a trecut la subiect:

– De unde știai că o să venim?

– Știam că orice referire la A doua casă v-ar fi trezit interesul. Așa că am muncit ani de zile ca să fac galeria asta cât mai cunoscută. 

– Dar de unde știai că… suntem aici…?

– Cred că și mai important, a intervenit Ofelia uitându-se la M, este de unde știe de A doua casă?

– E poveste lungă. Am vise despre A doua casă de când mă știu. Multe dintre ele apăreau când eram obosită, copleșită de schimbările din viața mea. Vedeți voi, părinții mei naturali au murit când aveam doi ani și jumătate. Apoi am rămas în grija bunicii, mama tatălui meu, dar apoi a murit și ea și am ajuns la o mătușă de-a doua. Ea a încercat să mă crească, dar avea trei copii și locuia într-un ghetou, așa că la scurt timp protecția copilului m-a luat și m-a trimis la un centru de plasament. Aparent eram un copil frumos, cuminte și păream și inteligentă, așa că n-a fost greu să îmi găsesc noi părinți. Îmi cer scuze, pare că vorbesc complet aiurea, dar e important. De fiecare dată când avea loc o schimbare de genul ăsta aveam niște coșmaruri foarte intense, pe care nu puteam să le înțeleg. O dată, când eram în clasa întâi m-am trezit în mijlocul unei mări de lavă. Altă dată, eram aruncată în spațiul negru și gol. După o vreme, noii părinți au spus că nu mai pot să facă față, așa că m-au trimis înapoi la casa de copii. Povestea s-a repetat de câteva ori…

– Îmi pare rău, a spus Ofelia, parcă vrând să rupă liniștea apăsătoare.

– În orice caz, părinții mei, cei care m-au acceptat cum sunt și care m-au crescut, m-au ajutat mult să înțeleg ce visam și să trec peste senzația de groază. Iar într-o zi am ațipit la prânz, îi așteptam pe ai mei să se întoarcă de la serviciu și să mergem în oraș, voiau să îmi cumpere un halat nou pentru ora de chimie. Îmi amintesc bine pentru că a fost un moment care ne-a schimbat viața. Am visat o ușă imensă făcută parcă din toți copacii lumii adunați cu toții împreună, copaci vii, mai vii decât orice plantă pe care am văzut-o vreodată. Copaci care erau cu toții deopotrivă departe și aproape de mine și care păreau aici și acolo în același timp. 

– Mă duce cu gândul la copacii din Pădurea Neagră a Morții, a spus M aproape în șoaptă.

– Poate că există o legătură, a spus Andreea, dar pentru mine n-a fost decât o poartă către o altă lume. Odată deschisă nu am mai revăzut-o. 

– Cum ai reușit să o deschizi? 

– Inițial mi-a fost teamă, dar încetul cu încetul am realizat că vreau să văd ce se poate afla în spatele unei uși atât de departe de puterea mea de înțelegere. Nu știu dacă a fost curiozitatea, sau poate o legătură care transcede timpul și spațiul, dar tot ce știu este că mi-am dorit să trec dincolo. Așa că am atins una dintre crengile care erau mai aproape de mine și apoi m-am apropiat și mai mult, și mai mult, până când simțeam că mă contopesc cu ea, că însăși realitatea se schimbă. Și apoi am deschis ochii. Credeam că m-am trezit din vis și, pentru prima dată chiar îmi părea rău că un vis se terminase și că mă trezisem. Dar când m-am dezmeticit puțin am realizat că nu eram acasă. 

– Unde erai? Filip era pe marginea scaunului, curios și aproape invidios.

– Trecusem dincolo. Eram pe o masă de ceremonii din turnul cu lalele, iar deasupra capului meu, prin geamul imens puteam vedea A doua casă apărând și dispărând, ca și cum aș fi fost într-un carusel. Atunci când am văzut prima preoteasă conexiunea s-a rupt și am fost smulsă înapoi în realitatea mea. Părinții mei erau lângă mine pe canapea. Îngrijorați pentru că nu reușeau să mă trezească se întrebau dacă să sune la salvare. Aparent dormisem o zi și o noapte fără să mă mișc. Într-adevăr corpul meu se simțea îngrozitor. Mă simțeam ca și cum m-aș fi trezit dintr-un soi de transă. Ceea ce și fusese de altfel. Spre deosebire de alți… oameni, părinții mei au fost înțelegători și au încercat împreună cu mine să vadă ce era cu transele astea. Am încercat tot felul de metode ca să descoperim despre ce e vorba și de unde veneau lucrurile astea. Cu timpul am și reușit. Cu multă meditație, cu multă terapie, am început să înțeleg unde mă duc, și cum pot să fac asta atunci când vreau eu. Treptat am început să cutreier lumea aia în corpul uneia dintre cele mai puternice preotese.

– Fiiuea? A întrebat M instinctiv, regretând aproape imediat.

– Sela, a răspuns Andreea. 

– Sela? Interesant. 

Mi se părea interesant pentru că Sela era una dintre preotesele care mă vizitau și care îmi cereau sfatul adeseori, însă niciodată nu îmi spusese că formase o legătură cu un transcedental. Să fi fost oare formată legătura după ce dispărusem eu?

– Asta nu explică de ce ai făcut atâta efort să ne găsești, a spus Ofelia și m-a scos din gândurile mele.

– Odată ajunsă dincolo am început să înțeleg ce se întâmplă, și ce grav era faptul că zeii dispăruseră. Planeta era acum expusă la toate acele pericole pe care zeii înșiși le țineau la distanță. Mereu mi s-a părut bizar că o planetă întreagă pe care zeii își duceau viața și care erau cât se poate de reali uitase practic ce rol aveau ei în lumea asta. Presupun că unele lucruri sunt luate de bune, indiferent dacă vorbim de ceva normal sau de niște ființe atotputernice. 

A ridicat din umeri ca și când toate astea erau lucruri cât se poate de normale, apoi ne-a povestit cum a aflat încetul cu încetul despre cum era orânduită lumea de dincolo, ce minuni existau, cum arăta lumea asta și ce frumusețe extraordinară putea să experimenteze doar închizând ochii. Îi puteam simți senzația de nostalgie a lui M și curiozitatea avidă a lui Filip și chiar a Ofeliei, așa că i-am lăsat să povestească despre asta zeci de minute în șir. Cred că îmi făcea și mie plăcere. Mai ales când simțeam dragostea Andreei, a lui M și chiar, într-o oarecare măsură, cea a Selei pentru lumea pe care eu o făurisem cel puțin parțial. Simțeam ceva ce nu credeam că mai era posibil. Mândrie. Mândrie că am putut să creez o lume care să poată inspira atâtea sentimente frumoase. Și-apoi au venit și lucrurile rele. Faptul că planeta și locuitorii ei sufereau năpraznic lipsa noastră. Faptul că niște oameni proști crezuseră că zeii nu mai au un rol în lume și infatuarea noastră ne duseseră aproape pe toți pe un drum al pieirii. Frații mei muriseră și aparent si milioane de oameni. Și se preconiza ceva mult mai grav de-atât. Simțeam o apăsare puternică în piept. Simțeam tristețe și panică. Simțeam furie amalgamată cu vină. Aș fi putut să previn asta, mi-am spus iar și iar.

– Apoi, a răsunat glasul Andreei parcă într-o tonalitate diferită, nouă. Apoi am auzit de la o prietenă despre blocul ars. Nu părea a fi un inceniu tipic. Mulți îl descriau ca și când o lumină puternică apăruse și de-abia apoi începuseră mici incendii la diferite etaje. Mi s-a parut ciudat, așa că atunci când am avut ocazia am trecut pe acolo. Eram curioasă. Iar când am ajuns în față și m-am uitat în sus am văzut ceva ce n-o să pot niciodată să uit.

A urmat o liniște, iar Filip nu s-a putut abține de la a o grăbi să le spună ce a văzut.

– Am văzut urma pe care culoarul către celălalt univers o lăsase atunci când se deschisese. Știam că pe acolo trecuse cineva din universul Selei. Am fugit acasă într-un suflet și am încercat să mă conectez cu celălalt univers. Sigur, eram atât de agitată că mi-ar fi fost imposibil să transced, dacă nu ar fi fost mama și tata acolo să mă liniștească. Odată ajunsă dincolo am vorbit cu preotesele și am realizat că exista o conexiune între lumile noastre. Alta decât credeam inițial. Așa că am început să ne întrebăm dacă nu cumva era o legătură de-a zeilor. Era prea distinctă urma pentru a fi fost ceva lăsat de un transcedental ca mine. Cu timpul, când situația s-a înrăutățit, preotesele m-au rugat să las un mesaj, așa că am făcut galeria de artă, și tot ceea ce ține de ea și am lăsat câte un flyer acolo, de fiecare dată când aveam o nouă deschidere. Ani și ani de zile. Iar acum ați apărut în sfârșit. 

– Știi cine suntem? a întrebat M.

– Ea e Reeza… S-a uitat la mine cu o ușoară teamă. Nu de mine, ci parcă i-ar fi fost frică să nu dispar în neant și să mă dovedesc a fi doar parte dintr-un vis. Era pentru prima dată când lumea din visul ei se manifesta ea însăși, fără jumătăți de măsură, în realitate. Iar asta, în sine, i se părea de necrezut.

– Iar tu, a continuat ea dupa un moment, uitându-se la M. Tu ești preotul legendar al Reezei. Unicul, de altfel.

M a chicotit puțin. Sigur, doar mie mi se putea părea adorabil. În ochii celorlalți era aproape și el ca un zeu. Andreea îl vedea aproape ca pe mine, cu o aură din altă lume.

– Întrebarea este, a spus M, de ce ne-ai chemat aici? Povestea e interesantă. Veștile de dincolo îmi sunt de neprețuit. Dar nu pot să cred că ai fi făcut atâta efort doar ca să ne auzim la povești. 

– Cred că am o soluție pentru a o salva pe Reeza. Cea prinsă aici si cea prinsă dincolo, încă în buncărul atomic.