CZS-Capitolul 12

Câteva zeci de minute mai târziu un oraș începuse să se contureze, umplând tot orizontul. Sticla lui strălucitoare se prelingea în jos în marea de lavă care, la rândul ei, lingea cu limbi de foc panorama îndepărtată. Întunericul înstelat mărea farmecul spectacolului de lumini tremurătoare. 

Dincolo n-aș mai fi contenit cu instantaneele, și probabil că n-aș fi fost singura; ar fi fost sute – mii de oameni ca mine. Sela și Tha își vedeau în continuare de gândurile lor, privind în depărtare absenți, neimpresionați de orașul din fața lor pe care probabil îl mai văzuseră de zeci de ori înainte. 

Sela era impresionată mai degrabă de faptul că orașul ăsta în paragină îmi putea evoca atâta admirație. Dar eu nu vedeam paragină, ci doar sticlă neagră și foc și stele reflectate, multiplicate în suprafețele netede și neîntrerupte ca niște ecrane de telefon gigant, gata să se aprindă și să lumineze noaptea cu milioane de culori. Pe măsură ce ne-am apropiat, au început să se vadă și luminile artificiale ale orașului, care erau de o subtilitate surprinzătoare, lăsând restul lumii cufundat într-o atmosferă ușor roșiatică, ce se prelingea din marea de deasupra căreia veniserăm și noi. Într-un fel locul mi se părea straniu și întunecos. În altul călduros și intim. 

Când am intrat în sfârșit pe străzile orașului am realizat că era o versiune mult mai futuristă a unei zone de clădiri de birouri, de zgârie-nori din sticlă și oțel, pe care îi vezi atingând cerul cu lejeritate în marile orașe ale Pământului. Aici, însă, cadrele de oțel nu se mai vedeau deloc, ba chiar niciun fel de altă linie clară ce ar fi putut sugera o îmbinare, un loc în care se termină o bucată de sticlă și începe următoarea. Numai o singură suprafață lină, neîntreruptă, ieșea din pământ și urca până sus, sus de tot, sute de metri deasupra solului, căpătând în urcarea sa o formă distinctă care îmi aducea aminte de forma ușor conică a coșurilor de fum.

– Și astea tot de Reeza sunt făcute? Am întrebat fără să mă aștept cu adevărat la un răspuns. 

– Nu, s-a grăbit Tha să îmi explice, Reeza și ceilalți zei nu s-au implicat prea mult. Mai degrabă ne-au lăsat să ne vedem de ale noastre, iar ei și-au văzut de ale lor, băgându-și din când în când coada pe ici pe colo stricând sau reparând ceva, după felul fiecăruia. Dar de-abia de curând am realizat ce au făcut cu adevărat zeii pentru noi…

Vocea lui s-a pierdut ușor, iar Sela a întors capul spre el, mustrându-l cu privirea, ca și când ceea ce ar fi spus ar fi fost grav, grav de tot. Am văzut imediat pe ecran câteva setări schimbate, câteva sisteme dezactivate, înainte să îi aud și răspunsul.

– De-asta am nevoie de tine. De voi, de fapt… suntem într-un punct în care, dacă nu facem ceva, dacă nu o găsim pe Reeza sau pe ceilalți zei, nu vor mai exista toate lucrurile astea, toate minunățiile de care noi ne bucurăm și care credem că vin de la natură.

– Adică? 

– Adică planeta asta nu putea să susțină viața, dar cumva aici am ajuns. Istoria noastră cea mai veche vorbește de un dublu descălecat. Un zeu de mână cu un om au coborât pe pământul ăsta cu câteva mii de ani înaintea noastră și au făcut o grădină. Zeul era energia vie din care omul își trăgea seva și care apoi crea plantă cu plantă amintindu-și cum erau ele pe pământul ei originar. În final, totuși, dragostea n-a fost destul, așa că într-o zi a ieșit din sera pe care i-o construise cu grijă iubita sa, și-a dat medalionul jos, și s-a transformat în praf.

– Vorbești de balada Reezei, a spus Tha cu o voce joasă.

– Iar al doilea descălecat? am întrebat eu.

– Al doilea a fost cel al anticilor, strămoșii noștri. Au venit cu două nave, ultimele care au supraviețuit dintr-o flotă de 12, și care au găsit numai din întâmplare sistemul ăsta solar. Când au intrat pe orbită și-au dat seama că navele nu vor mai avea cum să-și mai ia zborul, odată ajunse la sol. Așa că una a rămas în orbită, iar cealaltă a coborât pe planetă. Ajunși aici n-au găsit decât lavă și o atmosferă prea firavă pentru nevoile noastre. O atmosferă care nu fusese susținută de nimic altceva decât de mica seră a Reezei. Dar nu era de ajuns. Și nici n-ar fi avut cum să fie…

– Dar au reușit până la urmă, am spus eu, dorindu-mi să povestească mai departe, plăcându-mi atmosfera asta de gura sobei, îmbrăcată într-un cocon de magie de orașul în care ne reflectam acum ca un animal rănit.

– Povestea exactă nu e știută decât de câțiva. Sunt sigură că nici Tha n-a mai auzit-o până acum… poate doar zvonuri, legende, povești de adormit copiii. Istoria pe care am citit-o eu, și pe care mi-a spus-o chiar Sela – cea după care m-au numit părinții mei, marea preoteasă din Turnul cu Lalele, nu e știută de mulți.

– Turnul cu Lalele? Am întrebat eu nedumerită, vrând totuși să țin pasul cu povestea și să profit cât mai mult de dorința ei ușor surprinzătoare de a ne împărtăși lucrurile astea.

– Da, Turnul cu Lalele… A spus Tha cu un entuziasm aproape copilăresc. O frumusețe… l-am văzut numai în holograme. E, de fapt, un soi de satelit artificial al planetei noastre. La țară se crede că acolo încă mai locuiesc antici.

– De fapt, a continuat Sela, satelitul ăsta a fost la început chiar nava de care vorbeam mai devreme, cea care rămăsese pe orbită la al doilea descălecat. Cei de jos au suferit niște morți destul de rapide, neavând resursele necesare pentru a întemeia o colonie adevărată, și nici de a urca înapoi în orbită. Cei rămași sus au început să se gândească la un plan, cu toate că nici ei nu mai aveau resurse și nici nu mai erau la fel de antrenați ca părinții sau ca bunicii lor, poate tocmai pentru că celelalte generații își pierduseră speranța. Ceea ce e important e că au reînceput să studieze cu forțe noi, ambiționați de posibila salvare de dedesubt, dar și de dorința de a-și salva semenii, care erau deja prinși acolo și care mureau cu o viteză amețitoare. Cu datele strânse la sol, cu noile cunoștințe și cu o nouă ambiție, au început să facă modificări genetice nu doar pe plante, ci și pe oameni: dacă voiau să trăiască acolo, poate era mai ușor să se schimbe ei, decât să adapteze planeta la nevoile lor. Așa că fiecare nou bebeluș avea ochi noi care să poată rezista la o lumină mult mai puternică decât a soarelui pe care erau adaptați să-l vadă, o piele pe care o simplă apă clocotită n-ar mai fi ars-o, și un schelet mai robust, care să poată să îndure gravitația mai puternică, dar și cine știe ce multe alte modificări… Ceea ce n-au putut modifica a fost nevoia de oxigen. Așa că la asta lucrau biologii. Au făcut sute de tipuri de plante noi care ar fi produs mai mult oxigen și care ar fi ajutat la primul pas către terra-formare. Dar chiar și cele mai optimiste calcule preziceau terra-formarea pe calea asta în 100-150 de ani, ani pe care nici cei de jos nici cei de sus nu-i aveau. Toată lumea muncea zi și noapte, căuta, descoperea. Minți geniale, cu informații strânse de-a lungul a milenii. Când au fost gata plantele, copiii aveau deja o vârstă suficient de mare cât să-și poată purta de grijă, așa că i-au îmbrăcat cu niște costume spațiale nou-nouțe, făcute pentru a rezista exact la condițiile de aici i-au pus într-o capsulă – ultima, de altfel, și au așteptat o minune. Jos, în arșița necruțătoare, copiii creșteau, se adaptau și aveau grijă de cei care erau acum îmbătrâniți prematur și mai toți pe moarte. Viața era un chin. Moartea era din ce în ce mai întâlnită. Nașterile aproape că încetaseră cu totul. Și-atunci a venit Reeza. 

Sela părea cuprinsă de o emoție ciudată care m-a făcut să mi-o imaginez citind istoria originilor neamului ei și a greutăților lor, și lacrimile pe care le-a vărsat pentru fiecare erou al umanității. 

– A venit chiar când era mai multă nevoie de ea: jos nu mai rămăseseră decât copiii, a continuat Sela, care de-abia supraviețuiau și care nu puteau să ajute cu mare lucru, în lipsa unei educații. Iar sus mai erau numai câteva sute de oameni, majoritatea bătrâni, bolnavi, obosiți. Toți cei care erau în viață când s-a întrupat Reeza pe nava lor povestesc minunăția naturii pe care au văzut-o aproape la fel: ca și cum Dumnezeu ar fi deschis cerurile și ar fi ieșit de acolo însoțit de cântece, de speranță și de viață. Așa o văzuseră – o frumusețe strălucitoare ca un soare, și cu o energie salvatoare. S-a uitat nedumerită la ei și i-a întrebat de ce suferă atât de năpraznic. Iar ei și-au spus oful cu lacrimi mari de deznădejde și de neputință, crezând că muriseră și că ajunseseră la judecata de apoi a primilor zei, în care mulți încă mai credeau atunci. Când au văzut că Reeza nu era o fantasmă, sau un zeu al nepăsării, ci o forță a naturii, i-au cerut nu tinerețe sau viață veșnică, ci o casă în care să-și poată continua munca de cercetare, pentru că voiau să-și vadă copiii pe care îi trimiseseră jos și a căror soartă o deplângeau cu patos. Reeza a ascultat și apoi a plecat fără să spună un cuvânt. Disperarea a crescut. Unii au scris ce au văzut, apoi și-au curmat viețile, crezând că zeii s-au arătat numai ca să le spună că sunt blestemați. Dar Reeza s-a întors. Și a adus cu ea un asteroid pe care l-a pus pe aceeași orbită și pe care l-a legat în final de nava lor, unindu-i cu totul. În centru a pus un mic cristal de energie vie, care și-a construit el însuși canale prin tot asteroidul, arătându-le parcă pe unde să foreze. Iar oamenii au început atunci să construiască un nou palat al antichității, primul și ultimul de felul acela.

Apoi, istoria spune că Reeza și-a desfăcut palma. În mijlocul ei stătea un lăstar peste care a suflat prelung. Lăstarul a început să crească, iar ea l-a plantat în exteriorul asteroidului. Mici tubulețe străpungeau asteroidul, aducând dinăuntru dioxid de carbon și ducând înapoi oxigen. Oamenii i-au mulțumit, dar dându-și seama de puterea ei și de minunea copacului, i-au cerut Reezei să mai facă încă unul, de data asta pe planeta de dedesubt, ca să ajute la procesul de tera-formare pe care ei deja îl începuseră cu aproape 3 decade în urmă. Și-apoi Reeza a plecat, iar oamenii și-au văzut de viață, cercetând, inovând, recăpătându-și suflul, speranța.

Dincolo copiii se făcuseră adulți, mai obișnuiți cu viața dură, ieșind adeseori să exploreze planeta și să se ocupe de grădinile din ce în ce mai numeroase, dar nici măcar aproape de sutele de mii de care aveau nevoie. Ei vedeau acum viața altfel – fără cunoștințe prea multe își vedeau de treabă și nu-și blestemau decât din când în când existența, uitându-se în sus, unde știau că s-ar putea afla cei care le dăduseră viață, care îi trimiseseră pe planeta asta inospitalieră, și care poate că nici nu mai trăiau. Ei aveau un alt soi de povești, mai triste, mai dure. Nava lor devenise aproape nefuncțională, având numai rol de adăpost, cu timpul fiind aproape complet acoperită de un strat gros de praf roșiatic. Reeza le plantase copacul identic cu celălalt chiar lângă navă. N-a mai fost văzută până când, ani mai târziu a venit cu forțe reînnoite, strălucitoare. Cu o suită de alți zei care, ca și ea, luaseră forme umane. Cu toții erau impresionați cum o mână de oameni era pierdută pentru totdeauna în singurătatea tristă și dură a spațiului nepropice pentru viață. Iar reușita lor li s-a părut așa de frumoasă și de mândră, că au simțit nevoia de a-i ajuta. Așa că fiecare dintre ei a contribuit cu ceva pentru ca planeta de-acum a noastră să poată să ne dea, la rândul ei, viață. 6 zei au început să facă oxigen, au făcut să apară copaci și plante de tot felul, toate cu frunze roșii și cu trunchiuri albastre sau verzi, nu cum erau cele pe care le făcuse Reeza sau pe care le aduseseră de acasă anticii. Alți 5 au făcut să crească munți și dealuri, care să dea umbra de care aveam atâta nevoie și noi și multe dintre plantele noastre, și au scos la suprafață izvoare clocotitoare, dar care ne izbăveau de sete. Dintre ei, trei zei au decis că vor să facă locul ăsta chiar mai bun, așa că primul și-a transformat energia într-o apă neagră, pe care a adunat-o într-un lac. Aduceți-vă aici morții și ei vor căpăta o viață nouă – și asta au făcut în loc să îi îngroape și, unul câte unul, a devenit un mic vlăstar care, mai târziu, s-a transformat într-un copac viu, mai viu decât ceilalți, putând să comunice prin ușoare unduiri ale crengilor și fremătări ale frunzelor. Se conectau între ei cu niște mici terminații luminoase. 

– Pădurea Neagră a Morții, a spus Tha aproape în șoaptă. 

– Al doilea zeu s-a uitat la oamenii din fața lui și a văzut pe chipul lor suferință, sfârșire prematură, răni și chinuri fizice, așa că s-a dus lângă copacul cu lalele al Reezei, acum înalt de câteva zeci de metri, și, la umbra lui, a construit o fântână cu apă tămăduitoare. Oricine bea de acolo primea energie nouă, întinerindu-l, vindecându-l: Fântâna cu Apă Vie. Al treilea zeu s-a uitat în jurul lui și n-a văzut decât oameni și plante, așa că a luat o bucată de pământ, a udat-o în Fântâna cu Apă Vie, a modelat-o, și-apoi a suflat peste ea. Din ea a ieșit un animal maiestuos cu cap de pasăre, corp de felină, și cu o piele neagră, lucioasă, cu scânteieri de ametist, care se extindea pe niște cadre lungi și ușoare de os, în niște aripi uriașe și translucide: Onixul Cerului…

Pe fundalul de clădiri luminate discret, cu reclame aprinse pe suprafețele ca de oglindă neagră care îmi stăpâneau privirea, auzul și imaginația mi-erau captate numai de glasul nostalgic al Selei și de completările uneori pertinente ale lui Tha. Lumea aici, în universul ăsta frumos și artificial, nu părea să aibă nevoie să fie salvată. Totul părea într-o armonie perfectă, natura răsfrângându-se acum, timid ce-i drept, în coloanele mari de sticlă, strigând că am câștigat, că viața, oricât de grea, poate fi făcută cel puțin mai frumoasă prin artă și prin tehnologie. De câte ori eram uimită de ceva, Sela îmi reamintea că nu suntem decât pe niște drumuri lăturalnice. Păstrează-ți entuziasmul pentru ceva cu adevărat măreț, îmi spunea ea de câte ori părea că îmi pierdea atenția de la poveștile cu zei pe care ea le numea istorie. Mi-era într-un fel greu să diger toate informațiile pe care le auzeam – zei care făceau minuni, salvatori ai omenirii – pentru că mă lovisem de ele în atâtea feluri în viața mea și tot timpul spuse cu convingerea că sunt mai reale decât mine sau decât tine, încât nu mai puteam acum să le văd altfel decât ca pe un fel de religie. Iar războiul religios în care mi se părea că am nimerit mă obosea într-un fel, iar în altul îmi prevestea suferință și moarte. 

Când am ajuns într-un spațiu cu clădiri mai joase, aproape ca niște căsuțe, am putut vedea în depărtare adevăratul oraș: o panoramă de zgârie-nori mai măreți decât orice îmi puteam imagina eu, iar undeva spre mijlocul a ceea ce puteam vedea era o clădire care părea că plutește literalmente. M-am ridicat aproape complet din fotoliul meu – care încerca să se adapteze la noua poziție fără succes – și mi-am lipit fața de geamul unde vedeam imaginea. Tha m-a observat primul și a pufnit în râs. Apoi Sela, când m-a văzut, și-a făcut numărul de magie, iar clădirea apărea acum în toată splendoarea în fața noastră, noua panoramă înghițindu-ne cu totul. M-am așezat înapoi în fotoliu, simțindu-mă într-un fel umilită de propria mea prostie: nimic nu era transparent, totul era o proiecție a realității de afară. Știam asta, dar cumva percepția începe să-ți fie păcălită, distorsionată, și, dacă atunci când deschizi ușa vezi exact același lucru, începi să nu mai realizezi că ceea ce vezi e doar o filmare. Evident, paranoia mea m-a făcut să întreb: cum știi că nu are o eroare, că nu te minte… că nu te duce în cu totul și cu totul alt loc decât vrei tu?

– Bucură-te de priveliște, mi-a spus Sela, nu foarte impresionată de panica mea.

– Cum mă pot bucura de priveliște, dacă priveliștea e ceva ce pot vedea de oriunde… îmi pun un film cu clădirea asta și cam gata, am realizat exact același lucru. De unde știu că e reală și că nu e, de fapt, vreo reprezentare grafică, foarte frumoasă e drept, a unei clădiri normale, ca toate celelalte?

– Știu la ce te gândești… dar tehnologia asta e cât se poate de reală, de cinstită. Avem legi infailibile a căror încălcare se pedepsește cu moartea. Nu există hacking în lumea noastră, pentru că nu avem nevoie. Dar, ca să te convingi…

În câteva momente am intrat pe o străduță cu niște clădiri minuscule, aproape cât niște cuburi cu laturile de dimensiunea unui om normal, care nu păreau a fi decât un fel de intrare. Ne-am oprit complet, Sela a oprit toate luminile exceptând una, ca să nu fie prea copleșitor întunericul. Ușile s-au deschis, și am pășit pe asfaltul bizar de afară. Ca și pe pod, atmosfera părea uscată și fierbinte. Puteam simți o ușoară adiere din când în când, semn al furtunii care zdruncinase toată întinderea mării. Era târziu. Nici țipenie de om pe străzile aranjate, cu câte un copăcel ciudat (pesemne furtuna nu ajunsese până aici) la fiecare câțiva zeci de metri, vrând parcă să aducă puțină natură în conglomeratul de sticlă. Pașii ne erau înăbușiți de textura ușor elastică a șoselei line, fără ridicături sau adâncituri ca la noi. Materialul din care era făcut asfaltul, dacă pot să-i spun așa, îmi amintea mai degrabă de tatamiul japonez, decât de bitumul clasic de pe străzile noastre. Culoarea nu era însă nici verde, și nici gri, ci un fel de albastru-safir stins în lumina slabă și difuză dată chiar de clădiri, dar care părea a fi mai eficientă decât orice sistem de iluminat pe care îl văzusem până atunci. Copacii mignoni se vedeau perfect în lumina asta, și aveau scoarța de pe trunchi și de pe ramuri de un verde turcoaz, care uneori bătea spre culoarea smaraldului, și care spre extremități devenea ușor ușor roșiatic, până ce, la lăstarii cei mai noi puteai vedea un roșu rubiniu. Frunzele, erau atât de frumoase, rubinii pe partea de sus și argintii pe partea de dedesubt, încât mi s-au părut mai degrabă adevărate opere de artă, decât produse ale naturii. M-am apropiat fascinată de primul copac, întrebându-mă dacă era real, iar când i-am atins o frunză am simțit cum s-a retras cu un temurat. Îi era teamă. Mă gândisem să-i rup o frunzuliță sau două, să le iau cu mine, dar acum nu mă mai lăsa inima. Cum puteam să-i fac asta unui copăcel atât de viu. Mi-am retras mâna și, ca un fel de mulțumire, am simțit un parfum care îmi aducea aminte de orhidee și de mere coapte. 

– Ia uită-te acolo, mi-a spus Sela și mi-a arătat cu degetul direcția în care trebuia să ma uit, undeva în spate, și mult în sus. Când am întors capul am fost vrăjită cu totul: în depărtare, umplând locul de o splendoare maiestuoasă, plutea clădirea pe care o văzusem mai devreme. Părea mai degrabă să semene cu o versiune futuristă a unui templu roman, ce combina marmura și piatra cu cel mai iubit material al lumii ăsteia, sticla. O arhitectură frumoasă, curată, dar cu detalii dincolo de imaginile fanteziste pe care le mai văzusem în trecut prin cine știe ce album de artă digitală. Clădirea plutea pe o mare de nori, iar dedesubt nu părea a fi nimic. Arhitecții voiseră probabil să îi dea o notă de paradis dumnezeiesc, căci la colțuri perechi de aripi mari, serafice, de un alb pur, perfect, se mișcau languros, în timp ce mai jos, ici-colo pe suprafața de sticlă se găseau aripi mai mici, colorate, unele ca de rândunică, altele ca de porumbel. Prin norii de dedesubt pătrundea din toate cele patru colțuri o lumină aurie, singura lumină puternică din tot tărâmul ăsta de subtilitate. Îmi venea să mă închin, așa cum se închinau bunicii mei când vedeau ceva dincolo de puterea lor de înțelegere, cu toate că pentru mine religia nu avea vreo însemnătate spirituală, ci numai politică. Eram convinsă că așa era și aici, dar asta nu mă oprea să nu îmi vină să plâng de bucuria de a vedea așa măreție a naturii, a oamenilor, și, de ce nu, a zeilor înșiși. 

Câteva momente mai târziu, fără prea multă vorbăraie, Tha și Sela au urcat în urs și m-au așteptat răbdători cele câteva momente pe care le-am mai petrecut cu ochii țintuiți de clădirea plutitoare. Chiar când să intru în vehicul un zgomot mi-a atras atenția: ceva căzuse din copăcelul din care voiam să-mi iau suvenir o frunză. M-am dus și am ridicat de jos o bobiță argintie, care arăta ca un mic cocon viu. Când le-am arătat-o Selei și lui Tha, amândoi au rămas uimiți, pentru că, după spusele lor, rareori soiul ăsta de copac produce o sămânță pe cale naturală. Să o păstrezi bine, mi-a spus Sela înainte să pornim la drum. 

Apoi mi-a mai spus ceva: transcendentalii – ființele care au conștiința anticilor – sunt o raritate. Conștiințele sunt greu de păstrat, și sunt și mai greu de găsit. (Iar atunci când le găsești, sunt, iată, greu de controlat.) Guvernele revoluționare – la pronunțarea cuvântului simțeam de fiecare dată o notă de ironie în tonul Selei – căutaseră frenetic prin toate templele (toate în afară de templul și de palatul Reezei) confirmarea unor zvonuri: cum că o parte dintre ultimii antici descoperiseră o modalitate de a-și păstra memoria și capacitatea de a gândi intactă, într-un soi de creier artificial. Chiar de când a ajuns la putere Președintele – cum își spunea primul lider revoluționar al țării în care ne aflam, în mod total absurd după părerea Selei, pentru că nu îl alesese nimeni și nu avea peste ce să prezideze, părându-i-se mai potrivit pentru el cuvântul dictator – dăduse un decret prin care subordona toate laboratoarele de cercetare guvernului, lăsându-le să funcționeze relativ independent doar dacă obțineau rezultate mulțumitoare în ceea ce-l interesa pe el. Iar unul dintre interesele lui era chiar dezvoltarea de creiere artificiale care să poată susține inteligența umană. Apoi completând cu dezgust că un număr enorm de oameni care se opuseseră noii puteri ajunseseră cobai pentru tipul ăsta de experiment, care, la început, era ca o condamnare la moarte. De-abia de 50 de ani încoace reușiseră să transfere o conștiință umană într-un creier artificial – cu un corp umanoid, evident – iar de vreo 25 se zvonea că reușiseră să transfere 4 antici în corpuri nou-nouțe, ca să-i ajute să depășească criza economică, dar mai ales pe cea de mediu. 

Mă gândeam cât de ironică era situația: eu însămi fiind antică acum, iar lumea mea confruntându-se cu o criză de mediu, nu îi puteam ajuta cu nimic. Poate că anticii lor, care totuși reușiseră să străbată galxii întregi, din ce-mi puteam da seama, găsiseră și soluțiile la întrebările pe care le avuseseră înainte: cum să ne salvăm casa. Sau poate singurul lucru pe care au reușit de fapt să-l facă, fusese să părăsească corabia înainte să se scufunde. Nu mi se păruseră atât de abili încât să poată să supraviețuiască în final – până la urmă fără ființele astea extraordinare pe care oamenii ăștia le numeau zei, poate ar fi pierit până la ultimul în agonie și disperare, blestemând clipa în care au venit pe lume. Recunoșteam în povestea anticilor povestea clasică a umanității: fuga continuă din fața morții, și evitarea ei doar cu puțin, pentru un timp suficient numai cât să perpetueze specia, nu ca să salveze individul. Un spirit altruist, dacă stai să te gândești, sau un egoism la nivel de specie: nimănui nu i-a trecut prin cap că poate suntem un accident care nu trebuia să se întâmple. O scânteie într-un container cu oxigen. O întâmplare ce l-a costat pe Pământ probabil viața. 

Curând ne-am oprit pe o altă alee destul de dubioasă, care părea să conducă undeva în afara orașului. Dincolo de un mic pâlc de case cu formă de dom, de data asta, apărea timid un fel de câmp – o întindere pe care mi-era greu să o deslușesc în întunericul înstelat. Am coborât toți trei, fără să știu de ce, și am luat-o tot în direcția în care ne îndreptam inițial. Apoi am făcut o dreapta, și-apoi o stânga. Am mai mers puțin printr-un gang care îmi părea făcut din piatră și brusc am dat într-o încăpere largă, mărginită de ziduri din piatră unghiulară, cu o singură masă rotundă în mijloc cu niște scaune rudimentare, toate făcute din aproape același material ca zidurile, și care mi se păreau că aduc a Masa Tăcerii. Îmi dădea senzația de spațiu clandestin, de loc în care se pun la cale planuri din cele mai obscure. Totul avea un iz straniu dat de o lumină roșiatică, difuză, a cărei sursă tot încercam să o localizez fără succes. 

– Ce facem aici? Am întrebat mai mult retoric.

– Ne întâlnim cu fratele meu, a răspuns Tha în mod natural, surprinzându-mă de două ori.

– Cu fratele tau?

– Da, vehiculul meu a transmis un mesaj automat de pericol când l-a lovit furtuna, iar înțelegerea noastră este să ne regrupăm aici în situații de genul ăsta. 

– Și Sela știa asta?

– Da… nu-ți amintești când am vorbit? A intervenit Sela mirată. Chiar după ce am plecat la drum. Mi s-a părut mie că erai puțin cam tăcută… Ciudat.

– Da, foarte ciudat, am spus eu, nepărându-mi-se, de fapt, chiar așa de bizar. 

Sela s-a așezat pe unul dintre scaune, iar de deasupra ei s-a aprins automat o lumină chiar mai roșiatică care o scana de sus. Apoi s-au mai aprins încă trei lumini similare din podea, care formau un fel de piramidă triunghiulară în jurul ei. Tha s-a așezat imediat lângă ea, și procesul de scanare s-a repetat. După câteva minute de așteptare – în care eu am stat cuminte lângă ușă, încercând să mă abțin de la a pleca într-o explorare interioară pentru că nu voiam să pierd nimic de data asta – pe unul dintre locurile de la masă, cam trei locuri de la Tha, a apărut imaginea holografică a unui bărbat cu trăsături dure, o reprezentare fidelă și așa de realistă încât ai fi zis că s-a materializat cu adevărat acolo. 

– Am fost surprins să vă văd împreună, a spus bărbatul fără niciun fel de salut sau introducere. Nu știam că vă cunoașteți.

– Azi ne-am cunoscut, a răspuns Tha cu nonșalanță, lăsându-se ușor pe spate relaxat. 

– Aveți transcendentalul cu voi?

– Da, a răspuns Sela, dar trebuie mai întâi să-l ducem la Vila Koro, altfel ne vor observa imediat lipsa și, cel mai probabil, ne vor găsi înainte să-l găsim noi pe el.

– Așa e, i-a răspuns bărbatul. Cooperează?

– Da.

– Are toate funcțiile motorii active? 

– Da, toate funcțiile sunt la capacitate maximă.

– Și cele cognitive?

– Și cele cognitive. 

– Dar e sub controlul vostru?

– Da! A răspuns Tha înainte ca măcar Sela să poată să deschidă gura, văzându-se clar că ea ar fi vrut să spună altceva. Da, e sub controlul Selei, momentan. N-a dat semne de împotrivire sau de independență.

– Bun. Atunci mergeți la Vila Koro amândoi. Eu o să încerc să-ți recuperez Solenoidul de pe pod fără să dau de bănuit. Sper că nu e nimic compromițător acolo, în caz că o investighează FA-ul.

– Nu, e curat ca lacrima. Și nici nu cred că mai funcționează, indiferent de ce i-ar face. Pulsurile l-au curățat de tot. 

– O să vedem. Sela, îl pui tu la curent și pe Tha în legătură cu ce-aveți de făcut la vilă. Nimic complicat – vă jucați rolurile la petrecere, nu faceți nimic deosebit sau care să atragă atenția în vreun fel. Odată terminată chermeza, începeți căutarea, niciun minut mai devreme. E clar?

– Clar ca lumina zilei! A răspuns Tha, îngânat parțial de Sela. Holograma bărbatului a dispărut imediat după, din nou fără niciun fel de alte amabilități.

– Fratele tău? Am întreabat eu, apropiindu-mă de cei doi destul de timid, gata să mă dau înapoi la orice gest de-al lor. Dar ei tocmai răsuflau ușurați, ca și când ar fi scăpat ca prin urechile acului din cine știe ce situație periculoasă.

– De ce l-ai mințit? L-a întrebat Sela pe Tha, țintuindu-l cu niște ochi acuzatori.

– Ar fi schimbat planul, iar ea n-ar mai fi ajuns să-l vadă… a zis Tha arătând cu degetul mare spre mine. Am senzația că pentru el a venit, și, dacă asta vrea și ea, asta vrem și noi, de ce să schimbăm pe ultima sută?

– Și dacă lucrurile merg prost? Dacă ne prind, pentru că ea nu e codată să facă exact ce îi spun eu, pentru că îi vine vreo idee, sau pur și simplu pentru că face ce vrea ea într-o lume despre care nu știe nimic?

– Și dacă nu merg prost, și merg bine? Eu zic doar să-i transmiți și ei informațiile misiunii, și poate i-ar fi mai simplu… poate ne-ar fi mai simplu și nouă.