CZS-Capitolul 11

Când am intrat în clădire, două fete cărora Filip le făcea deja ochi dulci ne-au dat fiecăruia dintre noi o pereche de ochelari 3D și ne-au rugat să ni-i punem înainte să trecem în spațiul expozițional. Nu înțelegeam de ce era necesar să vizităm galeria, când am fi putut să mergem direct la sursă. Am fi putut să o căutăm pe artistă, o Andreea Apostol, și am fi putut să aflăm de la ea de ce ne lăsase flyerul și ce-avea să ne zică. Dar Filip și Ofelia, și chiar și M, păreau foarte entuziasmați să vadă expoziția care părea că avusese un succes răsunător și care fusese făcută permanentă recent. Îmi plăcea senzația de entuziasm care permea de la ceilalți și pe care simțeam că n-aș fi putut s-o simt de una singură, așa că i-am lăsat în pace și m-am bucurat de emoțiile lor proaspete.

Ne-am pus ochelarii și am pășit în ceea ce părea a fi un culoar îngust, curbat, cu leduri pe jos care luminau numai cât să nu ne împiedicăm. Câțiva pași mai în față am început să auzim un zumzet, sau să fi fost un soi de „ommm” continuu, ca la yoga. Cert e că spațiul aproape complet cufundat în întuneric începuse să capete noi dimensiuni. Am trecut de curba largă a culoarului și am dat de un graffiti fluorescent, care părea suspendat într-o mare de stele fluorescente și ele, și care spunea simplu: atinge-mă. M a întins mâna și a zâmbit, dar nu s-a întâmplat nimic.

– Cred că trebuie să punem cu toții mâna, a zis Filip, în timp ce ei trei erau lipiți practic de o ușă mare de lemn aflată în spatele graffitiului.

Așteptau nerăbdători și entuziasmați să pun și eu odată mâna pe ușă. Ceea ce îmi venea să amân numai așa, ca să-i sâcâi puțin. Când am atins-o am simțit un vibrato care se potrivea cu sunetul. Ușa s-a luminat, ca și cum cerul s-ar fi deschis, fiind iluminată de patru proiectoare puternice, cu lumină caldă. Îmi plăcea efectul. Îmi plăcea și felul în care se simțeau ceilalți. Dar nu mă simțeam eu însămi neapărat impresionată, lucru pe care încercam să-l stăpânesc pentru că voiam să simt doar eu ce simțeau ei, nu și viceversa.

Odată luminată, ușa părea acum ca un artefact vechi de sute de ani. Ca și cum era o amalgamare de trunchiuri, de rădăcini, de liane, toate surprinse în sculptura extrem de detaliată. Undeva în dreapta, lângă una dintre balamale, stăteau scrijelite inițialele AA, în același scris ca graffitiul de mai devreme, acum devenit invizibil.

Filip și Ofelia încă mângâiau suprafața lemnoasă, care avea într-adevăr un aspect antichizat foarte realist.

– Uau, ce tare! A exclamat iar și iar Filip, după ce, într-un final, M a apăsat pe clanța imensă și a deschis ușa către un spațiu atât de alb și de luminos că ne-a luat câteva secunde să ne revenim din șoc și să putem deschide complet ochii.

Ceilalți s-au dispersat instantaneu, fiecare ducându-se către imaginea care i se părea cea mai interesantă. Șase tablouri hyper realiste erau dispuse radial pe pereții camerei octogonale. Tablouri care îmi aduceau, într-adevăr, aminte de trecut. Tablouri ce reprezentau persoane cât se poate de reale din lumea de dincolo. Când te apropiai, ochelarii 3D și efectele date de lămpile UV îți dădeau senzația că oamenii ăia sunt gata să iasă din tablourile în care erau prinși. Iar o serie de desene suprapuse unele peste altele, îți produceau senzația de mișcare.

Am simțit o emoție aproape dureroasă și am întors capul să văd de unde venea. M stătea în fața tabloului Fiiueei. Era ca hipnotizat și părea mai imobil decât tabloul ei, care părea să se miște și să vibreze la fiecare pas al meu. I-am atins umărul cu mâna și parcă un curent electric m-a străpuns violent. Un curent de emoții și de amintiri dureroase mai prezente și mai vii decât orice simțisem și văzusem de când venisem aici. Fiiuea îngenuncheată, plină de sânge, gata să-și dea ultima suflare, văzută parcă din zeci de unghiuri noi, ceva ce tabloul ăsta, cu toate giumbușlucurile n-ar fi putut surprinde simțeam că mă ard pe dinăuntru. Mi-am retras mâna fără să vreau și am simțit iar entuziasmul celorlalți. Am răsuflat ușurată, dar nu puteam să nu mă gândesc cu milă la M care părea transpus în trecut.

– Filip, am spus eu știind că entuziasmul lui avea potențial, vino să-ți arăt cea mai frumoasă preoteasă de pe A Doua Casă. Ea e Fiiuea.

– Fiiuea de care M a fost îndrăgostit? A spus Filip exact cu entuziasmul pe care îl așteptam și care l-a smuls pe M din reveria lui.

– Fiiuea de care M este îndrăgostit, am spus eu, și am simțit ceva neplăcut instantaneu, de data asta dinspre Ofelia. Fiiuea căreia i-am dat geamănul pandantivului lui M și care acum conduce un imperiu. Fiiuea, care n-a uitat de zei. Și care n-a uitat de tine, M, i-am zis de data asta mai încet, doar lui.

După o vreme, lumina a început să se schimbe, să se diminueze, și, instinctual și eu și M am ridicat ochii în sus, acolo unde proiecția celei de-A Doua Case stătea aproape la fel de fidel reprezentată ca și Fiiuea și celelalte preotese.

– După lumină, am spus…

– Suntem în Turnul cu Lalele, a completat M după câteva secunde, apoi ne-am îndreptat către cele două uși metalice din fața noastră, care s-au deschis automat când ne-am apropiat.

Dincolo era iar întuneric, părând că pășim în vidul spațiului. După ce s-au închis ușile în spatele nostru am putut vedea că făceau parte dintr-o sculptură de piatră și de lemn antichizat, cu inserații luminoase pulsatile, sculptură care emula Turnul cu Lalele. Acea epavă a lumii antice, pe care o unisem eu însămi cu un asteroid și la exteriorul căreia plantasem un copac făcut din amintiri. Și copacul ăsta ca și cel pe care îl făcusem eu părea ușor nelalocul lui, dar contopit cu stânca de dedesubt. Știam că îi lipsea ceva, totuși: pătura de oxigen pe care o forma și în jurul lui și al asteroidului.

Eram nerăbdătoare să văd mai departe, așa că am intrat într-o nouă cameră. Oglinzi și tablouri care îmbinau 2D-ul cu 3D-ul dat de ochelari. Tablouri ale unor locuri și ale unor oameni de acolo. De data asta, însă, obiecte din lumea de aici, și cât se poate de reale, erau atârnate deasupra capului și ieșeau de prin oglinzi, ca și cum lumile se contopeau într-o viziune aproape grotescă cu reflexiile care ne împresurau și care îmi dădeau o senzație de claustrofobie. De prinși într-un caleidoscop gata să fie rotit.

Ultima cameră era de jur împrejur capitonată cu lalele. Lalele de toate culorile care plecau de lângă culoarul pe care mergeam atenți și care se ridicau pe pereți învăluind și tavan și tot. Un parfum fin, floral, o adiere de vânt, o ceață subtilă. Eram ca într-un vis.

Când am ieșit Filip, Ofelia, chiar și M, se simțeau euforici. Iar eu mă bucuram de senzația asta.

Ieșirea dădea în aceeași încăpere prin care intrasem, una dintre fetele care ne întâmpinase la intrare, venind repede, repede, ca să ne întrebe dacă ne-a plăcut și dacă voiam să-i lăsăm scris vreun mesaj artistei. Ne-a condus la un catastif completat de zeci de mâini. Filip i-a luat-o înainte lui M care părea că ar fi vrut să scrie ceva și a mâzgălit aproape ininteligibil: Reeza a fost aici. Ofelia a zâmbit ironic, iar M se pregătea să ia pixul când am observat că se deschide o ușă și vine spre noi o femeie.

– Andreea Apostol, s-a prezentat și ne-a salutat scurt cu o mișcare din cap.