CZS-Capitolul 10

Faptul că mașina lui Tha era deja trântită pe-o parte când începuse furtuna nu îi fusese prielnic, vântul întorcând-o pe spate și, rămasă complet fără aderență și fără stabilitate, fusese târâtă încoace și-ncolo, fusese lovită și para lovită, majoritatea țevilor care îi acoperiseră exteriorul zvelt fiind acum răsfirate pe drum până departe. Una dintre roți îi era desprinsă complet și se rostogolise, sau poate că fusese târâtă, luată pe sus, brutalizată și ea ca și restul. O alta era doar îndoită din articulație. La fel și ușile. Interiorul era făcut țăndări: substanța aceea, similară cu cea care mă învăluise pe mine în urs ca să-mi formeze un fotoliu confortabil, era acum un praf lamentabil împrăștiat în straturi mai fine sau în dâre mai groase pe oriunde te uitai. Tha stătea cu mâinile în cap și se uita tâmp la mormanul de fiare, fără să poată spune ceva. 

Nu după mai mult de câteva minute Sela a decretat că eram gata de drum, că vehiculul nostru, și el într-o stare jalnică, era totuși funcțional, și că aveam un loc și pentru Tha. Era evident, pentru mine, că nu îi făcea vreun favor din moment ce oricum îi spusese că vine cu noi de la capul locului, indiferent ce ar fi vrut el, dar Sela părea să creadă că dă dovadă de mărinimie și zâmbea bonom. Tha nu i-a răspuns nimic, doar și-a lăsat mâinile să cadă, rămânând în continuare cu privirea fixată pe epava lui eșuată, neputând parcă să-și facă curaj s-o abandoneze. 

Zece minute mai târziu, la bordul ursului acum deșuchiat, care hurducăia și scotea tot felul de zgomote ce nu-mi sunau a bine, fiecare dintre noi stătea cufundat în propriile gânduri. Tha avea o expresie patetica, pe care numai la mine am mai văzut-o, atunci când eram, însă, închisă în camera mea, scutită de ochi curioși cum erau acum ai mei. Puteam să-mi imaginez de ce era așa de îngrijorat, și eu aș fi fost dacă m-ar fi pseudo răpit o persoană considerată atât de puternică și de influentă cum era Sela, însoțită pe deasupra de un android posedat de o ființă extraterestră. Dar cumva expresia lui nu părea să vină din lucrurile astea, ci mai degrabă din vreo rană mai veche, ca cele care te mai supără atunci când se strică vremea și pe care le masezi absent, fără să mai realizezi că gestul ăsta ar fi neobișnuit pentru ochii celorlalți. Sela, deși absentă și ea, părea mai mult concentrată pe ce urma să vină. Părea hotărâtă să treacă cu bine de hopurile care îi stăteau înainte. Cei trei tați și două mame ale ei păreau să nu fie atât de mândri de ea doar pentru că ajunsese un cercetător reputat – aveau așa ceva în familie de secole, ei înșii fiind persoane extrem de influente în politică, în știință, în templu. Sigur, nu auzisem asta de la ea, dar să ai un câmp vizual mult mai întins înseamnă să și poți trage cu ochiul ceva mai ușor la cineva care citește chiar lângă tine. Ba chiar și cu urechea, dacă vrei. Iar eu voiam, evident, să aflu cât mai multe despre ființa asta care mi-era străină, dar cu care împărtășeam una dintre cele mai de preț comori ale mele. 

Eram supărată pe Fox, e drept: frustrată pentru lucrurile pe care mi le tot făcuse, pentru vina pe care mi-o tot punea în cârcă, pentru înstrăinarea pe care o suferiserăm nu doar noi două, ci și mama. Acum, însă, eram mai mult decât oricând furioasă pe ea: mă târâse într-o lume extraterestră care, deși dragă mie, ne era ostilă și mă pusese într-un android pe care mai mult ca sigur Sela îl programase să o asculte fără echivoc. Sigur, lucrurile nu merseseră chiar în direcția aia, iar acum începea să-mi placă noua mea formă, pe măsură ce mă familiarizam cu ea, mai ales pentru că descopeream și noi lucruri pe care nu mi le-aș fi imaginat posibile pentru mine ca ființă umană, dar care acum păreau banale. Eram într-o etapă dulce de descoperire. Iar faptul că mintea mea se mula cu ușurință pe noul spațiu crescând, dezvoltându-se ca să-l umple, îmi provoca o bucurie care nu mă lăsa să fierb în furia mea contra lui Fox. 

Cu ochii deschiși setați să privească înainte, m-am cufundat în universul interior al minții mele ca într-o mare vâscoasă cu aromă de mine – ceva la care putusem să acced de curând, după mulți ani de meditație. Acum era mult mai ușor, însă: trebuia doar să mă concentrez pe amintirile pe care le aveam legate de locul acela vast, construit ca un fel de galerie subterană fără cap și fără coadă, în care mă trezisem înainte să mă trezesc de-adevăratelea, și îi și puteam vedea arhitectura hialină întinzându-se până departe, delimitată de realitate printr-o ușă barocă, ornată cu mii de stucaturi complexe de energie solidificată într-un fel de gel purificator. Sau poate că era tocmai invers și de-abia atunci eram trează cu-adevărat, iar în tot restul timpului, al vieții însăși, fusesem într-un mare vis. Odată trecută de frontiera aceea elastică și permisivă mă găseam în subteranul cavernos al minții artificiale în care prezida eul meu. Dar nu cel care lua deciziile logice, care purta conversații și care suferea din dragoste, ci eul pe care simțeam de atâtea ori că nu-l înțeleg, exact așa cum nu înțelege un copil ce se întâmplă în lumea mai mare, din afara casei lui și cum face această lume parte din el însuși. Am pornit-o ușurel, lăsând lumina înșelătoare dar caldă a realității imediate în urmă, și m-am îndreptat către locuri noi pe care conștiința mea apucase să le umple și pe care acum le puteam vedea la fel de clar ca podul de adamant sau ecranele pe care butona Sela. 

Mergeam acum pe un culoar larg, înalt, care marca intrarea în lumea mea interioară și care era mărginit la capătul din spatele meu de ușa barocă, ce lumina verzui, pulsatil, ca un far în mijlocul unei nopți de furtună. Simțeam binecuvântarea acelei energii și știam că cine controla ușa asta mă controla, de fapt, pe mine. Îmi asumam un risc să trec dincolo de ea – știam cât de periculos era să te pierzi în tine însăți, dar aveam nevoie de lucrul ăsta. Aveam nevoie de mine, eu cea adevărată, nu urma pseudo rațională care nu înțelegea nimic din lume, așa că mi-am întors capul către înainte, spunându-mi fie ce-o fi și am mers mai departe. 

La început culoarul n-avea formă sau culoare. N-avea decât un fel de… dimensiune, cumva mărginită numai la un capăt de ceva clar, restul fiind ca o ceață densă, care nu-mi spunea că acolo se termină ceva și începe altceva, ci doar că până acolo ajunsesem să cunosc și să stăpânesc, deci să văd și să revăd. Pe măsură ce mergeam, însă, în spatele meu lumea prindea formă. Doar faptul că ajunsesem acolo era suficient să facă locul ăla mai real, și-atunci cumva merita toate podoabele lumii. Ceața începuse să se prăfuiască, căpătând texturi și dimensiuni nebănuite absorbind și fiind absorbită, creând coloane înalte în stil gotic, dar terminate undeva sus, sus de tot, cu niște capete de lei cu gurile larg deschise, cu fețele împietrite, dar cu coamele dintr-un păr mătăsos și înflăcărat ca amurgul cel mai roșu care se unduia în adierea unui curent pe care eu nu-l simțeam încă. Dincolo, în spatele coloanelor se formaseră niște pereți colosali dintr-o sticlă opacă, verzui-albăstruie, cu desene în basorelief în partea inferioară ce deveneau altorelief pe măsură ce urcau. Pereții înșiși se curbau, imaginile, devenite adevărate statui colosale interconectate, vibrând cu aceeași lumină ca și poarta, curbându-se și ele, și unindu-se cu cele de pe partea cealaltă într-un arc frânt. Culoarul devenise o sală imensă, continuă, plină de trecut care pulsa viu, tridimensional, dar domol, din spate către înainte ca o pistă de avion care îmi arăta invariabil pe unde trebuie să trec.

Statuile care se formau deasupra capului meu se curbau și ele și acopereau aproape cu totul îmbinarea dintre cele două ziduri. Figurile astea îmi păreau cunoscute, deși erau acum toate alcătuite din aceeași sticlă albastru-verzuie ca și pereții din care făceau parte și își contorsionau fețele în moduri grotești, exacerbând ceea ce voiau și reușeau să reprezinte. Le recunoșteam așa cum recunoști pe cineva, dar nu știi de unde să-l iei, vocea din interiorul tău – eul pe care îl cauți acum și știi că e nu la capătul drumului, ci la intersecția la care se unesc și de unde poate chiar pleacă toate drumurile – vocea asta îți suflă timid, aplecându-se către tine din spatele minții și-ți șoptește l-am mai văzut. Așa mai văzusem și eu toate fețele astea care ieșeau din cele două dimensiuni ale zidului în cele trei dimensiuni ale culoarului, acest antreu al conștiinței mele. O pisică mi-a atras atenția, așa că m-am apropiat de zidul din dreapta mea și am atins liniile fine ale basoreliefului, care jos se pierdeau de tot, până când zidul se curba în podeaua fină dar stabilă pe care călcam. O pisică făcută dintr-o linie continuă, ce mergea mai departe în sus, transformându-se într-un desen al unei fetițe care ținea acum pisica în brațe. Și mai sus, linia basoreliefului intra într-o altă reprezentare – una în care pisica încerca să sară din brațe, linia ieșind din planul ei și transformându-se în altorelief ceva mai sus de linia ochilor mei conceptuali din capul meu conceptual, cu forma corpului meu cel original. Și mai sus era reprezentat într-un soi de altorelief momentul în care Napoleon mă zgâriase destul de rău, înfigându-și o gheară de la lăbuța din spate în pielea de pe umăr, și care alunecase brutal în jos, peste claviculă când își luase avânt să sară, lăsând acolo o urmă adâncă și însângerată. Am dus mâna la clavicula mea stângă, parcă simțind și acum durerea aia ascuțită și fierbinte, care mi-a lăsat o cicatrice aproape insesizabilă, pentru că i-am tot rupt coaja. Deasupra ei se desfășurau și alte momente din ziua aia. Cum mă luase tata în brațe. Cum mă pansase mama cu grijă, aruncând un ochi răutăcios către Martha. Martha care îl ținea pe Napoleon în brațe, liniștindu-l și pe el, prefăcându-se că îl ceartă, dezmierdându-l lin, cu dragoste, știind că nu era, de fapt, vina lui, ci a mea. Iar sus, sus de tot, deveniseră niște statui care imortalizau sentimentele supreme pe care le aveam legate de amintirea asta: dragoste, regret. Mătușa Martha ținându-l pe Napoleon. Tata cu mine în brațe, iar mama exact la mijloc, unind cumva pentagonul de afecțiune a unora pentru ceilalți exact aproape de apexul sălii, întorși către mine, niciunul neavând totuși privirea distrasă în afara tabloului. Perfecțiune.

M-am tot uitat la momentul ăsta imortalizat într-un fel care mi se părea că rivaliza cu Pieta-ul lui Bernini, în spațiul ăsta vast, plin, de altfel, de amintiri atât de artistic reprezentate încât aproape că mă simțeam mândră că-mi pot imagina asemenea minunății. După multe… multe minute atemporale, mi-am mutat privirea de la grupul acela statuar cu atâta greutate și am lăsat-o să alunece și pe celelalte: momente de la grădiniță, de la școală, de la munte, toate viziuni din copilăria mea cea mai îndepărtată. În spatele meu, dacă aș fi luat-o înapoi către ieșire, probabil că aș fi văzut amintiri reminiscente chiar din burta maică-mii, chiar de dinainte să mă nasc. Dar nu era momentul să mă uit la ele. Voiam să merg mai departe către ceața încă nesolidificată care-mi stătea dinainte, așteptându-mă parcă, întocmai ca să-i dau o formă și un sens, și, de ce nu, chiar un scop în lumea asta vastă, dar atât de personală. 

Un adevărat număr de magie se întâmpla la fiecare pas. Parcă amintirile mi-ar fi explodat, împroșcând pereții cu așchiile lor ascuțite, lăsându-și urmele nemiloase pe întinderile de sticlă pulsatilă, crescând în momente dulci sau triste, dar invariabil dragi. Nu m-am mai oprit multă vreme, amuzându-mă doar în trecere de spectacol, întorcând când și când capul, curioasă de ce statui vor mai apărea deasupra, în înaltul boltei, de ce momente mi-au mai rămas captive în memorie, fără ca eu să știu măcar de ele. Pe măsură ce mergeam amintirile se diversificau, deveneau din ce în ce mai intense și poate chiar de-asta mai bizare. Primele mele momente cu mine însămi, momente cu alte fete, cu băieți, momente dulci, sau momente care mă făceau să roșesc. E ciudat să te vezi atât de grafic, fiecare părticică a ta mărită de câteva ori și dispusă în toate dimensiunile ei deasupra capului tău, gemând parcă de o plăcere infinit mai mare decât fusese probabil în realitate. 

Durerea, însă, era cea mai grotescă. Și cea mai amplă. Între toate momentele astea – reprezentate într-un fel unitar, transformarea din baso în alto, în 3D petrecându-se cam în același loc pe înălțime, păstrându-se astfel un fel de uniformitate – erau și niște coloși: statui care începeau din podea, frângând-o și îngustând practic culoarul cu corpurile lor imense. Eram eu plângând cu o pisică în brațe lângă un pat ce ieșea din tavan diform și răsturnat, care știam că nu existase decât în mintea mea, cel pe care murise tata și lângă care stătea mama, cu o față și mai contorsionată de jale și de neputință, de oboseală și frustrare. Un de ce Doamne îi era imortalizat pe buze, pentru că știam că asta se tot întrebase ani de-a rândul, și așa mi-o și imaginasem strigând atunci. Probabil n-a strigat nimic, mă gândeam acum uitându-mă la imaginea care mi se repetase în atâtea nopți în visele din care mă trezeam plângând și după care nu mai voiam să mai merg la școală. 

Am luat-o mai departe, văzând, dar nevrând să văd, cum se profilau toate prostiile pe care le făcusem de-a lungul anului următor. Mai târziu, mult mai târziu am văzut-o și pe ea prima dată. Era chiar acolo pe perete povestea primei noastre întâlniri.

Eu aveam 16 ani, eram vopsită brunetă, cu toate că fusesem atenționată de dirigintele meu – un prof de mate strict, dar foarte competent, – să nu mă mai vopsesc că îmi scade nota la purtare (pe care nu mi-a scăzut-o totuși niciodată). Aveam pe cap o bandană sub formă de bentiță și câteva straturi de rimel care îmi făceau genele proeminente. Eram machiată destul de puternic, cu liner negru conturându-mi ochii și un ruj închis făcându-mă să par o păpușă gotică, imagine care mi se părea că era exact ce aveam nevoie. Ea era cu un an mai mică decât mine, naturală, poate doar cu puțin rimel maro pe vârfurile genelor, accentuându-le exact cât trebuia. Genele ei lungi și întoarse nici n-aveau nevoie de mai mult. Ochii ei mari, dar nu prea mari, erau un căprui spre verde, cu un ten perfect, cu nasul mic și drept prezidând deasupra unor buze feminine, roz, date numai cu un balsam ușor nuanțat. Părul era prins într-o coadă de cal iar rochia cu croială dreaptă, fără talie îi complimenta corpul subțirel, aparent fără forme. Era o apariție. Nu era o ființă senzuală, însă era magnetică. Era frumoasă, sfioasă, dar cu un zâmbețel ștrengar care îți dădea de înțeles că e mai mult decât se vede. Statuia fetei ăsteia ridicată aici la nivel de colos ajungând până în înaltul boltei, pornind chiar de jos, de aproape de podea, se uita fix la mine: eu, cea de pe celălalt perete, reprezentată exact cum eram atunci, dar de dimensiuni timide – nici o treime din cât era ea, mai jos de statuia mea fiind reprezentările momentelor deosebite din ziua aia. 

Am mers destul de mult printre amintiri din liceu, printre sute de versiuni ale noastre, până când am ajuns la o statuie monstruoasă care pornea, la fel ca și cealaltă, și din stânga și din dreapta și se îmbina deasupra capului meu, lănțișorul ei cu cheiță ajungând până jos la mine, putând să-l ating cu mâna dacă voiam, în timp ce ochii mei nu priveau decât mâna pe care o ținea Fox pe fața mea și buzele care ni se împreunau acolo în apexul sălii pentru prima oară. Capetele noastre, chiar deasupra mâinii, cu tot cu ochi se topeau în tavan, trecând într-o altă dimensiune, părul nostru șerpuind de-a lungul boltei până departe, în toate direcțiile, suprapunându-se și peste alte amintiri, arătând cât de mult mă obsedase ce se întâmplase în seara aia de iunie târziu și călduros în care o provocare stupidă ne dusese atât de departe. Uitându-mă la momentul ăsta mă simțeam ca și cum un curent electric trecea prin mine în valuri, ca și cum lumina aceea a realității se transformase din fotoni în electroni numai ca să-mi arate că realitatea e numai înăuntrul nostru. 

Eram la o petrecere cu vreo 10-15 prieteni de-ai noștri – colegi de clasă de-ai mei, mai ales – și Fox, încă Veronica pe atunci, se plictisise și voia să plece, lucru care însemna că se termina distracția și pentru mine. Nu voiam să o mai supăr pe mama, pentru că tocmai îmi trimiseseră un preaviz de exmatriculare de la liceu din cauza absențelor și o făcusem să plângă în cearta care urmase, așa că am decis că era mai bine să o fac pe Fox să rămână, dacă mai voiam să rămân și eu. Ne-am tot jucat adevăr sau provocare, ațâțându-ne unii pe alții, mergând până la limita la care puteam merge și simțindu-ne cu toții fericiți și îmbujorați, așteptând cu bătăi puternice de inimă provocarea dorită. Pentru mine ea era să-l sărut pe tipul de care îmi plăcea demult și care știam că ar vrea să fie cu mine dar cumva încă nu mă întrebase.  Dar când a venit momentul – când prietena mea cea mai bună de atunci era la rând să-mi dea provocarea – i s-a părut amuzant să mai amâne puțin, așa că după să te săruți cu… numele lui Fox a căzut ca un ciocan în țeasta mea care nu pricepea ce s-a-ntâmplat. Erau lucruri amuzante pe atunci – toate ne mai sărutaserăm, mai timid sau mai puțin timid, mai serios sau mai în glumă, nu era ceva ieșit din comun – dar pentru mine Fox era atunci o străină despre care nu știam mare lucru, ba chiar o persoană care mă intimida tocmai pentru că reușea să fie o frumusețe naturală cu un farmec complet nestudiat, inteligentă și glumeață, răutăcioasă pe alocuri, dar suficient de împăcată cu sine încât să nu aibă nevoie să impresioneze pe cineva. Și mai era de curând și sora mea. Evident, asta era părerea mea despre ea atunci – eu care încercam să fiu drăguță (cu toate că mi se părea cel puțin jumătate din timp că eram cel mai urât om de pe planetă, iar cealaltă jumătate mă gândeam hai că sunt aproape drăguță) – eu care aveam atâtea probleme încât nu mai aveam ochi să le văd pe ale celorlalți, mai ales dacă nu erau prietenii mei. Pe scurt: Fox mă intimida. Iar prietena mea Dora o știa și tocmai de-asta îmi dăduse provocarea asta ca să vă mai relaxați și voi puțin, îmi explicase ea mai târziu. Nu mă relaxasem, dar m-am uitat la Alex, tipul de care îmi plăcea – și i-am văzut entuziasmul, așa că m-am aplecat cu hotărâre spre Fox, vrând să par nu doar stăpână pe mine, ci și pe situație. Dar exact când buzele mele întredeschise i-au atins buzele pregătite, moi, ale lui Fox, ea mi-a pus mâna pe față atât de tandru și atât de natural, încât un fior m-a trecut de sus până jos. N-a durat mai mult de câteva secunde însă eu am simțit-o mult după aceea, inima mea tulburată bătându-mi ca și cum ar fi vrut să-și părăsească postul și să se ducă după ea. 

Nu era nevoie să mai văd ce urma expus pe pereții decorați ai amintirilor mele ca să știu cum m-am dus la ea în cameră chiar în seara aia – în casa copilăriei mele în care ne mutaserăm toți patru după îndelungi dezbateri între mine, mama și Martha – tremurând toată de anticipare dar și de teama de a fi refuzată. Mă mai sărutasem și cu alte fete, iar cu fostul prieten ajunsesem chiar puțin mai departe. Dar senzația pe care mi-o dăduse ea era deosebită. Atât de deosebită încât nu puteam să dorm fără să o mai gust încă odată. Era trecut de doisprezece când ajunseserăm acasă, iar ai noștri tocmai se băgau la culcare. Nici nu mai știu cât trecuse de când ajunseserăm până când mi-am făcut curaj, dar într-un final am ieșit din camera mea numai într-un tricou mai lung și m-am strecurat pe ușa imediat alăturată. Am intrat fără să bat pentru că nu voiam să fac niciun zgomot. Fox nu dormea. Trona în mijlocul patului cu veioza aprinsă și cu telefonul în mâini butonând de zor. Nu știam cu cine vorbea și nici n-am întrebat. Nu și-a ridicat ochii decât câteva secunde mai târziu, când probabil terminase conversația. A pus telefonul pe noptieră și s-a uitat direct în ochii mei. Tocmai ce mă așezasem confortabil la capătul celălalt al patului. A vrut să spună ceva dar a închis gura fără să scoată vreun sunet. 

– Cum ți s-a părut petrecerea? Am întrebat eu ca să deschid conversația, cu toate că nu aveam chef de vorbă.

– OK. A spus ea simplu.

– Ți-a plăcut?

– Da.

– Te-ai distrat?

– Da. 

Simțeam că nu ajungem nicăieri și nu știam cum să continui ca să o fac și pe ea să coopereze. 

– L-ai văzut pe Alex ce drăguț e? Cred că vrea să fim împreună. Sau poate să fi spus că vrea să fim prieteni, pentru că atunci așa vorbeam, dar ce importanță mai are? 

– E așa și așa. Mie îmi plac băieții mai înalți puțin.

– Așa micuță cum ești?

– Da. Cred că tocmai de-asta. Plus că tata e înalt… cum ar fi să vin acasă cu prietenul meu și să arate ca un copil mic pe lângă el?

– True… Auzi, tu ai avut vreun prieten până acum?

– Da, doi. Ți-era frică să nu fi fost primul sărut cu tine? A început să râdă pe jumătate amuzată, pe jumătate ironică.

– Mi-a fost un pic, am spus și eu ca să o întărât. Oricum nu se compară cu al meu.

– N-a fost cine știe ce.

Cred că mi se înroșiseră și urechile la replica asta atât de răutăcioasă pentru mine, mai ales spusă pe un ton indiferent. Mi-am simțit iar inima luând-o razna pentru că decizia fusese luată: m-am apropiat de ea și am sărutat-o simplu. Nu a schițat nici măcar un gest. Nu s-a ferit, nu a spus nimic, dar nici nu mi-a răspuns în vreun fel. Era ca o păpușă, fără niciun fel de reacție. Iar asta m-a înfuriat, cred. Cert e că m-am ambiționat într-un fel să îi schimb măcar expresia. Să mă respingă dacă nu îi place. Să îmi tragă una! Eu așa aș fi făcut. 

I-am luat capul în mâini, am privit-o drept în ochi cu respirația tăiată de emoție și am sărutat-o din nou, mai prelung și mai pasional. Iar ea mi-a răspuns. Am sărutat-o iar. Și iar. Și iar. Până când buzele ne erau fierbinți și roșii și cu gust de amândouă. Mi se făcuse cald, așa că mi-am dat tricoul jos. S-a uitat la mine într-un fel în care până atunci nu se mai uitase nimeni. Un soi de amestec de poftă și de admirație care mi-a trimis un fior pe șira spinării. M-a țintuit cu privirea până când n-am mai rezistat și am sărutat-o iar numai ca să nu se mai uite la mine. Un sărut mai dulce și mai pasional decât înainte, mâinile ei croindu-și drum de pe talie pe spate, de pe spate pe umeri, de pe umeri pe gât, într-un fel de ștrangulare mimată, apoi coborând ușor pe sâni. M-a răsturnat cu totul, și de acolo devine previzibil, pierzându-ne în simțiri și senzații pe care nu le simțiserăm niciodată și de care eu am rămas aproape dependentă. 

Am trecut rapid de toate amintirile astea care tronau acum pervers deasupra capului meu, încercând să nu le văd, să nu mă uit, să nu mă gândesc la ele. Am mai trecut și de alte amintiri, unele mai fericite, altele mai triste. Am simțit că nu mai pot sta locului, că mă luase un dor de trecut pe care nu-l mai puteam duce, așa că am luat-o la fugă prin culoarul din fața mea care nu mai apuca să se solidifice decât mult în spatele meu. Când am ajuns în capătul culoarului am dat într-un spațiu vast. Era ca un fel de insulă care trona chiar în mijloc, din care vedeam departe cum porneau alte culoare poate la fel ca cel din care tocmai ce ieșisem dispuse ordonat, radial, ca și când cineva ar fi proiectat dinadins locul ăla ca o intersecție. Deasupra mea stătea o cupolă de cer mărginită undeva sus de aceleași ziduri albastru-verzui care pulsau de lumină clară și puternică, de data asta. Locul părea ca un parc liniștit oricând așteptându-mă să aud păsări cântătoare sau poate chiar vrăbiuțe sporovăind prin tufișuri. Însă liniștea era la fel de deasă ca tufișurile dispuse frumos, ordonat, în spațiile triunghiulare dintre drumurile care ieșeau din tunelurile lor. Erau de o frumusețe sălbatică, așa cum văzusem pe vremuri, în copilărie în vastul Bărăgan, tufișuri înalte cu flori mici albe, cu flori mai mari, galbene. Altele, mai înfrunzite, cu flori pâlnie, multicolore. Altele și mai mari, mov, alb, cu pistiluri mari și galbene, care ieșeau din florile lor cu îndrăzneală și îmbiindu-te să vii să le miroși. Mușcate și petunii de-a lungul drumului întrerupte ici-colo de regina nopții cu florile închise, așteptând un întuneric pe care eu știam că n-o să-l văd, se lăsau leneș peste drumul neted, opac, și verde ca de jad. Sălbatic, dar ordonat, aranjat după o estetică numai a mea – o întâmplare calculată, exact așa cum mi se pare mie cel mai atrăgător. Mai încolo, mărginind alte drumuri stăteau alte mici grădini, alte aranjamente care erau unele mai exotice, altele mai rafinate și mai elegante, punându-mă pe gânduri. Oare cât e de mare locul ăsta? O s-ajung vreodată să știu ce e pe fiecare dintre culoare, și unde duc ieșirile care stau fără îndoială la capătul fiecăruia dintre ele? 

Chiar în mijloc, însă, era cel mai maiestuos copac pe care îl văzusem vreodată, într-un fel făcându-mă să mă întreb dacă era într-adevăr posibil ca lumea asta să fie numai a mea. Un copac făcut din nori și din ceață curată, albă, dar pufoasă cu firișoare de culoarea vaniliei și a lavandei, de culoarea cerului de vară la asfințit, de culoarea razelor de soare și a lucirilor de mare, străbătându-l ici-colo, venind parcă de jos, de undeva de dincolo de ceea ce puteam să văd eu. În sus copacul urca până dincolo de norii de pe cerul care se profila sub cupola de jad, el însuși luând mai multe forme până când ajungea să se lase și el transformat în culoarea, în textura, în forma care domina lumea asta extra-siderală. De la distanță arăta ca un soi de bonsai colosal cu foi de aur și de argint, pe care, din când în când, și le scutura voios, parcă numai ca să cadă de pe ele o ploaie fină făcută din lună. O magie de un alt tip decât ce văzusem până acum în lumea asta. O magie care mă vrăjise și mă țintuise acolo, la zeci de metri, sau poate de kilometri, de copacul vieții mele, până când am simțit o forță puternică și infailibilă că mă dizolvă fără voia mea în lumina de deasupra, din jur, de jos. 

– Crezi că putem să mergem și noi la petrecerea asta? O întrebase Tha pe Sela, un lucru simplu care mă trăsese din lumea mea atât de brutal și care lăsase urme atât de vizibile: pentru prima dată în lumea asta simțeam cu adevărat o senzație fizică, corporală, aproape asemănătoare cu ceea ce simți când ești tulburat, ceva ca o neliniște, ca o tresărire a inimii, ca o tensiune în mușchi, și ca un tremurat al mâinii și al vocii. Nu era vizibil, nu pentru ceilalți, care nu erau oricum atenți la mine, însă eu știam. Nu înțelegeam încă ce însemna asta, dar intuiția îmi dăduse un indiciu, iar eu eram nerăbdătoare să mă întorc acolo, în universul acela atât de minunat care mă aștepta.

– Cred că ai putea… Ea e, evident, oaspete de onoare. Nu știu dacă are vreun rost, ca să fiu sinceră, dar sigur, nu pot să îți interzic un pic de distracție după ce te-am luat cu japca.

Tha părea că ar fi vrut să continue subiectul, dar s-a lăsat păgubaș. Probabil nu era încă momentul. Sigur se gândea că o legătură de genul ăsta i-ar fi fost benefică indiferent de ceea ce urma să fie pus să facă. 

Am decis și eu că nu era momentul acum să mă reîntorc acolo. Urma să fac asta când aș fi rămas singură măcar câteva momente. De altfel, nici nu părea că trecuseră mai mult de 2-3 minute de când ne puseserăm în mișcare.