CZS-Capitolul 1

Chiar între două tăieturi și câteva încercări nu foarte reușite de a reformula un paragraf, sună telefonul.

Era pe la mijloc de decembrie, cam pe când se crăpa de zi. Stăteam chiar aici, așezată la birou de câteva ore, cu laptopul alături și cu creionul în mână, construind una dintre micile mele lumi. Era copia palidă a unuia dintre universurile prin care umblasem în stările mele de rătăcire. Simțeam cum oboseala mă fură și cum cădeam pradă somnului care-mi părea din ce în ce mai dulce. Îmi spuneam, totuși, încă puțin pentru că încercam să dau gata măcar una din descrierile pe care le consideram importante.

Am sărit și eu, și mi-a sărit și inima din piept. Nu te aștepți să auzi un zgomot atât de brutal la o oră așa de pustie a dimineții. Plus că oricine sună la ore de-astea n-aduce vești bune, în general. Mă uit la telefon și văd că era ea, vulpița mea preferată, care mi-e mai dragă ca ochii din cap.

Răspund îngrijorată: da, și aștept câteva secunde bune până când vocea ei clară, dar ușor tremurândă îmi spune sec:

– S-a dus.

A urmat o liniște lungă, una prelungită și prin cotloanele minții mele, care nu putea să-și dea seama despre ce era vorba. Parcă, în reverberația lui, s-a dus a reușit într-un final să lovească o coardă din aparatul logicii și să-l găsească acolo pe cel care s-ar fi putut duce. Ultima dată când vorbiserăm, asta pe la final de august, început de septembrie, era de ceva vreme cu unul pe care mi-l ridicase în slăvi până când, ajunsă la capătul răbdării, am început să râd de ea.

Rareori simțeam asta când vorbeam cu ea – că-mi pierd răbdarea, vreau să spun – și de fiecare dată mi se întâmpla asta când îmi vorbea despre băieți, și, mai târziu, despre bărbați.

De la capătul celălalt se simțea acum cum emoțiile o copleșesc.

I-am zis vin imediat și n-am mai așteptat nicio confirmare. Am tras pe mine o pereche de blugi la întâmplare și un pulover de cașmir moale direct pe piele. M-am uitat în oglindă și am decis că e suficient. Mi-am luat geanta pe umăr, am scotocit după chei și apoi am luat haina albă de lână pe braț, cu gândul să o pun pe mine în lift ca să câștig timp.

Chiar după ce am terminat de încuiat ușa am realizat că am uitat telefonul. Îmi dau ochii peste cap la propria mea zăpăceală și mă resemnez: eu nu fac lucrurile bine decât dacă le fac așa cum trebuie. Așa că am descuiat, m-am dus să îmi iau telefonul pe care îl lăsasem pe masă, lângă laptop, l-am băgat în buzunarul de la pantaloni, și, înainte să ies mi-am tras haina pe mine și am făcut un ultim recensământ: telefon, bani, chei, acte.
Înainte să bat la ușa surorii mele am oprit la un magazin ca să iau câteva chestii de ronțăit și o sticlă de vin de calitate îndoielnică – planul era să iau ceva mai bun, dar la 6 și ceva dimineața trebuie să te mulțumești cu ce găsești la non-stop. M-am pregătit mental cât de bine am putut înainte să mă prezint la ușa vulpiței mele mici: hai să-i spunem Fox, așa doar de dragul meu.

Mi-a deschis de-abia după vreo 3-4 runde de ciocănit. Stătea în fața mea, tăcută, cu silueta de umbră îmbrăcată în razele unei lumini ușor violacee, cadrul ușii completând tabloul cu iz renascentist. Cu fiecare secundă ochii mei se obișnuiau din ce în ce mai bine cu contrastul puternic. Mai întâi mi-a fugit privirea la picioarele dezgolite până la coapse, cu forme demne de sculpturile lui Michelangelo.
A trebuit însă să mă dezmeticesc repede. Fox îmi căuta privirea, două bobițe de cristal strălucindu-i în ochi.
M-a luat de mână chiar înainte să trecem de pragul sufrageriei și mi-a spus lucrul cel mai fără de logică posibil, al cărui ecou mi-a reverberat în cap mult timp după ce buzele ei l-au terminat de pronunțat:

– Am reușit în sfârșit să deschid ușa către tărâmul în care îl putem găsi.

Înainte să pot spune mai mult de un ce bâjbâit, m-a tras în sufragerie. Apoi mi-a dat drumul la mână și s-a pus dinaintea mea, cu expresia feței complet schimbată, ca și cum altă persoană stătea acum în mijlocul camerei. Îmi aștepta reacția răbdătoare, cu un zâmbet aproape ștrengăresc pe față.
Poate că m-ar fi surprins schimbarea asta de comportament și poate că aș fi întrebat ce a produs-o, dacă n-aș fi fost lăsată cu gura căscată și la propriu și la figurat de un spectacol de lumini care nu-mi aminteau decât de aurora boreală pe care chiar o văzusem pe viu nu demult.

Toate culorile curcubeului străluceau în jurul nostru, îmbrăcându-ne. Nuanțele de violet și de indigo erau dominante. Razele licăreau voios ca atunci când te uiți la un diamant în plin soare, doar că nu atât de orbitoare. Dimpotrivă, raze dulci, cu textură de catifea formau un fel de țesătură tridimensională care părea să ne conducă firav către un punct de convergență: în fața noastră stăteau largi deschise cele două uși uriașe care conduceau către balcon. Dincolo de ele, însă, nu era priveliștea obișnuită către centrul orașului, pentru care o invidiam pe Fox, ci era ceea ce aș numi sursa luminilor: un fel de tunel format din fibrele fasciculelor luminoase fără cap și fără coadă, care părea el însuși să nu aibă sfârșit.

Dar calea incredibilă ce se desfășura la picioarele noastre nu mă făcea decât să mă întreb dacă nu cumva ceva s-a-ntâmplat pe undeva, prin vreun cotlon slab luminat din străfundurile conștiinței, și dacă vreo arătare nu s-a pus poate pe ros la marginile destrămate ale realității mele.

– O frumusețe! N-ai fi crezut că ai putea să vezi așa ceva pe lumea asta.

– Pe lumea asta?… am întrebat fără să mă gândesc prea mult, însă ceva îmi spunea că lumea asta căpătase acum noi inflexiuni.

Și noi inflexiuni căpăta și locul în care ne aflam, camera însăși era transformată de lumină în umbre și în catifea. Universul de la capătul celălalt se revărsa aici, în lumea noastră mică, și parcă, stând acolo ca un far în mijlocul nopții, ne invita să-l explorăm. Îi simțeam dorința aproape ca pe-o rugăciune.

Și el, și ea, așteptau amândoi răbdători să ies din starea mea de necredință și să mă las pradă visării. Căci era chiar lumea mea cea care se întindea la picioarele mele. Îi simțeam pulsul, cel care mi-era la fel de inconfundabil ca propriile gânduri. Iar când am decis că vreau să am încredere, Fox m-a luat de mână și ne-am apropiat împreună de universul care se căsca în fața noastră și care ne transforma încetul cu încetul în emisarii de catifea ai acestei lumi.

Din stânga mea, mi-a sărutat obrazul, ca un fel de promisiune, înainte să-mi dea drumul la mână și să înainteze cu hotărâre prin deschiderea tunelului. A făcut câțiva pași înainte să realizez că drumul se curbează și că în curând n-o s-o mai văd. Am făcut câțiva pași și eu, aproape fără să-mi dau seama, dar m-am oprit brusc; logica îmi spunea un lucru clar: încă unul și voi fi pășit în gol. Undeva pe acolo trebuia să fi fost marginea balconului, iar eu, în ciuda convingerii pe care toate simțurile mi-o susțineau, că pășesc într-o lume complet nouă, eram copleșită de o frică puternică și adânc înrădăcinată în instinctele mele de supraviețuire. Rațiunea mea striga prin toți porii să mă întorc și să mă trezesc. Nu voiam, totuși, să o pierd din ochi pe Fox, așa că am început să o iau pe pipăite și să înaintez centimetru cu centimetru, nelăsând niciuna dintre părți să câștige. Îmi simțeam inima ca și cum și-ar fi schimbat locul – îmi pulsa asurzitor în urechi, acolo unde parcă se auzea și țipătul pe care urma să îl scot când aveam să o iau în cădere liberă către trotuarul din fața blocului. Pe măsură ce înaintam, iar Fox se îndepărta tot mai mult, îmi devenea din ce în ce mai greu să respir. Mă cuprinsese o panică pe care mi-era greu să o mai controlez și care nu făcea altceva decât să mă țină pe loc. Mă așteptam cu groază ca, din clipă-n clipă, să o văd pe Fox cum se prăpădește, mintea mea proiectând la nesfârșit imagini cu ea și cu mine împrăștiate pe asfalt. Dar genul ăsta de imagini, totuși, nu au chiar același impact asupra minții ca cele reale, obliterația din existență a unei ființe fiind un concept mult deasupra realității pentru cei încă aflați înăuntrul ei.

Înaintând pic cu pic într-un timp aproape dilatat, mi-am dat seama că deja depășisem și eu curbura tunelului, iar acum intram iar în linie dreaptă. Undeva la capătul ei, în locul mașinilor parcate și a firelor de electricitate, se vedea cum o substanță lăptoasă de o culoare aproape violacee stătea pavăză, întrepătrunsă fiind ca de niște filoane de firele ușor destrămate ale tunelului în care încă ne aflam. Cumva mintea mea se mai relaxase, lăsându-se ușor, ușor pradă noii realități care se desfășura în fața mea. Respirația începuse să-mi fie mai puțin chinuitoare, iar țiuitul din urechi dispăruse odată cu temerile mele. În fața mea, gata să dispară în masa aproape lichidă, era ea. M-am uitat în urmă, așteptându-mă să văd măcar parțial fereastra, dar în locul ei nu mai era decât o ceață densă, albicioasă, care nu prevestea nimic bun. Am tras aer în piept, m-am îndreptat puțin de spate și am înaintat, de data asta cu hotărâre, către noul hop care mă aștepta. Cu toate că părea destul de aproape de mine, cam vreo 50 de metri, poate, mi s-a părut că am mers mult mai mult. După ce am parcurs distanța pe care credeam că o aveam de parcurs am realizat că nu mă apropiasem deloc. Dar Fox dispăruse dincolo de peretele ăla lăptos și faptul că voiam să o ajung din urmă cât mai repede mă făcea să îmi doresc cu tărie să ajung și eu acolo. Odată ce dorința a devenit aproape palpabilă, am realizat că departele devenise aproape.

La doar câțiva pași în fața mea stătea chiar lichidul ăla lăptos. Acum că eram lângă el, părea ca un soi de materie solidă, un fel de budincă puțin elastică, ce se extindea și în interiorul tunelului, îmbrăcând fasciculele acelea din lumină de catifea ca și cum ele ar fi ieșit dinăuntrul ei, iar ea la rândul ei ar fi încercat să le oprească. Mi-am făcut curaj și am întins mâna ca să ating peretele din fața mea. Dar cumva m-am oprit înainte de contact, și, exact așa cum simți căldura atunci când pui mâna aproape de un radiator, așa simțeam și eu acum energia care transpărea prin budinca asta făcută din vis. Simțeam nu doar pulsul lumii noi, ci parcă și briza fierbinte a oceanului de lavă pe care îl creasem nu demult. Nu aș fi putut trăi în lumea asta extraterestră niciodată. Niciun om n-ar fi putut, pentru că nu era făcută pentru corpurile noastre firave. Dar știam că acum nu mai eram eu, ci eram altceva. Mi-am privit mâinile, și, în locul pielii mele albe, atât de rar atinsă de soare, erau porii violeți ai lumii noi. Eram făcută eu însămi din fibrele noului univers, și singurul mod de a merge mai departe, era să-mi îmbrățișez noua natură.

Mi-am recăpătat curajul și am atins-o. În loc de o textură fină, cum îmi spunea văzul că ar trebui să aibă, degetele îmi spuneau că bariera asta ciudată era făcută din altceva – un lucru care duce mai mult spre energie pură, spre ceea ce simți atunci când un gând aproape fizic ți se formează în cap. Iar energia asta era, pesemne, legată de universul meu de baștină, pentru că de dincolo se auzeau încet de tot frânturi din muzica mea favorită.

Atâta doar că n-am apucat să o ating cu adevărat, căci brusc m-am simțit trasă de o forță invizibilă, nu înăuntrul barierei, ci în altă parte. Un loc în care mă simțeam stingheră. Singură, așa cum suntem când ne concentrăm să vedem în cotloanele alea ascunse din propria noastră minte. Doar că aici parcă locul nu-mi era familiar. Parcă gândurile nu erau complet ale mele, iar eu, cumva, mă simțeam, nu chiar ca un intrus, ci mai degrabă ca un oaspete. Iar locul ăsta nu era un loc oarecare, ci unul proiectat să mă întâmpine, să mă îmbrățișeze și să îmi arate cum să mă descurc pe acolo. La un moment dat am auzit iar un pic de muzică, dar trebuie să mi se fi părut, pentru că mă puteam plimba în voie, și nicăieri n-am găsit sursa sunetelor. Și nici nu le-am mai auzit din nou.

Când, în sfârșit, am reușit să-mi intru în drepturi, am deschis larg ochii. Primul instinct a fost să mă uit după Fox. N-a fost nevoie să caut, pentru că era chiar în fața mea, câteva zeci de metri mai încolo, așezată pe marginea coastei, cu corpul înspre mine, dar cu privirea către mare: oriunde te uitai pe întinderea încinsă nu vedeai decât vapori, pe alocuri ceva mai denși, ce reflectau voioși lumina roșiatică a lavei.

Ajunseserăm pe A Doua Casă.